ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3246/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3246/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată la Tribunalul Timiș, la data de 29 mai 2008, reclamanții H.E. și
H.I. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat de Consiliul
Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Economiei și Finanțelor,
precum și Consiliul Județean Timiș, solicitând obligarea pârâtului Statul Român
să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF nr. X
Timișoara, nr. top X, constând în teren în suprafață de 7.632 mp, situat în
Timișoara, str. A., să se dispună radierea dreptului de proprietate al Statului
Român și intabularea dreptului lor în cartea funciară, cu titlu de restabilire
a situației anterioare, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de
judecată.
Reclamanții au
susținut în motivarea acțiunii că au dobândit terenul revendicat în anul 1973,
cu titlul de cumpărare, odată cu imobilul cu nr. top Y înscris în aceeași carte
funciară. În 1981, ca urmare a plecării lor din țară, imobilul a fost preluat
de stat în baza Decretului nr. 223/1974, în aplicarea căruia s-a emis Decizia
nr. 2708 din 22 decembrie 1980 a fostului Consiliu Popular al Județului Timiș.
Prin această decizie, s-au stabilit despăgubiri în sumă de 2.815 RON pentru
construcții, iar terenul a fost preluat de stat fără plata vreunei despăgubiri.
Construcțiile
înscrise pe parcela cu nr. top Y au fost cumpărate de numiții S.L. și S.C., în
temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul lor fiind intabulat în cartea funciară la
data de 24 iulie 2003. Prin urmare, în prezent, în cartea funciară figurează ca
proprietari ai casei cumpărătorii menționați, iar ca proprietar al terenului
Statul Român. În acest context, reclamanții înțeleg să revendice, prin
comparare de titluri, imobilul cu nr. top X, constând în terenul de 7.632 mp,
care excede suprafeței aferente construcțiilor vândute de stat.
Prin Sentința civilă
nr. 3572/PI din 30 octombrie 2008, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins
acțiunea.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității
prezentei acțiuni este întemeiată, astfel că a fost admisă, cu prioritate și în
consecință a fost respinsă acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, constatând
că nu se mai impune analizarea celorlalte excepții invocate și nici a
considerentelor privind fondul pricinii.
Împotriva acestei
hotărâri au declarat apel, în termenul legal, reclamanții H.E. și H.I.,
solicitând desființarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul
Timiș, invocând în drept art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și motivând, în
esență, că în mod greșit prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea,
întrucât procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 are caracter
preponderent administrativ și reprezintă o alternativă la acțiunea de față, de
drept comun, formulată ca o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.
Intimații Direcția Generală
a Finanțelor Publice Timiș, Consiliul Județean Timiș și Satul Român prin
Consiliul Local al Municipiului Timișoara au formulat întâmpinări, prin care au
solicitat respingerea apelului reclamanților, iar numiții S.L. și S.C. au
formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâților Statul Român,
prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Ministerul Finanțelor și
Consiliul Județean Timiș, solicitând respingerea ca nefondat a apelului
reclamanților. Au arătat, în motivare, că ei sunt proprietarii casei de locuit
situată în Timișoara str. A., dobândind imobilul prin cumpărare în temeiul
Legii nr. 112/1995, acesta fiind înscris alături de terenul revendicat în CF
nr. X Timișoara, nr. cadastral X, Y.
Prin Decizia civilă
nr. 80/A din 9 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost
admis apelul declarat de reclamanții H.E. și H.I. împotriva Sentinței civile
nr. 3572/PI din 30 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, care a fost
desființată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași
instanță. Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea de intervenție accesorie
în interesul pârâților Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului
Timișoara, Ministerul Finanțelor București și Consiliul Județean Timiș formulată,
de intervenienții S.L. și S.C.
Pentru a hotărî
astfel, Curtea a reținut că se impune soluționarea acțiunii reclamanților, pe
fond, sub toate petitele ei, în raport cu incidența textelor legale în vigoare
și în limitele dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat
că în mod greșit cauza a fost soluționată de către prima instanță pe excepția
inadmisibilității acțiunii, ceea ce echivalează cu un blocaj al accesului în
justiție, contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
S-a mai reținut că,
în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de judecată
era abilitată să verifice valabilitatea titlului Statului, de preluare, prin
comparație cu titlul reclamanților asupra imobilului în discuție, în condițiile
în care acesta a trecut fără o justă și echitabilă plată, în proprietatea
Statului Român, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 223/1974, coroborat cu art.
