ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8492/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8492/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de

25 noiembrie 2009, reclamantul L.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 907.976 RON,

reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din

16 septembrie 2008, emisă de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P.; obligarea

pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 907.976 RON,

începând cu data de 16 septembrie 2008 și până la momentul efectuării plății

efective a sumei mai sus arătată; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON

reprezentând daune cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30

de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va

soluționa prezenta cauza.

Prin Sentința civilă nr. 718 din 4 mai 2010

Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive și excepția inadmisibilității; a admis în parte acțiunea; a

obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantului suma de 407.976 RON

reprezentând parte din titlul de despăgubiri aferent Deciziei 2824 din 16

septembrie 2008 emisă de C.C.S.D.; a respins restul pretențiilor, ca

neîntemeiate.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005

a Tribunalului Arad, a fost anulată Dispoziția nr. 1465 din 15 martie 2004

emisă de Primarul Municipiului Arad în soluționarea notificării formulate de

reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind obligat acesta să emită o nouă

dispoziție, conținând propunerea de acordare, pentru reclamant, de titluri de

valoare nominale folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acțiuni la

societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital în valoare de 907.976

RON pentru imobilul situat în Arad, str. C., ce a aparținut bunicilor acestuia

și care a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 de către Statul Român. Prin

aceeași sentință, a fost respinsă cererea de restituire în natură a

apartamentelor nr. 1, 2, 4 și 6 din imobil, ca neîntemeiată, și, de asemenea,

respinsă și cererea conexă privind repunerea în termen și constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor mai sus arătate.

Prin Decizia civilă

nr. 1906 din 15 decembrie 2005 Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat,

apelul reclamantului, iar recursul acestuia împotriva soluției din apel a fost

respins ca nefondat, prin Decizia civilă irevocabilă nr. 8456 din 23 octombrie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În paralel,

reclamantul a formulat și cerere de revendicare, în contradictoriu cu

persoanele fizice cumpărătoare ale imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995,

demers respins prin Sentința civilă nr. 264 din 22 februarie 2007 a

Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin respingerea apelului (Decizia civilă

nr. 351A din 22 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara) și irevocabilă prin

respingerea recursului (Decizia civilă nr. 599 din 01 februarie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

Ulterior, în luna mai

a anului 2008, în conformitate cu Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 a

Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 8456 din 23 octombrie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost emisă dispoziția de

acordare a despăgubirilor.

În baza acestei

dispoziții, la data de 16 septembrie 2008 a fost emisă Decizia nr. 2824 a

C.C.S.D., ce reprezintă titlul de despăgubire în cuantum de 907.976,76 RON.

Ulterior, prin

cererea înregistrată în 04 noiembrie 2009, reclamantul a optat, potrivit

dispozițiilor art. 18

2

lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

exclusiv pentru conversia titlului de despăgubire în acțiuni emise de Fondul

"

P.

"

, așa încât la data

de 22 ianuarie 2010 a fost emisă Decizia nr. 75 ce reprezintă titlul de

conversie.

La 15 zile după

exprimarea opțiunii de către reclamant, exclusiv pentru acțiuni, în data de 25

noiembrie 2009, acesta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată.

În soluționarea

prezentei acțiuni, tribunalul a reținut dispozițiile Capitolului V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.G. nr. 81/2007.

Astfel, art. 18

1

alin. (1) arată că

"

Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de

deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute de acesta secțiune

"

.

La alin. (3) al art.

18

1

arată că

"

Dacă titlul de despăgubire individual este

emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularul acesteia are două

posibilități de valorificare a titlului de despăgubire, în funcție de opțiunea

sa: să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul

"

P.

"

sau să solicite

primirea de titluri de plata, în condițiile art. 14

1

(adică plata în

numerar se efectuează în două tranșe a câte 250.000 RON pentru o perioada de 2

ani în cazul despăgubirile ce depășesc 500.000 RON) și cu respectarea

termenelor și a limitărilor prevăzute de art. 3 lit. h) din lege (adică

tranșele de câte 250.000 RON se plătesc în maxim 2 ani calculați de la data

emiterii titlului de plată) și, până la concurența despăgubirilor totale

acordate prin titlu sau despăgubire, acțiuni emise de Fondul

"

P.

"

.

"

Reclamantul a optat

după aproximativ 1 an și 2 luni de la emiterea Deciziei nr. 2824 din 16

septembrie 2008 exclusiv pentru acțiuni la Fondul

"

P.

"

, deși avea

posibilitatea să opteze conform art. 18

1

alin. (3) lit. b), pentru

titluri de plată (până la concurența sumei de 500.000 RON) și acțiuni (pentru

restul de 407.976,76 RON).

Chiar în condițiile

în care achitarea sumei de până la 500.000 RON (în cele două tranșe de câte

250.000 RON) nu s-ar fi realizat, întrucât există posibilitatea invocării art.

18

2

lit. a), adică a lipsei de disponibil, reclamantul ar fi avut la

îndemână demersurile necesare pentru obligarea A.N.R.P. la achitarea sumei

respective.

Însă, existența sau

inexistența disponibilului bănesc în conturile Direcției pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar este o chestiune care nu face obiectul analizei în

cauza de față.

