ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5965/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 430/PI din 26 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost admisă în parte contestația formulată de către reclamanții C.A. și C.C. și a fost anulat art. 1 din dispoziția din 9 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Timișoara. A fost îndreptățită contestatoarea C.A. să primească despăgubiri pentru cota de ½ din construcțiile aferente imobilului situat în Timișoara, strada D., înscris în C.F. Timișoara, nr. top. YY, casă și curte în suprafață de 352 m.p., nr. top. ZZ, grădină în suprafață de 385 m.p. A fost menținută în rest dispoziția atacată. A fost respinsă în rest contestația. Tribunalul a reținut că imobilul situat în Timișoara, strada D., înscris în C.F.

Timișoara, nr. top YY, casă și curte în suprafață de 352 m.p., nr. top. ZZ grădină în suprafață de 385 m.p., a fost proprietatea contestatorilor, imobilul fiind dobândit prin cumpărare. Prin decizia nr. 1719 din 6 iunie 1984 imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul Decretului nr. 223/1974 după cum urmează: cota de ½ din construcții proprietatea contestatoarei C.A. a trecut în proprietatea Statului Român cu aprobarea unor despăgubiri în cuantum de 40.000 RON; cota de ½ din construcții aparținând contestatorului C.C. a trecut în proprietatea Statului Român fără a se acorda despăgubiri, iar întreg terenul în suprafață de 737 m.p. a devenit proprietatea Statului Român fără plată.

Contestatorii au revendicat imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, dar cererea de restituire în natură a fost respinsă prin hotărârea din 31 octombrie 1996 a Comisiei Județene Timiș de aplicare a Legii nr. 112/1995 pentru neîndeplinirea condițiilor art. 2 din lege, respectiv, la acea dată imobilul era închiriat, iar contestatorii nu erau cetățeni români și nu locuiau în imobil. Prin decizia civilă nr. 2487/R din 1 octombrie 2001 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă irevocabil acțiunea contestatorilor privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de numiții Ș., reținându-se că în speță, la data încheierii contractului, au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

În temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificarea din 25 iulie 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului identificat mai sus. Prin dispoziția din 9 noiembrie 2006 notificarea contestatorilor a fost soluționată după cum urmează: a fost respinsă cererea contestatoarei C.A. pentru restituirea în natură a ½ din construcții; pentru cota de ½ din terenul aferent s-a propus ca măsură reparatorie acordarea de despăgubiri și a fost respinsă cererea contestatorului C.C. pentru restituirea în natură a întregului imobil pe motiv că acesta a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995; pentru celelalte cote de ½ din construcții și ½ din teren s-a propus ca măsură reparatorie acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În continuare, Tribunalul a reținut că preluarea imobilului în proprietatea Statului Român dispusă în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost un act abuziv și, ca atare, face obiectul Legii nr. 10/2001. Prin notificarea formulată, contestatorii au solicitat restituirea în natură a întregului imobil în litigiu și întrucât acesta a fost înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, cererea de restituire în natură a fost respinsă și s-a propus acordarea de despăgubiri. S-a mai reținut că cota de ½ aparținând contestatoarei C.A., deși a trecut cu plată în proprietatea Statului Român, aceasta nu este de natură a exclude caracterul abuziv al preluării întregului imobil. Prin decizia nr. 1051 din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanți, iar sentința schimbată în parte, în sensul că îndreptățește reclamanții la 535.214 RON, reprezentând valoarea de circulație a imobilului.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele: Nu poate fi trecută cu vederea împrejurarea că încă de la apariția Legii nr. 112/1995 reclamanții au solicitat valorificarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept ce nu a putut fi realizat datorită concepției politico-juridice de la acea vreme, cu privire la retrocedarea proprietăților, ocupate de către chiriașii statului, foștilor cetățeni români care au părăsit țara înainte de anul 1989. În această ordine de idei, se reține că dreptul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, deși a fost contestat de către proprietarul tabular inițial (respectiv reclamanții) a fost valorificat în temeiul Legii nr. 112/1995 în favoarea chiriașului cumpărător, stabilindu-se astfel o situație juridică care ulterior, după apariția Legii nr. 10/2001 a creat premizele unei imposibilități de restituire în natură a imobilului către reclamanți.

Această imposibilitate a fost susținută juridic inclusiv prin obținerea unei hotărâri judecătorești irevocabile de către chiriașul cumpărător, împrejurare ce consolidează titlul de proprietate aparținând acestuia. Desigur, într-o astfel de înșiruire a faptelor reclamanții își pot pune întrebarea în ce măsură caracterul reparator al Legii nr. 10/2001 poate trece dincolo de o declarație de principii, fiind știut că în materie de proprietăți particulare cu destinația de casă de locuință, restituirea în natură este principiul care asigură o deplină satisfacție persoanei prejudiciate.