13 alin. (3) din Legea nr. 59/1974, urmând a fi verificată respectarea
Constituției, a legilor în vigoare și angajamentele internaționale la care
Statul Român era parte la acea vreme, respectiv Constituția din 1965, art. 481
C. civ., Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, Acordul de la
Helsinki din 1975, primul Protocol adițional la Convenție, ratificat de România
în 1994, toate aceste dispoziții legale reglementând ocrotirea și garantarea
dreptului de proprietate al reclamanților, la data preluării imobilului de
către Statul Român.
În considerentele
deciziei din apel s-a mai arătat că prima instanță urmează să aprecieze dacă
reclamanții au un drept de proprietate recunoscut de Convenție, față de
obiectul cererii lor și, prin compararea titlurilor de proprietate, prin prisma
dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, față de
dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., prin raportarea acestor texte legale la
art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că
această soluție se impune în speță, deoarece, privitor la modul de soluționare
a excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților, prima instanță a
pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât valorifică raportul
dintre legea specială și legea generală, în mod greșit, făcându-se abstracție
de starea de fapt specifică pricinii și particularitățile ei concrete.
Împotriva Deciziei
civile nr. 80/A din 09 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au
declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a
Finanțelor Publice Timiș, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și
intervenienții S.C. și S.L.
Prin Decizia civilă
nr. 1593 din 10 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă
și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată
și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel, pentru rejudecarea
apelului.
În considerentele
deciziei de casare, instanța de recurs a reținut că în mod greșit s-a făcut
aplicarea art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. Tribunalul, ca instanță de
fond, a concluzionat că reclamanții nu beneficiază de protecția oferită
proprietarului unui bun imobil prin intermediul acțiunii în revendicare
prevăzută de art. 480 C. civ., reținând totodată și faptul că reclamantul nu a
urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Așa fiind, rezultă că
tribunalul a primit apărarea prin care pârâții negau existența în cauza dedusă
judecății a raportului de drept material specific acțiunilor în revendicare și
aceasta, nu pe cale de excepție procesuală și fără vreo cercetare a fondului,
ci, dimpotrivă, urmare a analizării temeiniciei cererii cu judecata căreia a
fost învestit. În consecință, în mod greșit s-a admis apelul și, în baza art.
297 alin. (1) C. proc. civ., s-a dispus desființarea hotărârii și trimiterea
cauzei spre rejudecare, cu ignorarea caracterului devolutiv specific căii de
atac a apelului.
Dosarul a fost
reînregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 4219.1/30/2008, urmare
a casării cu trimitere spre rejudecarea apelului.
Prin concluziile
scrise depuse la dosar și notele de ședință, pârâtul Primarul Municipiului
Timișoara a reiterat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun,
întrucât reclamanții nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr.
10/2001.
Pe de altă parte, s-a
invocat incidența dispozițiilor art. 1200 pct. 4 raportate la art. 1202 alin.
(2) C. civil, care reglementează prezumția de lucru judecat, în sensul că
într-o acțiune civilă anterioară, ce a constituit obiectul Dosarului nr.
66/30/2006 al Tribunalului Timiș, având ca obiect revendicarea de drept comun a
aceluiași imobil ce face obiectul dosarului de față, prin Sentința civilă nr.
152 din 24 ianuarie 2007 s-a admis excepția inadmisibilități acțiunii, hotărâre
menținută irevocabil prin decizia instanței de recurs.
Pe fondul cauzei, s-a
precizat că imobilul în litigiu, situat administrativ în Timișoara, str. M. a
fost inclus în inventarul domeniului public al Municipiului Timișoara, întocmit
conform Legii nr. 213/1998, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr.
166/2003 și atestat prin H.G. nr. 1016/2005.
Prin Decizia nr. 696
din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins, ca
nefondat, apelul declarat de reclamanți.
În considerentele
acestei decizii s-a reținut că, potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat
atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este
întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și
împotriva lor în aceeași calitate, iar potrivit art. 166 C. proc. civ.,
excepția puterii de lucru judecat poate fi invocată de părți sau de instanță
din oficiu în orice fază a judecății, chiar și înaintea instanței de recurs.
