Nitescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 26004/03) îndreptată împotriva României și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Gheorghe Constantin Nițescu (« reclamantul »), care a sesizat Curtea pe 18 iulie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de doamna avocată Ana Tudose, avocat la Pitești. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe data de 28 septembrie 2007, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Potrivit articolului 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan. FAPTELE

Printr-o hotărâre a consiliului municipal Pitești din 12 mai 1999, societatea N., societate privată (« societatea »), a fost autorizată să procedeze la convertirea în spațiu comercial a două încăperi dintr-un apartament al unei clădiri rezidențiale în care locuia reclamantul. Această hotărâre a fost confirmată printr-un ordin al primarului Pitești din 12 iulie 1999. Ulterior, pe 16 august 1999, societatea a obținut o autorizație de construcție pentru a efectua modificări în structura apartamentului. A. Cerere în cale de urgență pentru oprirea lucrărilor

Pe data de 1 septembrie 1999, Asociația chiriașilor nr. 420, din care făcea parte reclamantul, a sesizat tribunalul de prim grad Pitești cu o cerere în cale de urgență, cerând obligarea lui D.I., asociatul unic al societății, să înceteze lucrările și să reconstruiască structura de rezistență a clădirii. Cererea a fost admisă printr-o hotărâre pronunțată pe 1 septembrie 1999. Soluția a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a curții de apel Pitești din 7 februarie 2000. Instanțele au constatat, de asemenea, că societatea nu a prezentat o listă a chiriașilor care au consimțit la convertire și că din acest motiv nu a depus încă la consiliul local cererea de convertire.

Asociația a delegat executorului judecătoresc I.C. să execute hotărârea din 1 septembrie 1999. Pe 3 septembrie 1999, executorul s-a prezentat la fața locului, a constatat că nu existau modificări ale imobilului și a întocmit un proces-verbal în care a consemnat că execuția ar continua la cererea părții care a chemat în judecată. Reclamantul nu a informat Curtea despre rezultatul acestei proceduri de execuție. B. Acțiune pentru anularea hotărârii consiliului municipal, a ordinului primarului și a permisului de construcție

Pe 28 iunie 2000, reclamantul a introduce devant tribunalul de prim grad Pitești, în calitate de mandatar al 11 membri ai Asociației, o acțiune în contencios administrativ pentru anularea hotărârii consiliului municipal din 12 mai 1999 și a ordinului primarului din 12 iulie 1999, precum și a permisului de construcție acordat pe 16 august 1999 în favoarea societății.

Printr-o hotărâre din 25 mai 2001, pronunțată de tribunalul județean Argeș, acțiunea a fost declarată inadmisibilă, pentru că reclamantul nu a fost legal investi mandatar al asociației. Printr-o hotărâre din 7 noiembrie 2001, curtea de apel Pitești a anulat hotărârea și a trimis cauza înapoi la tribunalul județean Argeș. Instanța a constatat, în fapt, că reclamantul introdusese acțiunea și în numele propriu și nu doar în calitate de mandatar al celorlalți membri ai Asociației. Ca urmare, curtea a obligat tribunalul județean să analizeze partea acțiunii privind pe reclamantul însuși.

Pe 16 ianuarie 2002, cauza a fost înregistrată în rola tribunalului județean Argeș. Reclamantul invoca că, conform prevederilor legii nr. 114/1996 privind locuințele, pentru a putea efectua o schimbare a destinației unui apartament, era indispensabil acordul proprietarului apartamentului situat deasupra, acord care lipsea în speță: apartamentul deasupra era proprietatea sa și nu a dat niciodată consimțământul.

Printr-o hotărâre din 12 aprilie 2002, tribunalul a respins acțiunea reclamantului. A constatat că reclamantul nu figura pe lista persoanelor care au consimțit la convertirea apartamentului, iar pentru un apartament situat la etaj, acordul era indispensabil, dar a apreciat că prevederile legii nr. 114/1996 nu erau aplicabile în speță. În fapt, tribunalul a concluzionat că, în momentul când convertirea a fost autorizată prin hotărârile atacate, Asociația nr. 420, din care era membru reclamantul, nu era o asociație de proprietari în sensul legii menționate.

Prin hotărâre din 17 iunie 2002, curtea de apel Pitești a admis parțial recursul reclamantului, a anulat hotărârea tribunalului județean și a anulat hotărârea consiliului local și ordinul primarului. A apreciat că, în virtutea articolului 64 din legea nr. 7/1996, acordul reclamantului era o condiție indispensabilă pentru convertirea apartamentului, lege care cerea expresiv acordul proprietarului apartamentului deasupra, în speță al reclamantului. Instanța a constatat că funcționarea spațiului comercial afecta folosirea locuinței reclamantului. În privința autorizației de construcție, curtea a apreciat că o asemenea autorizație nu afecta reclamantul, deoarece vorbea doar de niște mici schimbări de construcție și nu privea convertirea în sine. Tribunalul a obligat societatea să plătească cheltuielile judiciare efectuate de reclamant în procedură.