De asemenea,

tribunalul a observat că, deși reclamantul avea posibilitatea de a opta imediat

după emiterea titlului de despăgubire, acesta a înțeles să formuleze cererea

abia la 1 ani și 2 luni de la emiterea deciziei C.C.S.D., deși prin cererea de

chemare în judecată a susținut că a așteptat un an pentru listarea la bursă a

Fondului

"

P.

"

, cu toate că

opțiunea să abia fusese formulată. Mai mult, după formularea opțiunii, în data

de 04 noiembrie 2009, la 15 zile, acesta a introdus prezenta cerere de chemare

în judecată, invocând încălcări ale dreptului său la soluționarea cererii în

termen rezonabil și pentru încălcarea dreptului său la realizarea creanței

împotriva statului.

Practic, prin

opțiunea făcută de reclamant doar pentru acțiuni, acesta, cunoscând în mod

evident nelistarea acțiunilor la bursă de către Statul Român, a dorit să creeze

în mod deliberat imposibilitatea de recuperare a întregii sume stabilite cu

titlu de despăgubire.

Or, așa cum s-a

arătat mai sus, deși exista posibilitatea recuperării cel puțin a sumei de

500.000 RON, reclamantul a dorit crearea imposibilității recuperării întregii

sume de 907.976 RON, pentru a se putea plânge de încălcări ale drepturilor

sale.

Tribunalul a constatat

că durata îndelungată a procedurii de stabilire a despăgubirilor (aproximativ 7

ani) a fost creată în parte și de către reclamant, care, deși avea o hotărâre

judecătorească prin care i se recunoaște dreptul la măsuri reparatorii în

echivalent, pentru imobilul ce aparținuse bunicilor săi, încă din data de 22

iunie 2005, acesta, alături și de Primarul Municipiului Arad, a înțeles sa

formuleze căile de atac împotriva acestei hotărâri, care a rămas irevocabilă la

data de 23 octombrie 2006. De asemenea, în paralel, deși anterior îi fuseseră

respinse cererile de constatare a nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (prin Hotărârile nr.

2697 din 20 mai 2004 a Judecătoriei Arad - pentru neformularea cererii în

termenul prevăzut de lege și nr. 1138 din 13 martie 2003 a Judecătoriei Arad -

ca neîntemeiată), acesta a formulat în continuare altă cerere împotriva

cumpărătorilor (la data de 04 decembrie 2006) soluționată prin Sentința civilă

nr. 264 din 22 februarie 2007 a Tribunalului Arad (rămasă irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 599 din 01 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție).

Astfel, și din

această cauză emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului a avut

loc abia în data de 16 septembrie 2008, după rămânerea irevocabilă a soluției

privind nerestituirea imobilului în natură și respingerea revendicării

aceluiași imobil.

La două luni după

rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a respins revendicarea

imobilului, a fost emisă și dispoziția Primarului Municipiului Arad, iar la 4

luni după dispoziția Primarului, a fost emisă decizia C.C.S.D. Or, nici nu era

posibil ca Primarul Municipiului București să emită o dispoziție cu propunere

de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, atâta timp cât exista pe

rolul instanțelor de judecată cererea reclamantului de revendicare a aceluiași

imobil.

Tribunalul a mai

reținut că cererea este întemeiată doar în ceea ce privește suma de 407.969

RON, pentru care reclamantul nu ar fi avut posibilitatea să opteze pentru

achitarea în numerar a despăgubirilor, ci doar pentru conversia în acțiuni.

Acesta deoarece deși au fost asumate de către stat anumite termene în vederea

funcționării Fondului P. pentru ca pentru persoanele ce dețin acțiuni la acest

fond, aceste acțiuni să reprezinte în concret și efectiv despăgubiri (statul

fiind cel care și-a asumat prin Legea nr. 10/2001 și ulterior prin Legea nr.

247/2005, obligația de a-i despăgubi pe cei cărora în perioada comunistă le-au

preluate abuziv imobilele, ce în prezent nu mai pot fi restituite), cu toate

acestea nici până în prezent acțiunile nu au fost listate la bursă.

În consecință,

tribunalul a constatat că în parte, cererea reclamantului este întemeiată,

întrucât statul, pentru parte din despăgubirile la care reclamantul este

îndreptățit, în mod concret i-a încălcat acestuia dreptul la recuperarea

efectivă a creanței pe care o are, prin lipsa măsurilor în vederea listării la

bursă a Fondului

"

P.

"

și prin crearea unei stări de incertitudine

cu privire la demersurile viitoare ale statului în acest sens. Pentru acest

motiv tribunalul a reținut că aceste despăgubiri trebuie acordate efectiv

reclamantului, astfel că a obligat pârâtul la plata sumei de 407.969 RON către

reclamant.

În ceea ce privește

restul pretențiilor, în sumă de 500.000 RON, tribunalul a reținut că nu pot fi

acordate reclamantului, întrucât acesta, deși avea posibilitatea de a opta

pentru plata în numerar, plată ce ar fi fost efectuată de către Direcția pentru

Acordarea Despăgubirilor în numerar din cadrul Autorității pentru Restituirea

Proprietăților, a înțeles să opteze exclusiv pentru acțiuni tocmai în scopul de

a crea imposibilitatea de obținere a unei despăgubiri efective, cunoscând

nelistarea acțiunilor de către Statul Român la bursă, și prin evitarea plății

în tranșe, pe timp de maxim doi ani.

