ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7225/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7225/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de

29 octombrie 2009, sub nr.

6343/30/2009, reclamanta N.T. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Local al municipiului Timișoara și

Primăria municipiului Timișoara prin Primar, solicitând:

- să se constate că imobilul situat în

Timișoara, strada P.A., jud. Timiș, identificat în CF nr. C1. Timișoara, nr. T1.,

compus din casă și curte, cu teren în suprafață de 771 mp a fost trecut fără titlu

valabil în proprietatea Statului Român și administrarea operativă a I.C.R.A.L. Timișoara,

la data de 24 aprilie 1978, prin decizia nr. 573 din 17 martie 1978 emisă în temeiul

Decretului nr. 223/1974, înscrisă/intabulată în CF sub nr. C2. din 24 aprilie 1978;

- să se dispună obligarea pârâților, în

calitate de actuali proprietari tabulari, la restituirea/retrocedarea în natură

a terenului în suprafață totală de 1489 mp și totodată la plata de despăgubiri prin

echivalent (bănești) în sumă de 50.000 euro - echivalent în RON la data plății,

reprezentând contravaloarea construcției înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995;

- să se dispună, ca o consecință a admiterii

primului capăt de cerere, reintabularea dreptului său de proprietate asupra terenului

intabulat în CF C1. Timișoara, nr. T1.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență,

că autoarea sa a fost deposedată abuziv de dreptul de proprietate asupra imobilului

litigios, prin decizia nr. 573 din 17 martie 1978 emisă de Consiliul Popular al

județului Timiș - Comitetul Executiv în temeiul Decretului nr. 223/1974, ocazie

cu care a fost radiat din CF a imobilului dreptul de proprietate al autoarei mele

și înscris în favoarea pârâților.

De asemenea, reclamanta a arătat că, în

calitate de moștenitoare a autoarei sale O.I., a formulat notificare pentru imobilul

litigios în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nesoluționată până în prezent

de Primăria Timișoara.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 480-481 C. civ.,

art. 44 alin. (2) din Constituția României, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Convenția

europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. l la aceasta, precum și Decizia civilă

nr. 5691 din 06 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, O.U.G. nr. 81/2007.

Prin precizările și completările ulterioare

de acțiune,

reclamanta a solicitat

restituirea în natură a terenului liber, neafectat de construcții și utilități,

precum și acordarea de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea construcției

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și a terenului, în cazul în care acesta este

afectat de construcții și utilități; ca temei de drept al acestor pretenții, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituția României,

Convenția europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 1 la aceasta, art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă nr. 5255/PI din 09

noiembrie 2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. și în consecință, a respins

acțiunea astfel cum a fost precizată, reținând, în esență, că reclamanta nu poate

formula acțiunea în condițiile dreptului comun, întrucât legiuitorul i-a pus la

dispoziție o procedură derogatorie specială în același scop, fiind obligată să obțină

recunoașterea drepturilor pretinse pe calea legii speciale, și anume Legea nr.

10/2001.

Prin decizia civilă nr. 50 din 01

martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței susmenționate, pentru următoarele considerente:

Având în vedere Decizia nr. 27 din 14

noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul

legii, se constată că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală

pasivă.

Din cererea de chemare în judecată, cu

precizările ulterioare ale acesteia, notele scrise depuse, precizările verbale ale

reprezentantului reclamantei, rezultă că reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art.

44 alin. (2) din Constituția României, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 1 la aceasta, precum și Decizia civilă

nr. 5691 din 06 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, O.U.G. nr. 81/2007.

Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea

imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, acesta fiind actul normativ în care sunt reglementate raporturile

juridice dintre persoana căreia i-a aparținut dreptul de proprietate, Statul Român

care a preluat imobilul și chiriașii imobilului care ulterior l-au achiziționat

în baza Legii nr. 112/1995.

Anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării

nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun

în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480-481 C. civ., pornindu-se

de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

După cum a statuat Înalta Curte de Casație

și Justiție în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată în recurs în interesul

legii, în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești

în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și ale art. l din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

În

concluzie, acțiunea în revendicarea imobilelor nu mai este

admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele care pretind restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist

fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normative, soluție ce se

impune ca urmare a respectării obligativității Deciziei în interesul legii nr.

27 din 14 noiembrie 2011.

În

ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva Statului

Român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, se constată că, potrivit art. 13 din Convenție

„orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție

au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar

și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea

atribuțiilor lor oficiale".

Așa cum C.E.D.O. a arătat în cauza Rotam

împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul

intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților

consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui „recurs intern",

care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui

drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de

atac în fața unei „autorități naționale competente” care să examineze orice cerere

întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată,

chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea

ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.

Prin urmare, posibilitatea analizei pe

fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce,

în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi „recursul efectiv”, în sensul art.

13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei,

Kacmar împotriva Slovaciei etc).

Cu privire la natura acestui „recurs intern”,

atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute

de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care

să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace

conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele

James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray

împotriva Regatului Unit etc).

Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost

interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide

calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea

de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau

de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție

modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol,

judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției

europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate

din blocul de convenționalitate.

Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea

că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție

a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu

exigențele art. 13 din Convenție.

Or, controlul de convenționalitate al sistemului

național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja

realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune

la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă

a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. l din Primul Protocol

adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.

În

sfârșit, cât privește acțiunile directe, îndreptate împotriva

statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri

bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. l din Protocolul adițional

nr. l la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia

generalibus derogant.

Aceeași este soluția și în ceea ce privește

dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, ce reglementează acțiunea

în revendicare, respectiv art. 563 - 566.

Astfel, atât excepția lipsei calității

procesuale pasive, cât și excepția admisibilității acțiunii sunt excepții de fond,

ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune.

Legea nu prevede ordinea în care urmează

a fi soluționate excepțiile de același tip, limitându-se a dispune doar în art.

137 alin. (1) din C. proc. civ. că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor

de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii.

În

cazul excepțiilor de același tip, atât practica judiciară,

cât și doctrina au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanța trebuie

să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale din caracterul și efectele

produse de excepțiile invocate.

Or, față de problema de drept ce face obiectul

recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție

pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât

cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului

ori a altei entități în astfel de acțiuni.

Raționamentul este identic cu cel expus

de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008

a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

În

prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele

îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură

decât cea instituită de legea specială.

Este așadar evidentă similitudinea problemei

de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate

de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit

că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest

fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană

a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de

măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține,

fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În

ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția

europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare

ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României

s-a reținut că art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă

să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația

de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat,

ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita,

pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept

la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă,

fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce

trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria

de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea

obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că

restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse

de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o

serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește

natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de

stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor

la art. l alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent

vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către

entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În

ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta

poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după

ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire

a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat

că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României

(parag. 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii

statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale,

inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea

numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. l din Protocolul nr. l adițional

la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism

apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece

C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar

faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o

încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Măria

Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat

ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene,

să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de

art. 6 parag. 1 din Convenție și art. l din Primul Protocol adițional la Convenție,

în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de fată, conform principiilor consacrate

de Convenție.

Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot

C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale

sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și

pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei

și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită,

presupunând intervenția diverselor autorități interne” (parag. 233).

De altfel, chiar dacă, în situația în care

există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă,

devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se

pot prevala de existența unui „bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite

de art. l din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale

în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a

drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional,

la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu

și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și

previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative

sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu

recurs, în termen legal, de către reclamantă,

care a solicitat ca, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (2), (3) și (5) raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., să se dispună

admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare întrucât instanța de apel (cât și cea de fond) a soluționat

cauza fără a cerceta fondul cauzei, iar, în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii

recurate și, rejudecând fondul, să se constate că imobilul litigios a fost preluat

de stat fără titlu valabil și să se dispună obligarea pârâților la plata de despăgubiri

bănești reprezentând contravaloarea construcției înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995

și a terenului sau, în subsidiar, pentru cazul în care despăgubirile solicitate

prin echivalent se impun a fi acordate prin compensare, obligarea pârâților la acordarea

de despăgubiri în compensare prin retrocedarea unui teren liber de sarcini aflat

în proprietatea Primăriei municipiului Timișoara, care să prezinte caracteristici

apropiate (locație/zonă, valoare) terenului preluat abuziv.