Pe 28 iunie 2002, la cererea reclamantului, curtea a corectat eroarea materială din hotărâre privind suma pe care o datora societatea.

Contestația reclamantului împotriva hotărârii menționate a fost respingă pe 21 octombrie 2002 printr-o hotărâre a curții de apel Pitești, pentru lipsă de motive care ar autoriza redeschiderea procedurii. Printr-o scrisoare din 9 iulie 2003, procurorul lângă Curtea Supremă de Justiție l-a informat pe reclamant despre refuzul acestuia de a introduce o cale de atac pentru anularea hotărârii din 17 iunie 2002.

La o dată neprecizată, hotărârea a fost revêtue a formulei executare. C. Demersuri pentru execuția hotărârii din 17 iunie 2002

Pe 25 iunie 2003, reclamantul s-a adresat lui B.A., executor judecătoresc la curtea de apel Pitești, pentru execuția hotărârii din 17 iunie 2002. Acesta din urmă s-a adresat pe 4 iulie 2003 tribunalului de prim grad Pitești pentru a obține autorizația de execuție și a cerut închiderea spațiului comercial. Printr-o hotărâre în cale de prejudecată din 4 iulie 2003, tribunalul a respins cererea cu motivul că hotărârea care avea valoare de titlu executabil nu conținea în dispositiv nicio indicație privind închiderea spațiului comercial. Recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri a fost respins printr-o decizie din 27 octombrie 2003 a tribunalului județean Argeș pentru lipsă de plată a taxei de timbru. D. Acțiune pentru incetarea activităților spațiului comercial

Pe 26 iunie 2002, reclamantul a sesizat tribunalul județean Argeș cu o acțiune îndreptată împotriva societății și având ca obiect ștergerea spațiului comercial din Registrul Comerțului. Reclamantul se plângea în special de zgomot și de încălzire improprie a apartamentului acestuia din cauza funcționării mașinilor cu uz industrial. Invoca în susținerea acțiunii hotărârea din 17 iunie 2002 a curții de apel Pitești. Printr-o hotărâre definitivă din 15 ianuarie 2003, curtea de apel Pitești a respins acțiunea. În fapt, curtea a constatat că, potrivit prevederilor legii nr. 26/1990 modificate de legea nr. 348/2001, reclamantul nu avea interes în a cere ștergerea. A apreciat că argumentele reclamantului privind nivelul de zgomot și necesitățile de încălzire în apartamentul acestuia, datorită funcționării spațiului, nu puteau justifica un interes suficient în sensul legii menționate, problemele dont se plângea reclamantul nemaiputând fi remediate prin intermediul acestei acțiuni. E. Alte demersuri ale reclamantului pentru ca să înceteze activitățile spațiului

Pe 11 august 1999, reclamantul s-a adresat primariei, exprimând dezacordul privind convertirea apartamentului în spațiu comercial. Hotărârea de Urbanism și Amenajare a Teritoriului i-a răspuns pe 21 septembrie 1999, informând-o că nu aprobă propunerea de convertire prezentată de consiliul local, ținând cont și de faptul că majoritatea chiriașilor nu erau de acord cu această convertire.

Între 1999 și 2002, reclamantul a depus mai multe plângeri penale împotriva conducătorilor societății pentru infracțiuni de falsificare de înscrisuri și denunțare calomnioasă. Prin decizii din 6 iunie 2000 și 6 iunie 2001, procurorul lângă tribunalul de prim grad Pitești a pronunțat neînceperi de urmărire penală.

Între 2002 și 2003, reclamantul a adresat mai multe memorii ministerului Justiției, Direcției Generale a Finanțelor Argeș, Serviciului de Control (« Garda Financiară ») și primariei, plângând-se de neexecutarea hotărârii și de degradarea condițiilor de viață din locuința sa.

Ministerul a trimis aceste memorii procurorului general în vederea unei căi de atac pentru anulare, precum și primariei Pitești.

Prin două scrisori din 31 iulie și 18 noiembrie 2002 respectiv, Hotărârea Generală a Finanțelor Argeș i-a indicat în urma controlului pe care l-a efectuat că spațiul comercial funcționa legal, sfătuindu-o să se adreseze unui executor judecătoresc, ea însăși nemaiputând interveni în execuție.

Pe 31 iulie și 24 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat primariei cernând încetarea activităților spațiului în aplicarea hotărârii din 17 iunie 2002. Primăria i-a răspuns că nu era competentă și i-a sfătuit să se adreseze unui executor judecătoresc.

Prin scrisori din 29 iulie și 9 octombrie 2002, poliția municipală a răspuns memoriilor adresate de reclamant, informând-o că nu era competentă să intervină pentru a face să înceteze activitatea spațiului, aceasta măsură nemaiaflands în dispositiv al hotărârii din 17 iunie 2002, invocate de reclamant. II.