Ca atare, tribunalul

a constatat că în culpă este chiar reclamantul, motiv pentru care cererea de

obligare a Statului Român la plata sumei de 500.000 RON și la actualizarea

acesteia cu indicele de inflație a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Tribunalul a respins

și solicitarea privind actualizarea sumei de 407.969 RON cu indicele de

inflație, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a înțeles să

formuleze opțiunea abia la data de 04 noiembrie 2009, după aproximativ 1 an și

2 luni de la emiterea Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 a C.C.S.D., fără

a demonstra că împiedicarea în formularea opțiunii s-a datorat statului și ca

atare, să atragă obligația acestuia de a achita suma actualizată. Pentru

aceleași motive nu au fost acordate nici daunele cominatorii.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamantul L.I. și pârâtul Statul Român, prin

M.F.P..

Pârât Statul Român,

prin M.F.P., a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neputând

fi obligat la plata sumelor solicitate de către reclamant, având în vedere că

autoritatea competentă de a plăti compensațiile este A.N.R.P. prin Direcția

financiară, administrativă și resurse umane din cadrul acesteia.

Tot referitor la

calitatea procesuală pasivă, pârâtul a solicitat a se avea în vedere

dispozițiile legale referitoare la finanțele publice, la bugetul de stat și pe

cele referitoare la executarea titlurilor executorii de către instituțiile

publice, cu precizarea că, potrivit C. proc. civ., ceea ce determină

participarea unei persoane la un proces este calitatea sa și nu opozabilitatea

hotărârii cu care se finalizează acesta, raportul de drept procesual putând fi

legal valabil doar între titularii dreptului, respectiv, obligației, ce rezultă

din dreptul material dedus judecății.

Pârâtul a mai arătat

că nu a fost nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea

administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării

formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de

restituire, în natură sau echivalent.

Raportat la dispozițiile speciale ale Legii

nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, acțiunea reclamantului privind

acordarea de despăgubiri este inadmisibilă, regimul plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv fiind reglementat de dispozițiile

legale ale Titlului VII

"

Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, potrivit cărora dosarele cuprinzând propunerile de despăgubiri se

înaintează C.C.S.D., acestea urmând a fi trimise unui evaluator sau societăți

de evaluatori desemnată, care va efectua procedura de specialitate și va

întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Dacă persoana

îndreptățită este nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a

despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării

acestora, potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca

deciziile adoptate de către C.C.S.D. în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/200, cu modificările și completările ulterioare, în

contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D..

Prin urmare, instanța

trebuia să rețină faptul, că dreptul reclamantului la un proces echitabil,

garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția

Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând

modalități de control asupra despăgubirilor stabilite.

În acest sens,

pârâtul a arătat că în doctrină (C.B., Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Comentariu pe articole, vol. l Drepturi și libertăți, ed. An Beck,

București, 2005, p. 990 și urm.), s-a stabilit faptul că prin Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu s-a instituit în sarcina statelor

contractante obligația generală de a restitui astfel de bunuri; Convenția a

lăsat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicație a

legislației adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în

proprietatea lor și de a determina condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească persoanele cărora li se restituie proprietatea.

În cazul în care un

stat contractant a adoptat o legislație ce prevede restituirea bunurilor, în

natură sau prin echivalent, o asemenea legislație trebuie considerată ca făcând

să nască "un nou drept de proprietate" în patrimoniul celui

îndreptățit la restituire (C.B., op. Cit. p 993 - 994, parag. 123)

Instanța europeană a

statuat, în jurisprudența sa, că dispozițiile Convenției nu impun o obligație

de restituire în sarcina Statului Român, soluțiile contradictorii pronunțate în

materie de instanțele judecătorești fiind rezolvate prin intervenția Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 329 C. proc. civ., iar Legea

nr. 10/2001 a fost modificată prin apariția Legii nr. 1/2009 precum și

demersurile statului în sensul de a porni Fondul P. prin cotarea acestuia la

Bursa londoneză. Astfel, aplicarea concretă a legislației interne este de

natură să înlăture aparența inexistenței unor măsuri de ordin general, iar

hotărârea Faimblat împotriva României, fundamentată într-o perioadă în care nu

era în vigoare toată această legislație și măsuri ale statului, nu poate

constitui temei pentru aplicarea art. 20 din convenție și ignorarea totală a

legislației interne.

Reclamantul L.I. a

arătat că prin pronunțarea Deciziei civile nr. 8456 din 23 octombrie 2006, de

către Î.C.C.J., acesta a dobândit, în conformitate cu dispozițiile art. 376

alin. (1) rap. la 377 alin. (2) pct. (4) C. proc. civ., un titlu executoriu

pentru suma de 907.967 RON, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în

Arad, str. C., titlu în baza căruia C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P. a emis titlul

de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008, în cuantum de

907.967 RON.

Reclamantul a mai

arătat că, dat fiind faptul că Fondul P., acea entitate destinată realizării

plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv de Statul Român, nu este listat la bursă, nefiind funcțional, și nici nu

se poate preconiza cu certitudine data listării, acesta se află în

imposibilitatea da a-și valorifica titlul de despăgubire prin conversia sa în acțiuni

la Fondul P.