Fără a dezvolta separat motivele de recurs

invocate, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de lege

imperative incidente în cauză.

Astfel, instanța de apel nu a luat în considerare

la pronunțarea hotărârii recurate practica judiciară depusă la dosar, materializată

prin hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare, încălcând principiul de

drept privind asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii.

De asemenea, instanța de apel nu a luat

în considerare nici hotărârea pilot pronunțată, la data de 12 octombrie 2011, de

C.E.D.O. în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, hotărâre ce are caracter

obligatoriu de aplicare și îndrumare, cât și practica judiciară actuală a instanțelor

de judecată, respectiv decizia nr. 895/A din 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara în Dosarul nr. 251/59/2011.

Privitor la fondul dreptului litigios,

recurenta a învederat că autoarea

sa a fost deposedată abuziv de dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

Timișoara, str. P.A. nr. 24, jud. Timiș, identificat în CF nr. C1. Timișoara,

nr. T1., prin decizia nr. 573 din 17 martie 1978 emisă de Consiliul Popular al județului

Timiș -Comitetul Executiv în temeiul Decretului nr. 223/1974, înscrisă/intabulată

în CF a imobilului sub nr. C2.124 aprilie 1978, ocazie cu care a fost radiat din

CF a imobilului dreptul de proprietate al autoarei, înscriindu-se cel al intimaților.

Recurenta a mai învederat că, în calitate

de moștenitoare a autoarei sale O.I., în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a

depus la Primăria Timișoara notificarea nr. N1./2001, prin care a solicitat revendicarea

imobilului litigios, notificare nesoluționată nici până în prezent, în pofida cererilor

sale repetate. în acest context a fost sesizată instanța de judecată cu soluționarea

cererii în revendicare imobiliară, în temeiul dispozițiilor de drept comun:

art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituția României, art. 6 din Legea

nr. 213/1998, Convenția europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. l la aceasta,

precum și decizia civilă nr. 5691 din 06 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a României, secția civilă, O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

definește noțiunea de „titlu valabil", pe care o condiționează de intrarea

imobilelor în proprietatea statului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale

la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat.

Astfel, Comitetul Executiv al Consiliului

Popular al Județului Timiș a emis, la data de 17 februarie 1977, decizia nr. 214

în conformitate cu prevederile Decretului nr. 223/1974 și art. 13 din Legea nr.

59/1974, potrivit cu care: „terenurile de orice fel aparținând persoanelor care,

având domiciliul în Republica Socialistă România părăsesc definitiv țara, trec fără

plată în proprietatea statului."

Decretul nr. 223/1974 constituie în sine

un act normativ nelegal care, pe cale de consecință, nu poate constitui un titlu

valabil pentru preluarea de către Statul Roman a imobilului în speță, aspect consacrat

de practica judiciară unitară în materie a instanțelor naționale, dar și de hotărârile

pronunțate de C.E.D.O.

Astfel, Decretul nr. 223/1974 încalcă prevederile

art. 36 din Constituția R.S.R. din 1965, potrivit cărora „dreptul de proprietate

personală este ocrotită de lege", contravenind, de asemenea, și dispozițiilor

constituționale care consacrau numai exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Mai mult, art. 2 alin. (1) și (2) din Decretul

nr. 223/1974 încalcă atât dreptul la libera circulație prevăzut de art. 12 din Pactul

Internațional cu privire la drepturile civile și politice și de art. 13 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, ambele ratificate de România înainte de anul 1974,

precum și dreptul fiecăruia de a dispune în mod liber de proprietatea sa, drept

consacrat de art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Chiar Statul Român a recunoscut faptul

că Decretul nr. 223/1974 este o normă juridică abuzivă, în preambulul Decretului-lege

nr. 9/1989, prin care a fost abrogat, cât și prin Legea nr. 10/2001, care a calificat

ca abuziv același act normativ.