Curtea constată că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată, de asemenea, că nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Asupra fondului

Guvernul susține că hotărârea în cauză nu impunea autorităților nicio obligație precisă, închiderea spațiului comercial nemaiaflands în dispositiv al hotărârii din 17 iunie 2002. În acest sens, Guvernul invocă faptul că statul nu are obligația pozitivă să procedeze din oficiu la execuție și apreciază că hotărârea în cauză nu impunea autorităților nicio obligație precisă și prin urmare nu era susceptibilă de execuție. În plus, apreciază că nicio pasivitate a autorităților nu poate fi reținută în circumstanțele particulare ale acestei cauze.

Reclamantul se opune acestei poziții. Potrivit acestuia, hotărârea în cauză impunea închiderea spațiului comercial chiar dacă aceasta nu era menționată expresiv în dispositiv. Potrivit acestuia, spațiul nu putea funcționa legal după anularea hotărârii consiliului și a ordinului primarului, pentru că baza legală lipsea. Apreciază că primăria întârzie de rea credință execuția hotărârii menționate.

Curtea reamintește că a constatat deja în mai multe cauze că actele sau omisiunile administrației ca urmare a unei hotărâri judiciare nu pot avea drept consecință nici împiedicarea nici, mai ales, punerea în discuție a fondului acestei hotărâri (a se vedea, printre altele, Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999-V).

În plus, Curtea evidențiază importanța deosebită pe care o are execuția hotărârilor judiciare în contextul contencios-ului administrativ (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia , nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).

Trecând la circumstanțele acestei cauze, Curtea constată că, deși reclamantul a obținut pe 17 iunie 2002 o hotărâre definitivă care ordona anularea hotărârii consiliului municipal și a ordinului primarului pe motiv că acestea încălcau dreptul reclamantului prevăzut de art. 64 din legea nr. 114/1996 de a se opune convertirii, această hotărâre nu a fost nici executată nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale în materie, obligația de a executa o hotărâre judiciară nu se limitează la dispositiv; în fapt, trebuie respectat și aplicat simultan fondul hotărârii (Zazanis și alții c. Grecia , nr. 68138/01, § 36, 18 noiembrie 2004). În speță, atunci când curtea de apel a anulat hotărârea tribunalului județean, a indicat fără echivoc motivul anulării, și anume absența consimțământului reclamantului pentru convertire, condiție indispensabilă pentru valabilitatea actelor în cauză. Curtea de apel a constatat, de asemenea, în hotărârea sa că situația astfel creată împiedica reclamantul să folosească locuința sa. Cu toate acestea, în pofida acestor constatări, printr-o hotărâre în cale de prejudecată din 4 iulie 2003, care a devenit definitivă, tribunalul de prim grad Pitești nu a autorizat execuția hotărârii pe motiv că dispositiv nu indica nicio obligație de închidere a spațiului comercial așa cum ceruse reclamantul în cererea de autorizare a execuției.

Deși Curtea admite că există circumstanțe care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse de o hotărâre judiciară definitivă (a se vedea, Costin c. România , nr. 57810/00, § 57, 26 mai 2005), constată că hotărârea din 4 iulie 2003 menționate nu a relevat nici circumstanțe de fapt care să facă imposibilă execuția nici obstacole juridice la execuția hotărârii din 17 iunie 2002 ( mutatis mutandis Costin , precitată, § 28, SC Ruxandra Trading SRL , precitată, § 57, Ștefănescu c. România , nr. 9555/03, §§ 25, 26, 11 octombrie 2007).

Curtea reamintește, în final, că acceptarea argumentului Guvernului potrivit căruia în virtutea hotărârii precitate nicio obligație nu încerca consiliului municipal și primariei ar echivala cu privarea de orice efect util a hotărârii curții de apel care constatase caracterul ilegal al deciziilor adoptate în încălcare a prevederilor legii nr. 114/1996 și ar permite administrației să aprecieze relevanța acesteia și să pună în discuție fondul cauzei (a se vedea mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka c. Grecia , nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005).

Deși Curtea acceptă că nu-i aparține să confirme sau să infirme conținutul unei hotărâri judiciare interne, nu se poate abține să constate situația juridică stabilită între părți (S.C. Ruxandra Trading , precitată, § 56). În speță, e adevărat că dispositiv al hotărârii din 17 iunie 2002 nu ordona expressis verbis administrației să procedeze la închiderea spațiului comercial, dar indica clar motivul anulării, prin urmare administrația trebuia să-și reconsidere poziția în raport cu constatarea de ilegalitate făcută de curtea de apel (a se vedea mutatis mutandis Zazanis , precitată, § 38).