Reclamantul a mai

arătat că, în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., despăgubirile acordate în

prezent prin acțiuni la Fondul P. nu reprezintă o modalitate eficientă,

efectivă și concretă de despăgubire, compatibilă cu dispozițiile articolului

mai sus menționat, situație la care s-a ajuns întrucât Statul nu și-a respectat

obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața

chestiunii de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea

imobilelor intrate în posesiunea sa în virtutea decretelor de naționalizare.

Împrejurările de

drept care au condus, în speță, la această situație inechitabilă, au constat în

primul rând în imposibilitatea cauzată de cadrul legal deficitar și incoerent

prevăzut de legile speciale de reparație, pentru ca despăgubirile stabilite

prin Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 pronunțată de către Tribunalul

Arad, rămasă definitivă și irevocabilă, să se poată materializa rapid și în mod

efectiv, iar consecința inevitabilă a acestei stări de fapt s-a materializat

printr-o întârziere culpabilă din partea pârâtului de trei ani de zile. În al

doilea rând, dat fiind cele mai sus-învederate, Sentința civilă nr. 636 din 22

iunie 2005 nu a putut fi executată, rămânând fără efecte timp de 3 ani de zile,

iar pe cale de consecință, au fost încălcate și dispozițiile art. 6 alin. (1)

din C.E.D.O.

Reclamantul a mai

arătat că, pe de o parte, există un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie - Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie

2005, prin care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 907.967 RON, iar pe de

altă parte, există un titlu de despăgubire având ca obiect un drept de creanță,

drept care, potrivit art. 44 din Constituție, este garantat de stat, ce are

obligația imperativă de a stinge în mod efectiv creanța constatată, într-un

termen rezonabil.

Având în vedere

faptul că instanța europeană nu consideră valorificarea titlurilor de

despăgubire prin conversia lor în active grevate de risc la un organism nelistat

la bursă, drept un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei

despăgubiri, singura modalitate posibilă de stingere a creanței certe, lichide

și exigibile asupra statului, stabilită printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă și constatată prin titlul de despăgubire mai sus arătat, o

constituie obligarea Statului Român la plata în numerar, a sumei de 907.976

RON, reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent Deciziei nr.

2824 din 16 septembrie 2008 emisă de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P..

Este evident că în

realitate Statul Român nu a avut și nici nu are în prezent niciun interes să

listeze Fondul P. la bursă, întrucât procesul de despăgubire va fi suspendat în

momentul în care Fondul va fi înregistrat la (C.N.V.M.), blocajul urmând să

persiste. Dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. b) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, modificată prin O.G. nr. 81/2007 prevăd că, după înregistrarea la

C.N.V.M., nu se mai realizează conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni

la Fondul P. Nici în trei-patru ani statul nu va avea bani să despăgubească

toți foștii proprietari și, implicit, să listeze Fondul P.

Primul pas în vederea

listării Fondului P. ar fi înregistrarea la C.N.V.M., ceea ce nici măcar în

ziua de azi nu s-a întâmplat. La momentul înregistrării s-ar întrerupe

conversia titlurilor de despăgubire până la listare și se va relua după câteva

ședințe de tranzacționare, când se stabilește un preț de referință, care, după

cum arată acum, va fi mult mai mic decât valoarea nominală a acțiunilor. Prețul

de pe bursă ar transpune statului un efort financiar mult mai mare și ar trebui

să dea până la de patru ori mai multe acțiuni, întrucât titlurile de

despăgubire nu vor mai fi convertite la valoarea nominală a acțiunilor.

De asemenea, reclamantul

a arătat că a solicitat instanței de fond să constatate că în prezent există o

vădită neconcordanță în materie de restituire prin echivalent a imobilelor

preluate de stat în mod abuziv, între normele de drept intern, pe de o parte,

și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, pe de altă

parte.

Astfel, dacă în

conformitate cu normele de drept intern în materie, despăgubirile reprezentate

de acordarea de active grevate de risc la un organism nelistat la bursă, ce nu

pot fi în prezent tranzacționate pe piața de capital, având în vedere că Fondul

P. nu este listat la bursă, reprezintă, în viziunea pârâtului, o modalitate

concretă, eficientă, reală și eficace de despăgubire și de stingere a

drepturilor de creanță, în toate referirile pe care le-a avut față de Fondul

P., Curtea Europeană a constatat, în mod constant și unitar tocmai contrariul,

și anume că Fondul P. nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi

considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații.

Față de această

situație, orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în

jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar și să protejeze drepturile pe care

acesta le conferă cetățenilor, fiind obligată să înlăture orice prevedere din

dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie

anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare, cu

precizarea că singura modalitate de despăgubire eficientă, efectivă, reală și

eficace, în concordanță cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenție, o reprezintă valorificarea acesteia prin obligarea în justiție a

pârâtului Statul Român la plata în numerar, a sumei solicitate.

Reclamantul a mai

arătat că statuările instanței de fond privind culpa sa în obținerea efectivă a

despăgubirilor acordate, nu corespund realității de fapt și de drept.

