ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8492/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 25 noiembrie 2009, reclamantul L.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 907.976 RON, reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008, emisă de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P.; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 907.976 RON, începând cu data de 16 septembrie 2008 și până la momentul efectuării plății efective a sumei mai sus arătată; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauza.

Prin Sentința civilă nr. 718 din 4 mai 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantului suma de 407.976 RON reprezentând parte din titlul de despăgubiri aferent Deciziei 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D.; a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 a Tribunalului Arad, a fost anulată Dispoziția nr. 1465 din 15 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Arad în soluționarea notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind obligat acesta să emită o nouă dispoziție, conținând propunerea de acordare, pentru reclamant, de titluri de valoare nominale folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital în valoare de 907.976 RON pentru imobilul situat în Arad, str. C., ce a aparținut bunicilor acestuia și care a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 de către Statul Român.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 4 și 6 din imobil, ca neîntemeiată, și, de asemenea, respinsă și cererea conexă privind repunerea în termen și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor mai sus arătate. Prin Decizia civilă nr. 1906 din 15 decembrie 2005 Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, iar recursul acestuia împotriva soluției din apel a fost respins ca nefondat, prin Decizia civilă irevocabilă nr. 8456 din 23 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În paralel, reclamantul a formulat și cerere de revendicare, în contradictoriu cu persoanele fizice cumpărătoare ale imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, demers respins prin Sentința civilă nr. 264 din 22 februarie 2007 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin respingerea apelului (Decizia civilă nr. 351A din 22 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara) și irevocabilă prin respingerea recursului (Decizia civilă nr. 599 din 01 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Ulterior, în luna mai a anului 2008, în conformitate cu Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 a Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 8456 din 23 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost emisă dispoziția de acordare a despăgubirilor.

În baza acestei dispoziții, la data de 16 septembrie 2008 a fost emisă Decizia nr. 2824 a C.C.S.D., ce reprezintă titlul de despăgubire în cuantum de 907.976,76 RON. Ulterior, prin cererea înregistrată în 04 noiembrie 2009, reclamantul a optat, potrivit dispozițiilor art. 18 2 lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, exclusiv pentru conversia titlului de despăgubire în acțiuni emise de Fondul " P. " , așa încât la data de 22 ianuarie 2010 a fost emisă Decizia nr. 75 ce reprezintă titlul de conversie. La 15 zile după exprimarea opțiunii de către reclamant, exclusiv pentru acțiuni, în data de 25 noiembrie 2009, acesta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată. În soluționarea prezentei acțiuni, tribunalul a reținut dispozițiile Capitolului V 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.G.

nr. 81/2007.

Astfel, art. 18 1 alin. (1) arată că " Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute de acesta secțiune " . La alin. (3) al art. 18 1 arată că " Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularul acesteia are două posibilități de valorificare a titlului de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul " P. " sau să solicite primirea de titluri de plata, în condițiile art. 14 1 (adică plata în numerar se efectuează în două tranșe a câte 250.000 RON pentru o perioada de 2 ani în cazul despăgubirile ce depășesc 500.000 RON) și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute de art. 3 lit. h) din lege (adică tranșele de câte 250.000 RON se plătesc în maxim 2 ani calculați de la data emiterii titlului de plată) și, până la concurența despăgubirilor totale acordate prin titlu sau despăgubire, acțiuni emise de Fondul " P. " . " Reclamantul a optat după aproximativ 1 an și 2 luni de la emiterea Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 exclusiv pentru acțiuni la Fondul " P. " , deși avea posibilitatea să opteze conform art. 18 1 alin. (3) lit. b), pentru titluri de plată (până la concurența sumei de 500.000 RON) și acțiuni (pentru restul de 407.976,76 RON).

Chiar în condițiile în care achitarea sumei de până la 500.000 RON (în cele două tranșe de câte 250.000 RON) nu s-ar fi realizat, întrucât există posibilitatea invocării art. 18 2 lit. a), adică a lipsei de disponibil, reclamantul ar fi avut la îndemână demersurile necesare pentru obligarea A.N.R.P. la achitarea sumei respective. Însă, existența sau inexistența disponibilului bănesc în conturile Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar este o chestiune care nu face obiectul analizei în cauza de față. De asemenea, tribunalul a observat că, deși reclamantul avea posibilitatea de a opta imediat după emiterea titlului de despăgubire, acesta a înțeles să formuleze cererea abia la 1 ani și 2 luni de la emiterea deciziei C.C.S.D., deși prin cererea de chemare în judecată a susținut că a așteptat un an pentru listarea la bursă a Fondului " P. " , cu toate că opțiunea să abia fusese formulată.