Deși nu-i aparține Curții să indice statului mijloacele de execuție, nu poate decât să constate că anularea actelor în cauză nu a avut nicio influență asupra funcționării spațiului în pofida obligației autorităților de a se conforma hotărârii așa cum cere principiul supremației dreptului (a se vedea mutatis mutandis Pântea c. România , nr. 5050/02, § 35, 15 iunie 2006). Curtea constată că anularea actelor în cauză constituia condiția preexistență necesară încetării activităților spațiului comercial și era în competența exclusivă a autorităților locale (a se vedea legislația internă relevantă § 26, mai sus). În plus, deși curtea de apel constatase nulitatea actelor administrative în favoarea reclamantului și împotriva societății proprietare a spațiului, orice demers ulterior al reclamantului (a se vedea și §§ 18-24 mai sus) împotriva societății a eșuat din cauza refuzului administrației de a se conforma hotărârii. Curtea constată în acest sens că prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 2003, curtea de apel Pitești a respins acțiunea reclamantului care viza ștergerea spațiului din Registrul Comerțului, pentru că acesta nu doveditese un interes în ștergere, dezavantajele legate de funcționarea spațiului (zgomot și încălzire) nemaiputând fi eliminate în cadrul acțiunii intentate. În plus, după cum rezultă din răspunsul primariei Pitești furnizat de Guvern, nu există nicio dovadă a intenției acesteia de a proceda la execuție. Conform primariei, nicio obligație nu aparține autorităților locale în virtutea hotărârii din 17 iunie 2002.

Ținând seama de cele expuse mai sus și amintind că Convenția are drept scop protejarea drepturilor care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea apreciază că prin absținerea, acum, timp de șase ani, de a anula actele în cauză, autoritățile au lipsit de orice efect util dreptul reclamantului de acces la tribunal.

Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. PRIVIND PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE ȘI ALE ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

Reclamantul apreciază că imposibilitatea de a obține execuția hotărârii din 17 iunie 2002 a curții de apel Pitești determină o încălcare a dreptului de a respecta bunurile sale. Contestă, de asemenea, o încălcare a dreptului de a respecta domiciliul său care ar rezulta din perturbațiile provocate de instalarea frigiderelor și a altor mașini cu uz industrial în spațiul situat sub apartamentul său, ceea ce a dus la o degradare a condițiilor de viață din locuința sa în special din cauza frigului și a zgomotului constant pe care îl provoca. Invocă art. 8 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Ținând seama de concluziile menționate mai sus, Curtea concluzionează că aceste plângeri trebuie declarate admisibile, dar că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului (a se vedea, mutatis mutandis printre altele, Laino c. Italia [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghì c. Italia din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, Biserică Catolică a Canei c. Grecia , din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50, Ruianu c. România , nr. 34647/97, § 74, 17 iunie 2003). III.

Reclamantul reclamă un prejudiciu material asupra căruia lasă aprecierea Curții. Cât privește prejudiciul moral, reclamantul susține că stresul pe care l-a suportat din momentul în care au început demersurile pentru convertire, frigul din apartamentul său cât și zgomotul provocat de funcționarea spațiului comercial, au menținut în el suferințe morale pe care le apreciază la 12 000 EUR.

Guvernul apreciază că cererile reclamantului sunt excesive, că nicio legătură de cauzalitate între aceste pretenții și presupusele încălcări nu poate fi stabilită. Reamintește că potrivit acestuia circumstanțe obiective au făcut imposibilă execuția hotărârii din 17 iunie 2002. Invocă că, în orice caz, constatarea unei încălcări va fi suficientă pentru repararea unui asemenea prejudiciu.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare determină pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia, cât mai mult posibil, pentru a restabili situația anterioară ( Metaxas c. Grecia , nr. 8415/02, § 35, 27 mai 2004 și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

În speță, Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza neexecutării hotărârii din 17 iunie 2002 și a reținut că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului plângerilor bazate pe art. 8 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 (§42 mai sus).

Prin urmare, apreciază că, în circumstanțele acestei cauze, execuția integrală a hotărârii din 17 iunie 2002, așa cum a fost rectificată pe 28 iunie 2002, ar plasa pe reclamant cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă nu ar fi fost încălcate exigențele articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea constată că prejudiciul material pretins nu este susținut de dovezi. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o despăgubire în acest sens. Pe de altă parte, apreciază că reclamantul a suferit cu siguranță o vătămare morală din cauza, în special, frustrării provocate de refuzul autorităților de a executa hotărârea și că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-un constatare de încălcare.

În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și hotărând în echitate, așa cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 545 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate devant instanțele interne și devant Curt. Furnizează toate dovezile din dosarul procesului.