În cazul modalității

de plată reprezentată de primirea de titluri de plată prin acordarea de

despăgubiri în numerar, plata efectivă a acestora din urmă se face în conformitate

cu dispozițiile art. 18

2

lit. (a) din Titlul VII, modificat prin

R.G. 128/2009, "în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței

disponibilităților financiare", și în mod special și în funcție de numărul

de ordine aferent opțiunii de plată în numerar, de unde reiese în mod vădit, că

nici această operațiune administrativă nu este guvernată de un termen concret

de efectuare, parcurgerea acesteia din urma depinzând de numărul de ordine,

fiind lăsată la discreția și subiectivismul Comisiei Centrale, care poate amâna

indefinit plata efectivă a despăgubirilor în numerar, pe motiv de inexistentă

momentană a disponibilităților financiare. De la data promovării prezentei

acțiuni și până în prezent, au fost depuse un număr de aproximativ 15.000 de

cereri de acordare de despăgubiri în numerar, fiind soluționate doar 3000, ceea

ce face ca modalitatea de plată reprezentată de primirea de titluri de plată

prin acordarea de despăgubiri în numerar să nu se poată materializa concret și

efectiv într-un termen predictibil și rezonabil.

Deși în conformitate

cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba

cauza cererii de chemare în judecată, totuși, în prezent, în conformitate cu

dispozițiile Ordonanței nr. 62/2010, publicată în M. Of. din 1 iulie 2010,

acordarea de despăgubiri în numerar este suspendată pentru o perioadă de 2 ani.

Astfel, dacă s-ar fi

optat pentru despăgubiri în numerar, această opțiune s-ar fi concretizat în mod

efectiv doar prin obținerea unui număr de ordine (de domeniul miilor) pe o

listă, iar în momentul în care într-un final s-ar fi ajuns la numărul

reclamantului, acesta ar fi fost pus în situația de a depinde de atitudinea

unilaterală, subiectivă și netransparentă a Direcției pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar în structura A.N.R.P., care ar fi urmat să efectueze

plata efectivă a despăgubirilor.

Statuarea instanței

de fond potrivit căreia reclamantul ar fi avut la îndemână demersurile necesare

pentru obligarea A.N.R.P. la achitarea sumei respective nu corespunde situației

de drept, întrucât printre normele de drept prevăzute de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007 și H.G. nr. 128/2008, nu se regăsește nici o

dispoziție legală menită a înlătura de la aplicarea în speță a dispozițiilor

art. 18

2

lit. a) din Titlul VII modificat prin H.G. nr. 128/2008

precum și a dispozițiilor art. 18

2

.4. din H.G. 128/2008, conform

cărora, în vederea acordării de despăgubiri bănești sau acțiuni, Direcția

pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P. va emite

titlurile de plată și, respectiv, de conversie, în ordinea înregistrării

cererilor de opțiune a persoanelor îndreptățite a primi despăgubiri, cereri

însoțite de toate documentele necesare, astfel cum sunt prevăzute de lege.

Or, metoda de

despăgubire reprezentată de despăgubirile în numerar din cadrul Direcției

pentru acordarea despăgubirilor în numerar este, într-o mult mai mare măsură,

pur teoretică, iluzorie și nerealizabilă efectiv, decât despăgubirile ce

constau în atribuirea de acțiuni la Fondul P.

Astfel, în ceea ce

privește restul pretențiilor în cuantum de 500.000 RON, respinse de către

instanța de fond, este preferabilă obținerea unor acțiuni ce se pot

tranzacționa totuși, pe piața neagră, chiar sub un preț real, comparativ cu opțiunea

pentru despăgubiri în numerar ce nu se poate materializa, având în vedere cele

mai sus arătate, decât prin obținerea unui număr de ordine.

Motivul pentru care de la emiterea titlului de plată

și până la formularea cererii de opțiune exclusiv în acțiuni la Fondul P.

reclamantul a fost în espectativă aproximativ 1 an și 2 luni, a fost acela că

opțiunea expresă de despăgubire pentru una dintre modalitățile de despăgubire

este irevocabilă.

Reclamantul a mai

arătat că nu a încălcat cu nimic dispozițiile art. 18

1

alin. (4) din

Titlul VII, conform cărora titlurile de despăgubire se valorifică în termen de

3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la

prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul P.

Considerațiile

instanței de fond că durata procedurii de acordare a despăgubirilor este

imputabilă reclamantului nu pot fi reținute, în condițiile în care dispoziția

de respingere a notificării a fost emisă după 3 ani de tergiversare, iar

referitor la bunul obiect al notificării, s-au purtat mai multe litigii, ce

s-au derulat pe perioade îndelungate de timp.

Nu poate fi reținută

nici susținerea instanței de fond potrivit căreia primarul nu putea emite

dispoziție câtă vreme existau litigii cu privire la bunul obiect al

notificării, întrucât hotărârea de obligare a primarului la emiterea

respectivei dispoziții era executorie anterior promovării, de către reclamant,

a acțiunii în revendicare, astfel încât suspendarea acestei executări nu se

putea face in rem, doar prin simpla promovare a unei cereri în justiție.