Acțiunea în revendicare dedusă judecății

este întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., care consacră dreptul de proprietate

ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, ce există atâta vreme cât există bunul

la care se referă și care nu se stinge prin neuz. Pe cale de consecință, acțiunea

în revendicare, mijlocul principal de apărare a acestui drept real, este o acțiune

imprescriptibilă extinctiv.

În

practica judiciară s-a ridicat întrebarea dacă este sau nu

admisibilă promovarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun după

apariția Legii nr. 10/2001, raportat la prevederile art. 22 alin. (5) din acest

act normativ, potrivit cărora „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru

trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent".

Prevederile art. 22 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, republicată, nu ar putea fi interpretate în sensul că ar suprima dreptul

la acțiune în revendicare imobiliară al adevăraților proprietari cărora Statul Roman

le-a preluat fără titlu valabil imobile și proprietari care nu au solicitat măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

O astfel de interpretare ar fi în primul

rând neconstituțională, contravenind prevederilor art. 16 din Constituția României,

instituind o discriminare între adevărații proprietari deposedați în mod abuziv

de proprietatea lor, în funcție de autorul deposedării. Astfel, acțiunea în revendicare

îndreptată împotriva Statului Român ar fi considerată ca inadmisibilă, în timp ce

acțiunea în revendicare îndreptată împotriva unei alte persoane juridice sau chiar

fizice ar fi perfect admisibilă.

În

al doilea rând, interpretarea prevederilor art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că ar împiedica pentru viitor

revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil de către Statul Român, ar contraveni

unei alte prevederi a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 2 alin. (2), conform căruia

„Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei

legi".

Odată ce puterea legislativă a Statului

Român a recunoscut că, în situația imobilelor preluate fără titlu valabil, dreptul

de proprietate născut anterior preluării abuzive de către stat continuă să existe

și în prezent, o recunoaștere explicită și retroactivă a calității de proprietar

actual, chiar dacă neposesor, asupra imobilului, Statul Român nu îl mai poate împiedica

pe proprietar să aleagă momentul în care acesta decide să își exercite dreptul de

a-și revendica proprietatea.

Sensul prevederilor art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, republicată, este clar și rezultă din chiar redactarea sa textuală:

persoanele fizice proprietare la data preluării abuzive de către stat a imobilelor,

care nu au trimis notificare în termenul instituit de Legea nr. 10/2001, nu mai

pot uza de prevederile acestui act normativ pentru ca în temeiul acestei norme speciale

să obțină măsuri reparatorii.

Neuzul de prevederile Legii nr. 10/2001

nu poate crea o interdicție a revendicării imobilelor de către adevărații proprietari,

în temeiul C. proc. civ.

În acest sens, Curtea de Apel Timișoara

a pronunțat, în Dosarul nr. 2282/C/2003, decizia civilă nr. 887 din 05 mai 2003,

prin care a hotărât că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului

comun este admisibilă chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În considerarea temeinică și legală a speței

deduse judecății, s-a învederat faptul că, în prezent, imobilul - teren este încă

în proprietatea tabulară a intimaților, respectiv în administrarea operativă a acestora

(a Consiliului Local), astfel cum s-a probat prin extrasul CF al imobilului depus

la dosar, fiind închiriat chiriașilor printr-un contract de închiriere încheiat

după apariția atât a Legii nr. 112/1995, cât și a Legii nr. 10/2001, iar imobilul