În raport de
hotărârea judecătorească pronunțată în Dosarul nr. 63/30/2006 al Tribunalului
Timiș, irevocabilă, Curtea a reținut incidența excepției autorității de lucru
judecat.
Astfel, în dosarul
menționat, reclamanții H.E. și H.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâții
Statul Român, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara,
Consiliul Județean Timiș, SC O.J.C.V.L.T. SRL, S.L., S.C. și Ministerul
Finanțelor Publice, să se constate nulitatea absolută a actului de trecere în
proprietatea statului a imobilului înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top X și
nr. top Y situat administrativ în Timișoara, str. A., compus din grădină, casă și
curte, în suprafață totală de 8.198 mp; să se constate că imobilul descris a
trecut în proprietate Statului Român fără titlu valabil; să se constate
nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul
Legii nr. 112/1995 între Statul Român și pârâții S.L. și S.C., având ca obiect
construcțiile; să se dispună rectificarea CF nr. X Timișoara, în sensul
radierii dreptului de proprietate al pârâtului Statul Român asupra terenului
aferent celor două parcele nr. X și Y, precum și a dreptului de proprietate al
pârâților S. asupra construcțiilor și reînscrierea dreptului de proprietate
asupra întregului imobil în favoarea reclamanților, condiționat de restituirea
despăgubirilor în sumă de 2.815 RON pe care le-au încasat pentru construcții, actualizate
cu rata inflației. În subsidiar, s-a solicitat ca, în ipoteza în care instanța
consideră valabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român
și chiriași, să se dispună doar restituirea în natură a restului de teren, care
nu este aferent construcțiilor vândute și care are o întindere de 7.632 mp.
Temeiul de drept
invocat de reclamanți în cadrul acestui proces au fost dispozițiile art. 480,
art. 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiile Convenției
Europene a Drepturilor Omului precum și normele constituționale, atât cele
actuale cât și cele în vigoare la data naționalizării, respectiv Constituția
din anul 1965, precum și art. 948 și 968 C. civ., asociate cu dispozițiile art.
34 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate și în prevederile Legii nr. 7/1996.
În acest proces s-a
pronunțat Sentința civilă nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș,
care a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun,
excepție invocată de pârâtul Consiliul Județean Timiș și a respins acțiunea
formulată de reclamanții H.E. și H.I., ca inadmisibilă.
Deși prin Decizia
civilă nr. 341/A din 20 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în
dosarul nr. 63/30/2006, s-a admis apelul declarat de reclamanți împotriva
Sentinței civile nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș și s-a
dispus desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la
aceeași instanță, prin Decizia civilă nr. 1774/R din 17 martie 2008 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, ca instanță de recurs,
s-au admis recursurile pârâților împotriva Deciziei civile nr. 341/A din 20
iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, pe care a modificat-o, în
sensul respingerii apelului reclamanților și menținerii ca legală a Sentinței
civile nr. 152 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiș.
În raport de
caracterul irevocabil al acestei hotărâri judecătorești, Curtea a reținut că,
în prezentul dosar, operează prezumția lucrului judecat, existând o identitate
de părți, cauză și obiect, întrucât finalitatea ambelor acțiuni o constituie
revendicarea unui imobil trecut în proprietatea Statului Român și ulterior,
înstrăinat în favoarea unor persoane fizice.
În dosarul de față,
reclamanții H.E. și H.I. au solicitat instanței la 26 mai 2008 (la două luni
după ce irevocabil s-a respins ca inadmisibilă aceeași acțiune în revendicare
imobiliară de drept comun, în Dosarul nr. 63/30/2008), în contradictoriu cu
Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Consiliul Județean
Timiș și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea lor să le lase, în
deplină proprietate și posesie, imobilul; să se dispună radierea dreptului de
proprietate al Statului Român din CF nr. X Timișoara, aferentă acestui imobil
și intabularea dreptului lor, cu titlu de restabilire a situației anterioare.
Prin precizarea de acțiune depusă ulterior, reclamanții au înțeles să cheme în
judecată alături de ceilalți pârâții și Municipiul Timișoara, reprezentat de
Primarul Municipiului Timișoara.