Prin întâmpinarea

formulată de reclamant la data de 07 septembrie 2010, la motivele de apel

formulate de pârât, s-a arătat că Statul Român are calitate procesuală pasivă

în cauză, întrucât potrivit art. 44 din Constituție, creanțele asupra statului

sunt garantate, potrivit art. 3 din R.G. Nr. 447 din 12 august 1997 privind

organizarea și funcționarea M.F.P, acesta reprezintă statul, ca subiect de

drepturi și obligații, în fața organelor de justiție, precum și în orice alte

situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi

juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, iar raportul

juridic ce își are izvorul în trecerea abuzivă în proprietatea statului a

imobilului față de care s-au acordat despăgubiri se desfășoară între reclamant,

pe de o parte, și Statul Român, prin M.F.P., de cealaltă parte.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, reclamantul a arătat că o asemenea abordare este

incompatibilă cu dispozițiile comunitare privind dreptul la un proces echitabil

și accesul la justiție.

Prin Decizia civilă

nr. 568/A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtului, a

admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința atacată și a obligat

pârâtul, la plata, către reclamant, a sumei de 907.976 RON reprezentând titlu

de despăgubiri aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de

C.C.S.D., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la apelul

pârâtului, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a

reținut legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român în prezenta cauză, iar

acțiunea este admisibilă, întrucât reclamantului trebuie să i se recunoască

dreptul de a uza de toate mijloacele procedurale pentru a obține, în mod

efectiv, reparația care i-a fost acordată în considerarea calității sale de

proprietar al imobilului preluat abuziv și nerestituit în natură, deoarece a

fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, valabilitatea actului de înstrăinare

fiind confirmată irevocabil în justiție. O soluție contrară ar fi în

contradicție cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un

proces echitabil. În concepția Curții Europene de Justiție, dreptul la un

proces echitabil are drept componentă esențială, posibilitatea concretă și

efectivă de a supune pretențiile sale unei instanțe de judecată, care să se

pronunțe pe fondul litigiului dedus judecății.

Instanța de apel a

mai reținut că o soluție contrară ar fi de natură să încalce prevederile art. 1

din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere că reclamantul a

urmat procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia, prin Sentința civilă nr.

636/2005 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a recunoscut

calitatea acestuia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamantul este

titularul unui drept de creanță asupra statului, ce are ca obiect valoarea

imobilului preluat abuziv, astfel cum a fost stabilită în condițiile

dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, drept care intră în sfera de

protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.,

astfel încât acesta se poate prevala de existența unui bun în sensul

Convenției, constând în acest drept de creanță asupra statului.

Referitor la apelul

reclamantului instanța de apel a reținut că acesta este amplu argumentat,

reclamantul criticând, în esență, admiterea în parte a acțiunii, în sensul că

în mod greșit prima instanță a obligat Statul Român doar la plata diferenței

care excede sumei de 500.000 RON, în limita căreia acesta ar fi putut să opteze

pentru acordarea de despăgubiri bănești, ci ar fi trebuit să rețină obligația

pârâtului la plata întregii sume consemnate în titlul de despăgubire.

Examinând

dispozițiile art. 18

1

din Legea nr. 247/2005, instanța de apel a

constatat că tribunalul, admițând în parte acțiunea reclamantului și

acordându-i doar diferența care depășește limita de 500.000 RON, a făcut o

greșită interpretare și aplicare a acestor prevederi legale. Dispozițiile

anterior menționate recunosc persoanelor îndreptățite, cărora restituirea în

natură a imobilului notificat nu este posibilă, un drept de opțiune în cazul în

care valoarea imobilului depășește plafonul de 500.000 RON. Astfel, legiuitorul

a statuat că persoanele îndreptățite pot solicita fie exclusiv acțiuni la

Fondul P., fie despăgubiri în numerar în limita a 500.000 RON, iar pentru diferență

până la valoarea totală a despăgubirii stabilite prin titlul de despăgubire,

acțiuni la Fondul P.

Prima instanță a

considerat că nu se impune admiterea în totalitate a acțiunii reclamantului, cu

consecința obligării pârâtului la plata întregii sume consemnate în titlul de

despăgubire, pentru motivul că, reclamantul, în mod deliberat, prin

tergiversarea procedurii inițiate în baza Legii nr. 10/2001, mai ales prin

exercitarea dreptului de opțiune după un interval de timp mare față de data

emiterii titlului de despăgubire, s-a pus singur în situația de a nu-și putea

satisface în mod efectiv dreptul de creanță recunoscut pe această cale. Prima

instanță a mai reținut și faptul că reclamantul ar fi putut opta pentru

varianta mixtă de valorificare a titlului de despăgubire emis în favoarea sa,

în sensul că ar fi putut alege primirea unor despăgubiri în numerar în cuantum

de 500.000 RON și numai pentru diferență, singura opțiune posibilă era cea a

acțiunilor la Fondul P.