- casă a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 numiților C.N. și C.E., astfel

cum se atestă prin înscrierea/intabularea în CF a imobilului sub nr. C13. din

09 aprilie 1998 (poziția 12,13), motiv pentru care s-a solicitat a se da eficiență

dispozițiilor de lege imperative incidente în cauză, menite a statua/consfinți dreptul

reclamantei la reparație materială prin restituirea/retrocedarea în natură a terenului

intabulat/identificat în CF nr. C1. Timișoara, nr. T1., poziția nr. 11.11, în cazul

în care acesta este liber și neafectat de construcții sau utilități, respectiv la

plata de despăgubiri prin echivalent (bănești) în sumă de 40.000 euro - echivalent

în RON la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în cazul în care acesta

este afectat de construcții și utilități, și totodată, la plata de despăgubiri prin

echivalent (bănești) în sumă de 50.000 euro - echivalent în RON la data plații,

reprezentând contravaloarea construcției identificată în CF nr. C1. Timișoara,

nr. T1.

Astfel, s-a solicitat să se considere juridic

ca fiind incidente în speță dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 44 alin.

(2) din Constituția României, Convenția europeană a drepturilor omului, Protocolul

nr. 1 la aceasta, precum și Decizia civilă nr. 5691 din 06 iulie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, s-a solicitat să se considere

juridic atât dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 33/2008 și ale Deciziei

nr. XX/2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

cât și decizia nr. 56 din 14 ianuarie 2009 emisă de către Curtea Constituțională

cu privire la constituționalitatea Legii nr. 10/2001, care au caracter obligatoriu

de îndrumare și aplicare și raportat la care, în speța de față, cererea dedusă judecății

este pe deplin temeinică și legală.

Totodată, s-a solicitat să se aibă în vedere

doctrina și practica judiciară în materie, pronunțată de instanțele de judecată

în spețe similare:

- sentința civilă nr. 13944 din 06 noiembrie

2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 10373/325/2008, decizia

civilă nr. 341/A/02 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 10373/325/2008

și decizia civilă nr. 911 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara

în Dosarul nr. 10373/325/2008;

- sentința civilă nr. 13340 din 28

octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 12162/325/2008

și copia minutei deciziei civile nr. 380 din 14 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul

Timiș în Dosarul nr. 12162/325/2008.

- sentința civilă nr. 1113 din 22

ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 12161/325/2008;

- sentința civilă nr. 3225 din 24

noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Reșița în Dosarul nr. 2445/290/2008;

- decizia civilă nr. 148/A/25

februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 4172/325/2007;

- decizia civilă nr. 661 din 26 iunie 208

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 4172/325/2007;

Hotărârea din 13 ianuarie 2009 pronunțată

de C.E.D.O. în Cauza Faimblat împotriva României (cererea nr. 23.066/02);

Hotărârea pilot pronunțată la data de 12

octombrie 2011 de C.E.D.O. în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României (Cererile

nr. 30767/2005 și 33800/2006).

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului, sens

în care a reiterat apărările din faza apelului, întemeiate pe Decizia în interesul

legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Mai întâi, este de observat că motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal,

nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv

o reglementează - „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății,

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.” Astfel,

recurenta nu a arătat care este actul

juridic,

în sens de convenție sau act unilateral, care a fost interpretat în mod greșit de

instanța de apel și în ce au constat greșelile instanței.

În

ce privește susținerile recurentei în care se prezintă fondul

dosarului, acestea nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare ori

modificare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea

controlului judiciar în recurs și, ca atare, nu pot fi analizate.

Astfel, în expunerea de motive a cererii

de recurs, de la paragraful care începe cu sintagma „Privitor la fondul dreptului

litigios" și până la finele cererii (ce corespunde dosar Înalta Curte), recurenta

a reluat și redat, în integralitatea lor, motivele cererii de chemare în judecată.

Reluarea motivelor cererii de chemare în

judecată nu se circumscrie, însă, exigențelor unui motiv de recurs dezvoltat în

condițiile art. 304 C. proc. civ. cu referire la art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ.