Guvernul invită Curtea să acorde reclamantului doar cheltuielile efectiv necesare pentru desfășurarea procedurii devant instanțele interne și Curt, al căror montant trebuie să fie justificat prin documentele prezentate de reclamant.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține despăgubire pentru cheltuielile și costurile sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea apreciază rezonabilă suma de 545 EUR, inclusiv toate cheltuielile, și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază că este corespunzător ca rata dobânzilor de întârziere să urmeze rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Statuează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Statuează că nu este necesar să se pronunțe asupra plângerilor bazate pe art. 8 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ; 4. Statuează a) că Statul pârât, în termen de șase luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, conform articolului 44 § 2 din Convenție, trebuie să garanteze, prin măsuri corespunzătoare, execuția hotărârii din 17 iunie 2002 a curții de apel Pitești ; b) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plății: i. 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral ; ii. 545 EUR (cinci sute patruzeci și cinci euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri ; c) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor purta o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restu. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 24 martie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 26004/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Gheorghe Constantin Nițescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 juillet 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Ana Tudose, avocate à Pitești. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 28 septembre 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT

Par une décision du 12 mai 1999 le conseil municipal de Pitești autorisa la société N., société privée, (« la société ») à procéder à la reconversion en local commercial de deux pièces d’un appartement du bâtiment à destination d’habitation où habitait le requérant. Cette décision fut confirmée par un arrêté du 12 juillet 1999 du maire de Pitești. Par la suite, le 16 août 1999, la société obtint une autorisation de construction pour opérer des changements dans la structure de l’appartement. A. Demande en référé visant la cessation des travaux

Le 1 er septembre 1999, l’Association des locataires n o 420 dont le requérant faisait partie saisit le tribunal de première instance de Pitești d’une demande en référé tendant à obliger D.I., l’associé unique de la société, à cesser les travaux et à reconstruire la structure de résistance du bâtiment. La demande fut accueillie par un jugement du 1 er septembre 1999. La solution fut confirmée par un arrêt définitif du 7 février 2000 de la cour d’appel de Pitești. Les tribunaux constatèrent en outre que la société n’avait pas présenté une liste des locataires ayant donné leur accord pour la reconversion et que pour cette raison précise elle n’avait pas encore soumis au conseil local la demande tendant à la reconversion.

L’Association mandata l’huissier de justice I.C. pour faire exécuter le jugement du 1 er septembre 1999. Le 3 septembre 1999 l’huissier se rendit sur les lieux, constata qu’il n’y avait pas de modification de l’immeuble et dressa un procès-verbal consignant que l’exécution se poursuivrait sur demande de la partie demanderesse. Le requérant n’informa pas la Cour de l’issue de cette procédure en exécution. B. Action en annulation de la décision du conseil municipal, de l’arrêté du maire et du permis de construire

Le 28 juin 2000, le requérant introduisit devant le tribunal de première instance de Pitești, en tant que mandataire des 11 membres de l’Association une action en contentieux administratif en annulation de la décision du conseil municipal du 12 mai 1999 et de l’arrêté du maire du 12 juillet 1999, ainsi que du permis de construire délivré le 16 août 1999 au profit de la société.

Par un jugement du 25 mai 2001, du tribunal départemental d’Argeș l’action fut déclarée irrecevable, faute pour le requérant d’avoir été légalement investi mandataire de l’association. Par un arrêt du 7 novembre 2001 la cour d’appel de Pitești cassa le jugement et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental d’Argeș. En effet, la cour constata que le requérant avait introduit l’action également en son propre nom et pas uniquement en tant que mandataire des autres membres de l’Association. De ce fait la cour chargea le tribunal départemental d’analyser la partie de l’action concernant le requérant.

Le 16 janvier 2002, l’affaire fut enregistrée au rôle du tribunal départemental d’Argeș. Le requérant faisait valoir qu’en application des dispositions de la loi nº 114/1996, sur l’habitation, pour pouvoir procéder à un changement de la destination d’un appartement, l’accord du propriétaire de l’appartement situé au dessus était indispensable, or cet accord faisait défaut en l’espèce : l’appartement au dessus étant le sien et il n’avait jamais donné son consentement.

Par un jugement du 12 avril 2002, le tribunal rejeta l’action du requérant. Il constata que le requérant ne figurait pas sur la liste des personnes ayant donné leur accord en vue de la reconversion de l’appartement, alors que s’agissant d’un appartement sis en étage cet accord était indispensable, mais jugea que les dispositions de la loi n o 114/1996 n’étaient pas applicables en l’espèce. En effet, le tribunal conclut qu’au moment où la reconversion fut autorisée par le biais des décisions attaquées, l’Association n o 420 dont le requérant était membre n’était pas une association de propriétaires au sens de la loi précitée.

Par arrêt du 17 juin 2002, la cour d’appel de Pitești accueillit partiellement le recours du requérant, cassa le jugement du tribunal départemental et annula la décision du conseil local et l’arrêté du maire. Elle jugea qu’en vertu de l’article 64 de la loi nº 7/1996, l’accord du requérant était une condition indispensable pour la reconversion de l’appartement, la loi exigeant expressément l’accord du propriétaire de l’appartement au dessus, en l’espèce du requérant. La cour constata que le fonctionnement du local commercial affectait la jouissance du domicile du requérant. Quant à l’autorisation de construction, la cour considéra qu’une telle autorisation n’affectait pas le requérant, vu qu’il s’agissait seulement des quelques changements de construction et ne concernait pas la reconversion en soi. Le tribunal obligea la société à payer les frais de justice engagés par le requérant dans la procédure.

Le 28 juin 2002, sur demande du requérant, la cour rectifia l’erreur matérielle dans l’arrêt concernant le montant des frais à payer par la société.