Instanța de apel a

constatat însă că aceste raționamente sunt greșite, în sensul că posibilitatea

reclamantului de a-și valorifica în concret dreptul de creanță nu este afectată

de durata procedurii în baza Legii nr. 10/2001, respectiv, potrivit

prevederilor legale, constituirea Fondului P. este prevăzută din anul 2005, în

termen de 180 zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, urmând ca în

30 de zile de la înființare să se inițieze procedura de emitere a acțiunilor

pentru tranzacționare pe piața bursieră, astfel încât dobânditorii acțiunilor

să poată în orice moment, să dispună de acțiunile emise, în concordanță cu

dispozițiile Legii nr. 297/2004. Pe cale de consecință, motivul pentru care

reclamantul se află în imposibilitatea de a-și valorifica drepturile nu are

legătură cu durata procedurii Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, așa cum

a afirmat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze

pronunțate împotriva României (cum sunt cele invocate de apelantul reclamant

prin cererea de declarare a căii de atac), cotarea la bursă a Fondului P. este

responsabilitatea statului, care nu-și îndeplinește obligația de lua toate

măsurile necesare pentru eficientizarea sistemului reparator al Legii nr.

10/2001.

Pe cale de

consecință, instanța de apel a reținut că nefuncționarea Fondului P. reprezintă

cauza principală datorită căreia, reclamantul nu poate să-și valorifice efectiv

drepturile recunoscute, iar acest motiv dăinuie din anul 2005, astfel încât,

chiar în ipoteza în care procedura de acordare a măsurilor reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001 s-ar fi finalizat la un moment anterior, situația

reclamantului ar fi fost aceeași.

Referitor la dreptul

de opțiune al reclamantului, prevăzut de dispozițiile art. 18

1

alin.

(3) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, instanța de apel a constatat că

prevederile legale arătate recunosc acest drept de opțiune în favoarea

persoanelor îndreptățite, astfel că nu se poate considera că exercițiul

acestuia este abuziv sau că dreptul de opțiune trebuia exercitat într-un anume

mod, cu consecința pierderii dreptului de regres împotriva statului în caz

contrar. Legea dă posibilitatea celor îndreptățiți să aleagă între convertirea

integrală a sumei din titlul de despăgubire în acțiuni la Fondul P. și varianta

mixtă, potrivit căreia, persoana îndreptățită primește despăgubiri în numerar

până la concurența sumei de 500.000 RON, iar pentru diferență, acțiuni la acest

organism de plasament colectiv în valori mobiliare. De asemenea, textul art. 18

1

din Legea nr. 247/2005 stabilește în alineatul final că titlul de despăgubire

se valorifică în termen de trei ani de ani de la data emiterii sale, situație

față de care reclamantul și-a exercitat dreptul de opțiune în termenul legal,

în sensul conversiunii integrale a sumei cuvenite în acțiuni la Fondul P., care

nu funcționează, nefiind listat la bursă.

Pe cale de

consecință, apreciind că nu se poate reține vreo obligație în sarcina

reclamantului de a opta într-un anume sens, dreptul de opțiune nefiind

susceptibil de abuz, legea recunoscându-i libertatea de alegere între cele două

variante, precum și faptul că exercițiul acestui drept de opțiune se poate face

într-un termen de trei ani, pus la dispoziție de legiuitor celor interesați,

pentru a se orienta, atunci când optează, în funcție de realitățile

economico-sociale și de evoluția preconizată a acestora, către cea mai bună

variantă, instanța de apel a constatat că reclamantul este îndreptățit să

primească întreaga sumă de la pârât și nu numai diferența dintre suma de

500.000 RON (în limita căreia s-ar fi putut opta pentru despăgubiri în numerar)

și suma totală, consemnată în titlul de despăgubire.

Referitor la cererea

de acordare a daunelor cominatorii, instanța de apel a apreciat că este

nefondată, având în vedere că aceste daune sunt o creație a doctrinei și

jurisprudenței și reprezintă un mijloc de constrângere la executare a

debitorului unei obligații de a face, iar după modificarea C. proc. civ., prin

introducerea art. 580

3

prin Legea nr. 459/2006, instituția daunelor

cominatorii a fost înlocuită cu cea a amenzii civile, plătită de debitor la

cererea creditorului.

Chiar trecând peste

acest aspect, instanța de apel a constatat că obiectul litigiului dedus

judecății în prezenta cauză, este reprezentat de o obligație de plată a unei

sume de bani, ce are natura juridică unei obligații de a da, astfel că,

indiferent de interpretarea care s-ar da dispozițiilor art. 580

3

C.

proc. civ., obiectul litigiului oricum nu intră în domeniul de aplicare al

daunelor cominatorii.

În ceea ce privește

solicitarea reclamantului, de actualizare a sumei prevăzute în titlul de

despăgubire cu indicele de inflație, instanța de apel a apreciat că nu se

impune acordarea actualizării, deoarece până la soluționarea irevocabilă a

prezentei cauze, creanța reclamantului nu are caracter exigibil, în condițiile

în care Legea nr. 247/2005 reglementa o altă modalitate de valorificare, fiind

avute în vedere și dispozițiile art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora actualizarea valorii obligației se poate face de către

executorul judecătoresc.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru următoarele

motive:

I. Greșita respingere

a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții în prezenta

cauză, care, raportat la dispozițiile legale în materie, respectiv, art. 2 lit.

k) din H.G. nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea

A.N.R.P., raportat la art. 13

1

din Legea nr. 247/2005, nu poate fi

obligată la plata, către reclamant, a despăgubirilor reprezentând echivalentul

titlului de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă

de C.C.S.D., entitatea competentă în acest sens fiind A.N.R.P.