Aceasta deoarece, față de dispozițiile

art. 299 C. proc. civ., potrivit cărora obiectul recursului îl constituie hotărârea

dată în apel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie să

vizeze decizia instanței de apel, respectiv soluția și argumentele folosite de instanța

de apel în fundamentarea soluției pronunțate.

Or, singurele critici din cererea de recurs

care vizează decizia instanței de apel, obiect al recursului, sunt cele prin care

se impută acestei instanțe că nu a luat în considerare la pronunțarea soluției practica

judiciară depusă la dosar și hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza

Atanasiu împotriva României.

Aceste critici, susceptibile de încadrare

în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt însă

fondate.

Astfel, contrar susținerilor recurentei,

în fundamentarea soluției, instanța de apel a avut în vedere și hotărârea pilot

pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu și alții contra României.

În

acest sens, din considerentele deciziei recurate rezultă că,

pentru a confirma sentința primei instanțe, prin care s-a respins, ca inadmisibilă,

acțiunea în revendicare/în despăgubiri privind un imobil preluat de stat în perioada

comunistă, formulată de reclamantă în anul 2009, îndreptată împotriva statului și

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, curtea de apel s-a raportat la Decizia

în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți, care vizează admisibilitatea acțiunilor

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, la Decizia în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți,

prin care s-a statuat asupra inadmisibilității acțiunilor în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva statului, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, dar și la

hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Măria Atanasiu și alții

contra României.

Față de conținutul concret al criticii

formulate de reclamantă, și anume că instanța de apel nu a luat în considerare la

pronunțarea soluției hotărârea pilot din cauza Atanasiu, instanța de control judiciar

se va limita să constate că acest motiv de nelegalitate nu se confirmă, conform

celor anterior arătate. În condițiile în care cererea de recurs nu cuprinde nicio

critică în legătură cu modul în care instanța de apel a făcut aplicarea în cauză

a hotărârii pilot, pe acest aspect nu poate fi exercitat controlul judiciar, limitat

la criticile concrete formulate de parte.

În

ce privește omisiunea instanței de apel de a ține seama de

practica judiciară în materie, susținerea este pur generică, recurenta rezumându-se

să afirme că au fost pronunțate hotărâri judecătorești în cauze similare, tară să

arate în mod concret care este relevanta lor fată de situația dedusă judecății și

similitudinea cu cazul în speță, pentru a putea fi avute în vedere în soluționarea

cauzei.

Relativ la cererea subsidiară din preambulul

motivelor de recurs, aceea de acordare de teren în compensare în cazul în care nu

este posibilă acordarea de despăgubiri bănești, urmează a se constata că această

cerere a fost formulată direct în apel (memoriul de apel, corespunzătoare dosarului

de apel) și, ca atare, este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 294

alin. (1) C. proc. civ., care interzic cererile noi în calea de atac.

Astfel, cererea de chemare în judecată,

așa cum a fost precizată și completată la data de 20 mai 2011, nu are și un capăt

de cerere privind acordarea de teren în compensare, reclamanta solicitând doar despăgubiri

bănești pentru construcția și terenul ce nu pot fi restituite în natură, în temeiul

dreptului comun. Conform mențiunilor exprese din cuprinsul precizării și completării

de acțiune, dar și al notelor de ședință depuse la termenul de dezbateri din 02

noiembrie 2011, reclamanta a invocat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile

art. 480-481 C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituție, ale Convenției europene

a drepturilor omului și Protocolului nr. l la aceasta, art. 6 din Legea nr. 213/1998,

fixând astfel cadrul judecății la dreptul comun. Or, raportat la acest cadru procesual,

ce nu poate fi schimbat în calea de atac a apelului, potrivit dispozițiilor

art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal instanța de apel nu a analizat cererea

formulată direct în apel privind acordarea de teren în compensare, ca modalitate

de reparație în echivalent prevăzută de legea specială, aceasta fiind inadmisibilă.

Având în vedere considerentele prezentate,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta N.T. împotriva deciziei nr. 50 din 1 martie 2012 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26

nbiembrie 2012.