Mai mult, după formularea opțiunii, în data de 04 noiembrie 2009, la 15 zile, acesta a introdus prezenta cerere de chemare în judecată, invocând încălcări ale dreptului său la soluționarea cererii în termen rezonabil și pentru încălcarea dreptului său la realizarea creanței împotriva statului. Practic, prin opțiunea făcută de reclamant doar pentru acțiuni, acesta, cunoscând în mod evident nelistarea acțiunilor la bursă de către Statul Român, a dorit să creeze în mod deliberat imposibilitatea de recuperare a întregii sume stabilite cu titlu de despăgubire. Or, așa cum s-a arătat mai sus, deși exista posibilitatea recuperării cel puțin a sumei de 500.000 RON, reclamantul a dorit crearea imposibilității recuperării întregii sume de 907.976 RON, pentru a se putea plânge de încălcări ale drepturilor sale.

Tribunalul a constatat că durata îndelungată a procedurii de stabilire a despăgubirilor (aproximativ 7 ani) a fost creată în parte și de către reclamant, care, deși avea o hotărâre judecătorească prin care i se recunoaște dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul ce aparținuse bunicilor săi, încă din data de 22 iunie 2005, acesta, alături și de Primarul Municipiului Arad, a înțeles sa formuleze căile de atac împotriva acestei hotărâri, care a rămas irevocabilă la data de 23 octombrie 2006. De asemenea, în paralel, deși anterior îi fuseseră respinse cererile de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (prin Hotărârile nr. 2697 din 20 mai 2004 a Judecătoriei Arad - pentru neformularea cererii în termenul prevăzut de lege și nr. 1138 din 13 martie 2003 a Judecătoriei Arad - ca neîntemeiată), acesta a formulat în continuare altă cerere împotriva cumpărătorilor (la data de 04 decembrie 2006) soluționată prin Sentința civilă nr. 264 din 22 februarie 2007 a Tribunalului Arad (rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 599 din 01 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Astfel, și din această cauză emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului a avut loc abia în data de 16 septembrie 2008, după rămânerea irevocabilă a soluției privind nerestituirea imobilului în natură și respingerea revendicării aceluiași imobil. La două luni după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a respins revendicarea imobilului, a fost emisă și dispoziția Primarului Municipiului Arad, iar la 4 luni după dispoziția Primarului, a fost emisă decizia C.C.S.D. Or, nici nu era posibil ca Primarul Municipiului București să emită o dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, atâta timp cât exista pe rolul instanțelor de judecată cererea reclamantului de revendicare a aceluiași imobil.

Tribunalul a mai reținut că cererea este întemeiată doar în ceea ce privește suma de 407.969 RON, pentru care reclamantul nu ar fi avut posibilitatea să opteze pentru achitarea în numerar a despăgubirilor, ci doar pentru conversia în acțiuni. Acesta deoarece deși au fost asumate de către stat anumite termene în vederea funcționării Fondului P. pentru ca pentru persoanele ce dețin acțiuni la acest fond, aceste acțiuni să reprezinte în concret și efectiv despăgubiri (statul fiind cel care și-a asumat prin Legea nr. 10/2001 și ulterior prin Legea nr. 247/2005, obligația de a-i despăgubi pe cei cărora în perioada comunistă le-au preluate abuziv imobilele, ce în prezent nu mai pot fi restituite), cu toate acestea nici până în prezent acțiunile nu au fost listate la bursă.

În consecință, tribunalul a constatat că în parte, cererea reclamantului este întemeiată, întrucât statul, pentru parte din despăgubirile la care reclamantul este îndreptățit, în mod concret i-a încălcat acestuia dreptul la recuperarea efectivă a creanței pe care o are, prin lipsa măsurilor în vederea listării la bursă a Fondului " P. " și prin crearea unei stări de incertitudine cu privire la demersurile viitoare ale statului în acest sens. Pentru acest motiv tribunalul a reținut că aceste despăgubiri trebuie acordate efectiv reclamantului, astfel că a obligat pârâtul la plata sumei de 407.969 RON către reclamant.