La contestation en annulation du requérant contre l’arrêt précité fut rejetée le 21 octobre 2002 par un arrêt de la cour d’appel de Pitești en l’absence de motifs autorisant la réouverture de la procédure. Par une lettre du 9 juillet 2003 le procureur près la Cour suprême de Justice informa le requérant de son refus d’introduire un recours en annulation contre l’arrêt du 17 juin 2002.

A une date non précisée l’arrêt fut revêtu de la formule exécutoire. C. Démarches pour faire exécuter l’arrêt du 17 juin 2002

Le 25 juin 2003, le requérant s’adressa à B.A, huissier de justice auprès de la cour d’appel de Pitești pour l’exécution de l’arrêt du 17 juin 2002. Ce dernier s’adressa le 4 juillet 2003 au tribunal de première instance de Pitești afin d’obtenir l’autorisation d’exécution et demanda la fermeture du local commercial. Par un jugement avant dire droit du 4 juillet 2003, le tribunal rejeta la demande au motif que l’arrêt valant titre exécutoire ne contenait dans son dispositif aucune indication sur la fermeture du local commercial. Le recours du requérant contre ce jugement fut rejeté par une décision du 27 octobre 2003 du tribunal départemental d’Argeș pour défaut de paiement du droit de timbre. D. Action tendant à la cessation des activités du local commercial

Le 26 juin 2002, le requérant saisit le tribunal départemental d’Argeș d’une action dirigée contre la société et ayant comme objet la radiation du local commercial du Registre du Commerce. Le requérant se plaignait notamment du bruit et du chauffage impropre de son appartement dû au fonctionnement des machines à usage industriel. Il invoquait à l’appui de son action l’arrêt du 17 juin 2002 de la cour d’appel de Pitești. Par un arrêt définitif du 15 janvier 2003, la cour d’appel de Pitești rejeta son action. En effet, la cour constata qu’en application des dispositions de la loi n o 26/1990 modifiée par la loi n o 348/2001, le requérant n’avait pas d’intérêt à demander la radiation. Elle jugea que les moyens du requérant portant sur le niveau sonore et sur les nécessités de chauffage dans son appartement, dûs au fonctionnement du local, ne pouvaient pas justifier un intérêt suffisant au sens de la loi précitée, les problèmes dont se plaignait le requérant ne pouvant pas être corrigés par le biais de cette action. E. Autres démarches du requérant pour faire cesser les activités du local

Le 11 août 1999, le requérant s’adressa à la mairie en exprimant son désaccord quant à la reconversion de l’appartement en local commercial. La Direction de l’urbanisme et de l’aménagement du territoire lui répondit le 21 septembre 1999, l’informant qu’elle n’avait pas approuvé la proposition de reconversion présentée par le conseil local, compte tenu également du fait que la plupart des locataires n’étaient pas d’accord pour cette reconversion.

Entre 1999 et 2002, le requérant forma plusieurs plaintes pénales à l’encontre des dirigeants de la société pour chef de faux en écriture et dénonciation calomnieuse. Par des décisions des 6 juin 2000 et 6 juin 2001, le procureur du parquet près le tribunal de première instance de Pitești rendit des non-lieux.

Entre 2002 et 2003, le requérant adressa plusieurs mémoires au ministère de la Justice, à la Direction générale des finances d’Argeș, au Service de contrôle (« Garda Financiară ») et à la mairie, en se plaignant de la non exécution de l’arrêt et de la dégradation des conditions de vie à son domicile.

Le ministère envoya ces mémoires au procureur général au vue d’un recours en annulation ainsi qu’à la mairie de Pitești.

Par deux courriers des 31 juillet et 18 novembre 2002 respectivement, la Direction générale des finances d’Argeș lui indiqua suite au contrôle qu’elle avait opéré, que le local fonctionnait légalement, lui conseillant de saisir un huissier de justice, elle-même n’étant pas compétente pour l’exécution.

Le 31 juillet et le 24 septembre 2002, le requérant s’adressa à la mairie en demandant la cessation des activités du local en application de l’arrêt du 17 juin 2002. La mairie lui répondit qu’elle n’était pas compétente et lui conseilla de saisir un huissier de justice.

Par des courriers des 29 juillet et 9 octobre 2002, la police municipale répondit aux mémoires adressés par le requérant, l’informant qu’elle n’était pas compétente pour intervenir afin de faire cesser l’activité du local, cette mesure ne figurant pas au dispositif de l’arrêt du 17 juin 2002, invoqué par le requérant. II.