Din acest punct de vedere, Curtea, analizând acum chestiunile formale juridice, ajunge la concluzia că în speță, reclamanții au dreptul de a beneficia de cele mai avantajoase posibilități de reparare a prejudiciului cauzat de confiscarea proprietății, pornind inclusiv de la restituirea în natură, dacă acest lucru este posibil, și până la acordarea de despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului. S-a reținut că Tribunalul nu a administrat toate probele, inclusiv proba cu expertiza tehnică topografică pentru a stabili cu exactitate ce anume parte din imobilul respectiv putea fi vândut în condițiile Legii nr. 112/1995, și ce anume parte, mai ales teren, nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995; care era la data formulării notificării natura juridică a acestui teren, și în ce condiții acesta poate sau nu eventual să fie restituit reclamanților.

În spiritul art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și al jurisprudenței Curții Europene în materie de proprietate privată, Tribunalul trebuia să stabilească valoarea de circulație a întregului imobil, pentru a putea trage o concluzie pertinentă în ipoteza în care restituirea parțială a imobilului nu mai este posibilă și care ar putea fi cuantumul despăgubirilor reale la care reclamanții sunt îndreptățiți. Neprocedând în sensul celor arătate mai sus, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului acestuia, mai ales în condițiile în care reclamanții în mod detaliat prin acțiunea introductivă și precizările formulate au făcut trimitere la cele menționate.

Împotriva deciziei civile nr. 450 din 18 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6376/30/2006 au declarat recursuri, pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și reclamanții C.C. și C.A. Înalta Curte de Casație și Justiție București prin decizia civilă nr. 1599 din 17 februarie 2009, a admis ambele recursuri și a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Timișoara. Instanța de casare a reținut că Tribunalul Timiș s-a pronunțat pe fondul cauzei iar instanța de apel are îndatorirea de a verifica hotărârea primei instanțe din această perspectivă, desființarea cu trimitere neimpunându-se în speță.

În rejudecarea apelului, instanța a reținut că reclamanții au contestat dispoziția din 01 noiembrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Timișoara, în temeiul prev. Legii nr. 10/2001, sub aspectul modului în care a fost soluționată cererea de revendicare, precizând în mod expres că nu sunt de acord cu modalitatea de stabilire a despăgubirilor; solicită restituirea în natură și în cazul unei imposibilități absolute de restituire în natură solicită acordarea de despăgubiri reale, în bani, la valoarea de circulație a imobilului naționalizat. Apelanții au susținut în mod constant că, în speță s-a efectuat o expertiză tehnică care a stabilit în mod judicios valoarea de circulație a imobilului, la suma de 535.214 RON, expertiza nefiind contestată cu argumente juridice convingătoare de către pârâtul Primarul Municipiului Timișoara.

Imobilul revendicat de către reclamanți, situat în Municipiul Timișoara, compus din casă, curte și grădină în suprafață totală de 737 m.p., a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului comunist în baza Decretului nr. 223/1974, la momentul la care reclamanții au fost nevoiți să părăsească România și să plece în Germania. După anul 1996 imobilul în discuție a fost vândut de către Statul Român în temeiul, Legii nr. 112/1995, reclamanții pornind proces de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, împotriva pârâților Ș.A. și Ș.M., și evident, împotriva Statului Român. Prin decizia civilă nr. 2487 din 1 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 5586/C/2001, a fost respins recursul reclamanților C., aceștia pierzând procesul ce a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții în mod corect prima instanță a reținut că imobilul nu mai poate fi restituit în natură. Reclamanții apelanți au arătat, în apel, prin trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că mecanismul juridic de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, este lipsit de efect concret, fondul proprietatea nefuncționând în sensul prevăzut de lege. Susținerile apelanților au fost analizate în special din perspectiva hotărârii pilot Măria Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, hotărâre emisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În sensul art. 145 din hotărârea menționată instanța a reținut că imobilul abuziv naționalizat nu mai poate fi restituit în natură, iar pentru repararea prejudiciului cauza reclamanților trebuie să li se consacre acestora dreptul la o justă despăgubire.