În ceea ce privește restul pretențiilor, în sumă de 500.000 RON, tribunalul a reținut că nu pot fi acordate reclamantului, întrucât acesta, deși avea posibilitatea de a opta pentru plata în numerar, plată ce ar fi fost efectuată de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar din cadrul Autorității pentru Restituirea Proprietăților, a înțeles să opteze exclusiv pentru acțiuni tocmai în scopul de a crea imposibilitatea de obținere a unei despăgubiri efective, cunoscând nelistarea acțiunilor de către Statul Român la bursă, și prin evitarea plății în tranșe, pe timp de maxim doi ani. Ca atare, tribunalul a constatat că în culpă este chiar reclamantul, motiv pentru care cererea de obligare a Statului Român la plata sumei de 500.000 RON și la actualizarea acesteia cu indicele de inflație a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Tribunalul a respins și solicitarea privind actualizarea sumei de 407.969 RON cu indicele de inflație, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a înțeles să formuleze opțiunea abia la data de 04 noiembrie 2009, după aproximativ 1 an și 2 luni de la emiterea Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 a C.C.S.D., fără a demonstra că împiedicarea în formularea opțiunii s-a datorat statului și ca atare, să atragă obligația acestuia de a achita suma actualizată. Pentru aceleași motive nu au fost acordate nici daunele cominatorii. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul L.I. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.. Pârât Statul Român, prin M.F.P., a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neputând fi obligat la plata sumelor solicitate de către reclamant, având în vedere că autoritatea competentă de a plăti compensațiile este A.N.R.P.

prin Direcția financiară, administrativă și resurse umane din cadrul acesteia. Tot referitor la calitatea procesuală pasivă, pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispozițiile legale referitoare la finanțele publice, la bugetul de stat și pe cele referitoare la executarea titlurilor executorii de către instituțiile publice, cu precizarea că, potrivit C. proc. civ., ceea ce determină participarea unei persoane la un proces este calitatea sa și nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează acesta, raportul de drept procesual putând fi legal valabil doar între titularii dreptului, respectiv, obligației, ce rezultă din dreptul material dedus judecății. Pârâtul a mai arătat că nu a fost nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.

Raportat la dispozițiile speciale ale Legii nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, acțiunea reclamantului privind acordarea de despăgubiri este inadmisibilă, regimul plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv fiind reglementat de dispozițiile legale ale Titlului VII " Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit cărora dosarele cuprinzând propunerile de despăgubiri se înaintează C.C.S.D., acestea urmând a fi trimise unui evaluator sau societăți de evaluatori desemnată, care va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Dacă persoana îndreptățită este nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării acestora, potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către C.C.S.D. în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/200, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D.. Prin urmare, instanța trebuia să rețină faptul, că dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalități de control asupra despăgubirilor stabilite.

În acest sens, pârâtul a arătat că în doctrină (C.B., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. l Drepturi și libertăți, ed. An Beck, București, 2005, p. 990 și urm.), s-a stabilit faptul că prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu s-a instituit în sarcina statelor contractante obligația generală de a restitui astfel de bunuri; Convenția a lăsat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicație a legislației adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în proprietatea lor și de a determina condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie proprietatea. În cazul în care un stat contractant a adoptat o legislație ce prevede restituirea bunurilor, în natură sau prin echivalent, o asemenea legislație trebuie considerată ca făcând să nască "un nou drept de proprietate" în patrimoniul celui îndreptățit la restituire (C.B., op. Cit. p 993 - 994, parag.

123) Instanța europeană a statuat, în jurisprudența sa, că dispozițiile Convenției nu impun o obligație de restituire în sarcina Statului Român, soluțiile contradictorii pronunțate în materie de instanțele judecătorești fiind rezolvate prin intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 329 C. proc. civ., iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin apariția Legii nr. 1/2009 precum și demersurile statului în sensul de a porni Fondul P. prin cotarea acestuia la Bursa londoneză. Astfel, aplicarea concretă a legislației interne este de natură să înlăture aparența inexistenței unor măsuri de ordin general, iar hotărârea Faimblat împotriva României, fundamentată într-o perioadă în care nu era în vigoare toată această legislație și măsuri ale statului, nu poate constitui temei pentru aplicarea art. 20 din convenție și ignorarea totală a legislației interne.