L’article 64 de la loi n o 114/1996 sur le logement est libellé comme suit : « La reconversion de la destination d’un logement ainsi que des locaux pour une autre destination dans le cadre des bâtiments collectifs, peut se faire seulement avec l’accord du propriétaire ou de l’association des propriétaires. En vue de la reconversion, l’avis favorable des propriétaires (...) des logements situés sur le plan vertical, ainsi que sur le plan horizontal est nécessaire. » EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l’arrêt en question ne mettait à la charge des autorités aucune obligation précise, la fermeture du local commercial ne figurant pas dans le dispositif de l’arrêt du 17 juin 2002. A cet égard le Gouvernement fait valoir que l’État n’a pas une obligation positive de procéder ex officio à l’exécution et estime que l’arrêt en question n’imposait aux autorités aucune obligation précise et n’était pas de ce fait susceptible d’être mis à exécution. De plus, il estime qu’aucune passivité des autorités ne peut être retenue dans les circonstances particulières d’espèce.

Le requérant s’oppose à cette thèse. Selon lui, l’arrêt en question imposait la fermeture du local commercial même si cela n’était pas mentionné expressément au dispositif. A son avis, le local ne pouvait pas légalement fonctionner après l’annulation de la décision du conseil et de l’arrêté du maire, car la base légale manquait. Il estime que la mairie retarde de mauvaise foi l’exécution de l’arrêt précité.

La Cour rappelle qu’elle a déjà conclu dans plusieurs affaires que les actes ou omissions de l’administration à la suite d’une décision de justice ne peuvent avoir comme conséquence ni d’empêcher ni, encore moins, de remettre en question le fond de cette décision (voir parmi beaucoup d’autres Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 74, CEDH 1999 ‑ V).

De surcroît, la Cour souligne l’importance particulière que revêt l’exécution des arrêts de justice dans le contexte du contentieux administratif (voir Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grèce , n o 32259/02, § 34, 22 décembre 2005).

Se tournant vers les circonstances de la présente affaire, la Cour note que, bien que le requérant ait obtenu le 17 juin 2002 un arrêt définitif ordonnant l’annulation de la décision du conseil municipal et de l’arrêté du maire au motif que ceux-ci méconnaissaient le droit du requérant prévu à l’article 64 de la loi n o 114/1996 de s’opposer à la reconversion, cet arrêt n’a été ni exécuté, ni annulé ou modifié à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par loi.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence en la matière, l’obligation d’exécuter un arrêt de justice ne se limite pas au dispositif de celui-ci ; en effet, c’est simultanément le fond de l’arrêt qui doit être respecté et appliqué (Zazanis et autres c. Grèce , n o 68138/01, § 36, 18 novembre 2004). En l’espèce, lorsqu’elle a cassé le jugement du tribunal départemental, la cour d’appel a indiqué sans équivoque le motif de l’annulation, à savoir l’absence de l’accord du requérant à la reconversion, condition indispensable à la validité des actes en question. La cour d’appel a également constaté dans son arrêt que la situation ainsi créée empêchait le requérant de jouir de son domicile. Néanmoins, en dépit de ces constats, par un jugement avant dire droit du 4 juillet 2003, devenu définitif, le tribunal de première instance de Pitești n’autorisa pas l’exécution de l’arrêt au motif que le dispositif n’indiquait aucune obligation de fermeture du local commercial telle que l’avait demandée le requérant dans sa demande d’autorisation d’exécution.

Bien que la Cour admette qu’il existe des circonstances qui justifient l’échec de l’exécution en nature d’une obligation imposée par une décision judiciaire définitive (voir, Costin c. Roumanie , n o 57810/00, § 57, 26 mai 2005), elle note que le jugement du 4 juillet 2003 précité, n’a relevé ni des circonstances de fait rendant impossible l’exécution, ni des obstacles juridiques à l’exécution de l’arrêt du 17 juin 2002 ( mutatis mutandis Costin , précité, § 28, SC Ruxandra Trading SRL , précité, § 57, Ștefanescu c. Roumanie , n o 9555/03, §§ 25, 26, 11 octobre 2007).

La Cour rappelle enfin qu’accepter l’argument du Gouvernement selon lequel en vertu de l’arrêt précité aucune obligation n’incombait au conseil municipal et à la mairie, équivaudrait à priver de tout effet utile la décision de la cour d’appel qui avait constaté l’illégalité des décisions délivrées en méconnaissance de dispositions de la loi n o 114/1996 et permettrait à l’administration d’en apprécier la pertinence et de remettre ainsi en question le fond de l’affaire (voir mutatis mutandis, Ioannidou ‑ Mouzaka c. Grèce , n o 75898/01, § 33, 29 septembre 2005).

Tout en acceptant qu’il ne lui appartient pas de confirmer ou d’infirmer le contenu d’une décision de justice interne, la Cour ne peut cependant se dispenser de constater la situation juridique établie entre les parties ( S.C. Ruxandra Trading , précité, § 56). En l’espèce, il est vrai que le dispositif de l’arrêt du 17 juin 2002 n’ordonnait pas expressis verbis à l’administration de procéder à la fermeture du local commercial, mais il indiquait clairement le motif de l’annulation, de sorte que l’administration devait considérer sa position par rapport au constat d’illégalité dressé par la cour d’appel (voir mutatis mutandis Zazanis , précité, § 38).