Din examinarea
obiectului celor două acțiuni în revendicare de drept comun, formulate de
reclamanții H.E. și H.I., Curtea a reținut fără dubiu că finalitatea urmărită
de aceștia prin promovarea mai multor acțiuni în revendicarea imobilului
naționalizat, o constituie redobândirea proprietății asupra acestuia, prin
constatarea nevalabilității titlului statului și rectificarea cărții funciare,
cu restabilirea situației anterioare de CF.
Deși în apărare,
relativ la excepția puterii lucrului judecat invocată de pârât, reclamanții,
prin apărător ales au susținut că în cauză nu există identitate de obiect,
Curtea a reținut că nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele
acțiuni în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acțiunilor să
rezulte că este același, iar scopul final urmărit de reclamanți este identic în
ambele acțiuni, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat numai pe cale
incidentală un drept invocat de o parte, soluția dată de instanță are putere de
lucru judecat într-o nouă acțiune în care se încearcă valorificarea aceluiași
drept.
Totodată, sub
aspectul identității de cauză, ca și condiție imperativă cerută pentru a opera
excepția puterii lucrului judecat, ceea ce interesează este cauza raportului
juridic, a dreptului pus în discuție (causa debendi), iar nu cauza acțiunii
civile în ansamblul ei (causa petendi). Cauza dreptului constituie cauza
cererii de chemare în judecată și identitatea ei în două litigii între aceleași
părți, cu privire la același obiect .
Concluzionând, Curtea
a reținut că, față de hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în
Dosarul civil nr. 63/30/2006 al Tribunalului Timiș, având ca obiect acțiune în
revendicare imobiliară de drept comun, în sensul respingerii ca inadmisibilă,
promovarea unei noi acțiuni în revendicare imobiliară a aceluiași imobil,
întemeiată pe aceleași dispoziții de drept comun, la numai două luni după
respingerea irevocabilă a acelei anterioare, având însă aceeași finalitate,
este inadmisibilă, întrucât operează excepția puterii lucrului judecat, conform
celor de mai sus.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,
reclamanții H.E. și H.I., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304
pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta în
mod separat motivele de recurs invocate, recurenții au susținut următoarele:
- Instanța de apel a
reținut în mod greșit ca fiind întrunite elementele autorității de lucru
judecat. În primul proces, obiectul cererii de chemare în judecată a fost
nulitatea deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului,
nelegalitatea titlului statului, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare
încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și rectificarea cărții funciare, iar în
prezenta cauză se solicită revendicarea prin comparare de titluri. De asemenea,
în primul proces, acțiunea a vizat întregul imobil înscris în CF nr. X
Timișoara, nr. top X și Y, construcții și teren în suprafață de 8.198 mp, iar
în prezentul litigiu se revendică terenul în suprafață de 7.632 mp, de la nr.
top X. Ca atare, nu există identitate de obiect, iar finalitatea este diferită;
- Pretinsa trecere a
imobilului în domeniul public nu prezintă relevanță, deoarece înscrierea
dreptului a avut loc la 4 iunie 2008, după formularea acțiunii de către reclamanți
și înscrierea procesului în cartea funciară;
- Nu a fost avută în
vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile
unite, care permite acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun. Această
decizie, pronunțată la scurt timp după formulare acțiunii, determină o cauză
diferită a acțiunii de față;
- A reține
autoritatea de lucru judecat echivalează cu un tratament juridic diferit doar
pe considerentul că reclamanții au formulat acțiunea înainte ca Decizia în
interesul legii nr. 33/2008 să fie adoptată;
- S-a încălcat
principiul obligativității deciziei de casare (art. 315 C. proc. civ.), prin
care s-a dispus rejudecarea cauzei pe fond de către instanța de apel.
- Excepția
autorității de lucru judecat a fost invocată de către pârâți în fața primei
instanțe, care nu a analizat-o (deoarece a considerat că primează excepția
inadmisibilității), iar pârâții nu au declarat apel împotriva sentinței;
Prin întâmpinările
depuse la dosar, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală
a Finanțelor Publice Timiș și intervenienții S.L. și S.C. au solicitat
respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, Consiliul Local al
Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin primar, au depus concluzii
scrise, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanți.