În susținerea

excepției, pârâtul a solicitat a se avea în vedere și dispozițiile legale

referitoare la finanțele publice, la bugetul de stat și pe cele privind

executarea titlurilor executorii de către instituțiile publice, cu precizarea

că, potrivit C. proc. civ., ceea ce determină participarea unei persoane la un

proces este calitatea sa și nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează

procesul respectiv, raportul de drept procesual putând fi valabil doar între

titularii dreptului/obligației ce rezultă din dreptul material dedus judecății.

Pârâtul a mai arătat

că Statul Român, prin M.F.P. nu a fost niciodată deținătorul imobilului în

litigiu și nici autoritatea administrativă conform Legii nr. 10/2001 să

răspundă notificării formulate în temeiul acestui act normativ și să emită

dispoziție de restituire în natură sau prin echivalent.

II. Greșita

respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, în raport de

dispozițiile speciale ale Legii nr. 247/2005, de modificare a Legii nr.

10/2001, regimul plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv fiind reglementat de dispozițiile legale ale Titlului VII din Legea nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente, potrivit cărora dosarele cuprinzând propunerile de

despăgubiri se înaintează C.C.S.D., acestea urmând a fi trimise unui evaluator

sau societăți de evaluatori desemnată, care va efectua procedura de

specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite

Comisiei Centrale.

Dacă persoana

îndreptățită este nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a

despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării

acestora, potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca

deciziile adoptate de către C.C.S.D. în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, în

contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D..

Prin urmare, instanța

trebuia să rețină faptul, că dreptul reclamantului la un proces echitabil,

garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția

Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând

modalități de control asupra despăgubirilor stabilite.

În acest sens,

pârâtul a arătat că în doctrină (C.B., Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Comentariu pe articole, vol. l Drepturi și libertăți, ed. An Beck,

București, 2005, p. 990 și urm.), s-a stabilit faptul că prin Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu s-a instituit în sarcina statelor

contractante obligația generală de a restitui astfel de bunuri; Convenția a

lăsat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicație a

legislației adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în

proprietatea lor și de a determina condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească persoanele cărora li se restituie proprietatea.

În cazul în care un

stat contractant a adoptat o legislație ce prevede restituirea bunurilor, în

natură sau prin echivalent, o asemenea legislație trebuie considerată ca făcând

să nască "un nou drept de proprietate" în patrimoniul celui îndreptățit

la restituire (C.B., op. Cit p 993 - 994, parag. 123)

Pârâtul a mai arătat

că instanța europeană a statuat, în jurisprudența sa, că dispozițiile

Convenției nu impun o obligație de restituire în sarcina Statului Român,

soluțiile contradictorii pronunțate în materie de instanțele judecătorești

fiind rezolvate prin intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

condițiile art. 329 C. proc. civ., iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin

apariția Legii nr. 1/2009 precum și demersurile statului în sensul de a porni

Fondul P. prin cotarea acestuia la Bursa londoneză. Astfel, aplicarea concretă

a legislației interne este de natură să înlăture aparența inexistenței unor

măsuri de ordin general, iar Hotărârea Faimblat împotriva României,

fundamentată într-o perioadă în care nu era în vigoare toată această legislație

și măsuri ale statului, nu pot constitui temei pentru aplicarea art. 20 din

Convenție și ignorarea totală a legislației interne.

Reclamantul are

exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi

speciale, ce se aplică cu prioritate, iar instanța de apel s-a pronunțat cu

încălcarea principiului ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus.

III. Greșita

obligarea a Statului Român, prin M.F.P., la plata, către reclamant, a sumei de

907.976 RON reprezentând titlu de despăgubiri aferent Deciziei nr. 2824 din 16

septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., întrucât reclamantul, deși avea

posibilitatea pentru plata în numerar, plată ce ar fi fost efectuată de către

Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorității

pentru Restituirea Proprietăților, a înțeles să opteze exclusiv pentru acțiuni,

tocmai în scopul de a crea imposibilitatea de obținere a unei despăgubiri

efective, iar acesta nu a făcut dovada că împiedicarea în formularea opțiunii

anterior menționate s-a datorat statului.

Recursul va fi admis,

pentru argumentele ce succed:

Excepția lipsei

calității procesuale și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de către

pârât, pe calea prezentului recurs, reprezintă excepții de fond în strânsă

legătură cu exercitarea dreptului la acțiune, a căror ordine de soluționare, în

lipsa unei reglementări exprese, se va realiza funcție de caracterul și

efectele pe care asemenea excepții le produc în cadrul procesului civil.

Față de problema de

drept dedusă judecății, analiza posibilității de a solicita despăgubiri în

justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și temeiuri de drept decât

cele prevăzute de legea specială, primează analizei calității procesuale, a

cărei examinare, în contextul arătat, devine de prisos.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că,

atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând

în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că

aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia

generalibus derogant.

O asemenea abordare

nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu

generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât

jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale

Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în

cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate anterior ratificării Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Incertitudinea,

legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de

autorități, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a

aprecia poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic

adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i

revin.

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv,

Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită

potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Potrivit alin. (6) și

(7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulțumită de

cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ.

Parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, astfel cum s-a stabilit

recent în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în

jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea

hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce

Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 și art. 1 din

Primul Protocol adițio