Bien qu’il n’appartienne pas à la Cour d’indiquer à l’État les moyens à l’exécution, elle ne peut que constater que l’annulation des actes en question n’a eu aucun impact sur le fonctionnement du local en dépit de l’obligation des autorités de se conformer à l’arrêt comme l’exige le principe de la prééminence du droit (voir mutatis mutandis Pântea c. Roumanie , n o 5050/02, § 35, 15 juin 2006). La Cour note que l’annulation des actes en question constituait le préalable nécessaire à la cessation des activités du local commercial et relevait de la seule compétence des autorités locales (voir le droit interne pertinent § 26, ci-dessus). En outre, bien que la cour d’appel eût constaté la nullité des actes administratifs en faveur du requérant, et contre la société propriétaire du local, toute démarche ultérieure du requérant (voir également §§ 18-24 ci-dessus) contre la société fut mise en échec en raison du refus de l’administration de se conformer à l’arrêt. La Cour note à cet égard que par l’arrêt définitif du 15 janvier 2003, la cour d’appel de Pitești rejeta l’action du requérant tendant à la radiation du local du Registre du Commerce, faute pour ce dernier d’avoir prouvé un intérêt à la radiation, les désagréments liés au fonctionnement du local (bruit et chauffage) ne pouvant pas être supprimés dans le cadre de l’action entamée. De plus, ainsi qu’il ressort de la réponse de la mairie de Pitești fournie par le Gouvernement, rien ne prouve son intention de procéder à l’exécution. Selon la mairie, aucune obligation n’incombe aux autorités locales en vertu de l’arrêt du 17 juin 2002.

Eu égard à ce qui précède et rappelant que la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs, la Cour estime qu’en s’abstenant depuis six ans maintenant d’annuler les actes en question, les autorités ont ôté tout effet utile au droit d’accès du requérant à un tribunal.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Le requérant estime que l’impossibilité d’obtenir l’exécution de l’arrêt du 17 juin 2002 de la cour d’appel de Pitești emporte violation de son droit au respect de ses biens. Il dénonce également une violation de son droit au respect de son domicile qui résulterait des nuisances provoquées par l’installation de réfrigérateurs et d’autres machines à usage industriel dans le local sis au dessous de son appartement ce qui a entraîné une dégradation des conditions de vie à son domicile notamment par le froid et le bruit constant qu’elle engendrait. Il invoque l’article 8 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Eu égard à ses conclusions figurant au paragraphe ci-dessus, la Cour conclut que ces griefs doivent être déclarés recevables, mais qu’il n’y a pas lieu à statuer sur le fond (voir, mutatis mutandis entre autres, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì c. Italie du 19 février 1991, série A n o 194-C, p. 47, § 23, Église catholique de la Cannée c. Grèce , du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 50, Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 74, 17 juin 2003). III.

Le requérant réclame un préjudice matériel dont il laisse le montant à l’appréciation de la Cour. Quant au préjudice moral, le requérant allègue que le stress qu’il a vécu à partir du moment où les démarches pour la reconversion ont commencé, le froid dans son appartement ainsi que les bruits provoqués par le fonctionnement du local commercial, ont entretenu chez lui des souffrances morales dont il estime le montant à 12 000 EUR.

Le Gouvernement estime que les demandes du requérant sont excessives, qu’aucun lien de causalité entre lesdites prétentions et les prétendues violations ne peut être établi. Il rappelle qu’à son avis des circonstances objectives ont rendu impossible l’exécution de l’arrêt du 17 juin 2002. Il fait valoir qu’en tout état de cause un constat de violation sera suffisant pour réparer un tel préjudice.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 35, 27 mai 2004 et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

En l’espèce, la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’inexécution de l’arrêt du 17 juin 2002 et a retenu qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le fond des griefs tirés de l’article 8 de la Convention et de l’article1 du Protocole n o 1 (paragraphe 42 ci-dessus).

Ainsi, elle estime, dans les circonstances de l’espèce, que l’exécution intégrale de l’arrêt du 17 juin 2002 tel que rectifié le 28 juin 2002, placerait ce dernier autant que possible dans une situation équivalant à celle où le requérant se trouverait si les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention n’avaient pas été méconnues.

La Cour relève que le dommage matériel allégué n’est pas étayé. Il n’y a donc pas lieu d’accorder une indemnité à ce titre. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain en raison du fait notamment de la frustration provoquée par le refus des autorités d’exécuter l’arrêt et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 5 000 EUR pour le préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 545 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. Il verse tous les justificatifs au dossier.

Le Gouvernement invite la Cour à allouer au requérant seulement les frais effectivement nécessaires au déroulement de la procédure devant les juridictions internes et devant la Cour, dont le montant devra être justifié par les documents présentés par le requérant.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 545 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les griefs tirés de l’article 8 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur, dans les six mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, doit garantir, par des mesures appropriées, l’exécution de l’arrêt du 17 juin 2002 de la cour d’appel de Pitești ; b) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 545 EUR (cinq cent quarante cinq euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 mars 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président