Examinând decizia
recurată, prin prisma criticilor formulate, care se încadrează în prevederile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Prima critică, ce
vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc.
civ., este nefondată. În mod corect instanța de apel a reținut existența
identității de părți, obiect și cauză, ca elemente ale autorității de lucru
judecat.
Recurenții susțin că
nu ar fi identitate de obiect și cauză, deoarece în primul proces, obiectul
cererii de chemare în judecată a fost nulitatea deciziei de trecere a
imobilului în proprietatea statului, nelegalitatea titlului statului, nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și
rectificarea cărții funciare, iar în prezenta cauză se solicită revendicarea
prin comparare de titluri.
În realitate, ambele
acțiuni au ca scop restituirea imobilului preluat de stat în mod abuziv, pe
calea dreptului comun, cu ocolirea dispozițiilor speciale ale Legii nr.
10/2001.
Argumentul de bază,
invocat în ambele cereri de chemare în judecată, pe care se construiește
raționamentul demersurilor în instanță ale reclamanților, este acela al
nevalabilității titlului statului. În prima acțiune, acest argument sprijină
solicitarea reclamanților de a se dispune rectificarea cărții funciare,
respectiv, radierea dreptului de proprietate al statului și înscrierea
dreptului în favoarea reclamanților, cu consecința restituirii în natură a
imobilului, iar în al doilea litigiu se utilizează același argument, al
nevalabilității titlului statului, pentru a se susține preferabilitatea
titlului reclamanților în raport cu cel al pârâtului Statul Român, în cadrul
comparării titlurilor.
Acțiunea formulată în
primul proces a fost respinsă în ansamblu ca fiind inadmisibilă, cu motivarea
că o acțiune formulată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a
Legii nr. 10/2001, fără ca reclamanții să fi urmat procedura acestei legi
speciale, nu poate fi examinată, deoarece tinde să eludeze dispozițiile legii
speciale, obligatorie și derogatorie de la dreptul comun în materia imobilelor
ce intră în domeniul său de aplicare.
Aceste argumente,
care au justificat respingerea acțiunii anterioare, ca inadmisibilă, constituie
motivele decisive, care vin în mod necesar să sprijine, să explice soluția
adoptată de instanță și care se bucură de autoritate de lucru judecat întocmai
ca dispozitivul hotărârii.
Față de soluția din
primul litigiu, astfel cum a fost motivată, formularea unei noi acțiuni de
drept comun, care să aibă ca scop restituirea imobilului, tot în afara
procedurii legii speciale, este împiedicată de efectul negativ al puterii
lucrului judecat al hotărârii anterioare, indiferent de împrejurarea că în
prezenta cauză restituirea este cerută ca rezultat al comparării titlurilor, în
timp ce în procesul anterior restituirea imobilului era consecința constatării
nevalabilității titlului statului și rectificării cărții funciare.
Se mai susține de
către recurenți că, în primul proces, acțiunea a vizat întregul imobil înscris
în CF nr. X Timișoara, nr top. X și Y, construcții și teren în suprafață de
8.198 mp, iar în prezentul litigiu se revendică terenul în suprafață de 7.632
mp, de la nr. top X. Situația învederată nu justifică concluzia recurenților,
în sensul inexistenței identității de obiect, ci dimpotrivă, rezultă inechivoc
faptul că, parțial, acțiunile au avut obiect identic, respectiv, restituirea
terenului în suprafață de 7.632 mp, de la nr. top X.
Cea de-a doua
critică, referitoare la inopozabilitatea trecerii imobilului în domeniul
public, este străină de motivele care au fundamentat decizia instanței de apel.
În decizia recurată nu s-a reținut, ca argument pentru respingerea acțiunii,
împrejurarea că imobilul face parte din domeniu public. În consecință, Înalta
Curte nu consideră necesar să examineze problema includerii imobilului în
domeniul public și afectele acesteia. O astfel de analiză s-ar fi justificat a
fi făcută de instanța de apel, în eventualitatea admiterii prezentului recurs
și a casării cu trimitere spre rejudecare (în măsura în care motivele de recurs
pe aspectul autorității de lucru judecat ar fi fost găsite întemeiate).