În temeiul art. 184 din aceiași hotărâre, instanța a reținut că și în prezent nu există nici o garanție cu privire la durata sau rezultatul procedura în fața Comisiei Centrale, iar fondul proprietatea nu funcționează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei juste despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparații. În aceste condiții instanța de apel, ținând seama de prioritatea normelor Convenției Europene cu privire la protecția bunurilor și a proprietății, precum și de conținutul hotărârii pilot, a apreciat că este justă valoarea de circulație a imobilului, stabilită prin lucrările de expertiză de la dosar, iar această valoare va asigura acoperirea prejudiciului cauzat reclamanților prin naționalizare abuzivă a imobilului de către autoritățile fostului stat comunist.

Ca atare, deși cadrul juridic legislativ prevăzut în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilește doar în favoarea Comisiei Centrale atributul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, instanța în temeiul și spiritul dispozițiilor hotărârii pilot menționate și pentru respectarea dreptului ocrotit de art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană, s-a acordat prioritate normei juridice prevăzute în Convenție, și i-a îndreptățit pe reclamanți să primească o justă despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin naționalizare abuzivă a imobilului, în cuantum de 535.214 RON, valoarea de circulație a imobilului, stabilită pe bază de expertiză tehnică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, solicitând casarea hotărârii judecătorești și trimiterea cauzei spre rejudecare în fața instanței de apel, iar în subsidiar modificarea deciziei atacate cu consecința respingerii apelului formulat de reclamanți și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 430/PI din 26 februarie 2007, pentru următoarele motive: În mod nelegal instanța de apel a obligat instituția la plata sumei ce reprezintă despăgubiri la valoare actualizată când, în fapt, imobilul a fost vândut în numele Statului Român, iar banii din vânzarea imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 au fost virați în mod exclusiv la bugetul de stat și nu la bugetul local al municipiului, având în vedere faptul că suma aferentă imobilului vândut a ajuns la bugetul de stat, prin Legea nr. 247/2005 a fost stabilită posibilitatea de a primi despăgubiri de la Statul Român.

Având în vedere aceste aspecte, obligația instituită în sarcina instituției, de a plăti despăgubirile în baza Legii nr. 10/2001 este nelegală fiind încălcate prevederile Legii nr. 247/2005, dar și ale principiului îmbogățirii fără justă cauză în sensul că, deși Statul Român a primit prețul pe imobilul vândut în baza Legii nr. 112/1995, despăgubirile pentru același imobil cad, în prezent, în sarcina Municipiului Timișoara. Instanța de judecată și-a depășit atributele puterii judecătorești stabilind o sumă cu titlu de despăgubire, când, în drept, întreaga plenitudine de competență aparține Comisiei de stabilire a despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. București, așa cum prevede Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007. Același act normativ prevede că aceste sume se achită de către Statul Român prin Fondul Proprietatea și nu de către unitățile administrativ - teritoriale din bugetele locale unde nici nu se pot prevedea, în mod legal, sume de bani cu această destinație. Valoarea stabilită prin raportul de expertiză depus chiar de către reclamanți la dosarul administrativ, este doar estimativă, cuantumul final al despăgubirilor fiind stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care va ține cont de suma menționată în raportul de evaluare. Așadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere faptul că prin H.G. nr. 950/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, se prevede faptul că în ipoteza în care imobilul revendicat a fost înstrăinat legal către o terță persoană se vor acorda măsuri reparatorii prevăzute de lege, pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 și valoarea de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, notificatorului care a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat imobilul către stat, consideră că soluția instanței de fond este temeinică și legală și nu se impune schimbarea acesteia.

Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii aferente în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În speță, înlăturând dispozițiile legii speciale, instanța de apel a apreciat că, „deși cadrul juridic legislativ prevăzut cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilește doar în favoarea Comisiei Centrale atributul de stabilire a despăgubirilor, instanța în temeiul și spiritul dispozițiilor hotărârii pilot Măria Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, hotărâre emisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și i-a îndreptățit pe reclamanți să primească o justă despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin naționalizarea abuzivă, în cuantum de 535.214 RON, valoarea de circulație a imobilului stabilită pe bază de expertiză tehnică". Soluționând cauza într-o astfel de manieră, instanța de apel a creat dreptul, neaplicând normele incidente, depășind funcția jurisdicțională care presupune aplicarea legii și nu crearea acesteia.

Considerentele avute în vedere de instanța de apel nu sunt în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată de instanță. În consecință, hotărârea instanței de apel este lipsită de fundament legal, astfel încât recursul declarat va fi admis. Va modifica decizia atacată și va menține ca legală sentința civilă nr. 430/PI din 26 februarie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 1051 din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată și menține sentința civilă nr. 43 0/PI din 26 februarie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 octombrie 2012.