În ceea ce privește
pretinsa nesocotire a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secțiile unite, Înalta Curte constată că această decizie (prin care
s-a statuat că: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea
specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în
cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în
care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori
securității raporturilor juridice”), s-ar fi impus a fi aplicată doar în
situația în care instanța, trecând peste excepția autorității de lucru judecat,
ar fi procedat la judecarea pe fond a acțiunii în revendicare. În condițiile în
care, așa cum s-a reținut anterior, excepția autorității de lucru judecat a
fost în mod corect admisă, instanța de apel nu putea să mai analizeze și fondul
cauzei, pentru a se pune problema modului de aplicare a deciziei în interesul
legii.
Nu poate fi primită
nici susținerea recurenților, în sensul că Decizia nr. 33/2008 a Înalte Curți
de Casație și Justiție, secțiile unite, ar reprezenta un nou temei juridic al
acțiunii în revendicare, de natură a înlătura autoritatea de lucru judecat a
hotărârii date în procesul anterior. Potrivit art. 329 C. proc. civ., pe calea
recursului în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a
legii de către toate instanțele judecătorești, deciziile date în interesul
legii având scopul unificării practicii judiciare, nu acela de a crea noi
reglementări care să constituie o cauză juridică nouă în sensul relevat de
recurenți.
Se mai susține, în
motivarea recursului, că recurenții ar fi discriminați prin soluția pronunțată
de instanța de apel, deoarece faptul că au formulat acțiunea înainte ca Decizia
în interesul legii nr. 33/2008 să fie adoptată nu poate justifica pronunțarea
unei soluții pe temeiul autorității de lucru judecat.
Nici această critică
nu poate fi primită, deoarece analiza discriminării presupune comparația între
două situații, iar în prealabil acestei operațiuni, stabilirea categoriilor de
subiecți în raport de care reclamanților din prezenta cauză li s-a aplicat în
mod nelegitim un tratament diferențiat. Or, din critica acestora nu rezultă
care este elementul de comparație, în raport de care se consideră discriminați.
În plus, efectele
deciziei în interesul legii nu retroactivează și nu înlătură autoritatea de
lucru judecat a hotărârilor irevocabile pronunțate anterior, acest principiu
rezultând din prevederile art. 330
7
alin. (2) și (4) C. proc. civ.
Critica referitoare
la încălcarea obligativității deciziei de casare este, de asemenea, nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 1593 din 10 martie 2010, Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, urmare a casării
deciziei din apel, nu a trimis cauza spre rejudecare pe fond, așa cum susțin
recurenții, ci a dispus rejudecarea apelului. Motivul casării cu trimitere spre
rejudecare a fost acela că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a
prevederilor art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., în condițiile în care
calea de atac a apelului este devolutivă, permițând tribunalului să finalizeze
judecata printr-o decizie care să păstreze sau să înlocuiască hotărârea ce a
fost apelată (conform art. 296 C. proc. civ.).
În rejudecarea apelului,
pârâții au reiterat excepția autorității de lucru judecat, excepție de ordine
publică pe care instanța de apel avea obligația să o soluționeze.
Împrejurarea că
excepția autorității de lucru judecat a fost invocată de către pârâți și în
fața primei instanțe, iar aceștia nu au declarat apel împotriva sentinței, nu
înlătură posibilitatea reiterării excepției în faza rejudecării apelului
declarat de reclamanți. Astfel cum arată chiar recurenții în dezvoltarea
acestei critici, prima instanță nu a analizat excepția autorității de lucru
judecat, deoarece a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității, apreciată
ca fiind prioritară. Soluția fiind favorabilă pârâților, aceștia nu aveau
interes să declare apel împotriva sentinței tribunalului, însă, în cadrul rejudecării
apelului reclamanților, intimații pârâți pot opune toate mijloacele de apărare
de natură a conduce la respingerea pretențiilor îndreptate împotriva lor. Pe de
altă parte, potrivit art. 166 C. proc. civ., excepția autorității de lucru
judecat, ca excepție de ordine publică, poate fi invocată de oricare dintre
părți, în orice fază a judecății, chiar de către instanță din oficiu.
Față de
considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți
este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanții H.E. și H.I. împotriva Deciziei
civile nr. 696 din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 mai 2012.
Procesat de GGC - AS