Reclamantul L.I. a arătat că prin pronunțarea Deciziei civile nr. 8456 din 23 octombrie 2006, de către Î.C.C.J., acesta a dobândit, în conformitate cu dispozițiile art. 376 alin. (1) rap. la 377 alin. (2) pct. (4) C. proc. civ., un titlu executoriu pentru suma de 907.967 RON, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Arad, str. C., titlu în baza căruia C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P. a emis titlul de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008, în cuantum de 907.967 RON.

Reclamantul a mai arătat că, dat fiind faptul că Fondul P., acea entitate destinată realizării plății prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român, nu este listat la bursă, nefiind funcțional, și nici nu se poate preconiza cu certitudine data listării, acesta se află în imposibilitatea da a-și valorifica titlul de despăgubire prin conversia sa în acțiuni la Fondul P. Reclamantul a mai arătat că, în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., despăgubirile acordate în prezent prin acțiuni la Fondul P. nu reprezintă o modalitate eficientă, efectivă și concretă de despăgubire, compatibilă cu dispozițiile articolului mai sus menționat, situație la care s-a ajuns întrucât Statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesiunea sa în virtutea decretelor de naționalizare.

Împrejurările de drept care au condus, în speță, la această situație inechitabilă, au constat în primul rând în imposibilitatea cauzată de cadrul legal deficitar și incoerent prevăzut de legile speciale de reparație, pentru ca despăgubirile stabilite prin Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 pronunțată de către Tribunalul Arad, rămasă definitivă și irevocabilă, să se poată materializa rapid și în mod efectiv, iar consecința inevitabilă a acestei stări de fapt s-a materializat printr-o întârziere culpabilă din partea pârâtului de trei ani de zile. În al doilea rând, dat fiind cele mai sus-învederate, Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005 nu a putut fi executată, rămânând fără efecte timp de 3 ani de zile, iar pe cale de consecință, au fost încălcate și dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Reclamantul a mai arătat că, pe de o parte, există un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă și executorie - Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005, prin care s-au acordat despăgubiri în cuantum de 907.967 RON, iar pe de altă parte, există un titlu de despăgubire având ca obiect un drept de creanță, drept care, potrivit art. 44 din Constituție, este garantat de stat, ce are obligația imperativă de a stinge în mod efectiv creanța constatată, într-un termen rezonabil.

Având în vedere faptul că instanța europeană nu consideră valorificarea titlurilor de despăgubire prin conversia lor în active grevate de risc la un organism nelistat la bursă, drept un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, singura modalitate posibilă de stingere a creanței certe, lichide și exigibile asupra statului, stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și constatată prin titlul de despăgubire mai sus arătat, o constituie obligarea Statului Român la plata în numerar, a sumei de 907.976 RON, reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P.. Este evident că în realitate Statul Român nu a avut și nici nu are în prezent niciun interes să listeze Fondul P. la bursă, întrucât procesul de despăgubire va fi suspendat în momentul în care Fondul va fi înregistrat la (C.N.V.M.), blocajul urmând să persiste.

Dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin O.G. nr. 81/2007 prevăd că, după înregistrarea la C.N.V.M., nu se mai realizează conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la Fondul P. Nici în trei-patru ani statul nu va avea bani să despăgubească toți foștii proprietari și, implicit, să listeze Fondul P. Primul pas în vederea listării Fondului P. ar fi înregistrarea la C.N.V.M., ceea ce nici măcar în ziua de azi nu s-a întâmplat. La momentul înregistrării s-ar întrerupe conversia titlurilor de despăgubire până la listare și se va relua după câteva ședințe de tranzacționare, când se stabilește un preț de referință, care, după cum arată acum, va fi mult mai mic decât valoarea nominală a acțiunilor.

Prețul de pe bursă ar transpune statului un efort financiar mult mai mare și ar trebui să dea până la de patru ori mai multe acțiuni, întrucât titlurile de despăgubire nu vor mai fi convertite la valoarea nominală a acțiunilor. De asemenea, reclamantul a arătat că a solicitat instanței de fond să constatate că în prezent există o vădită neconcordanță în materie de restituire prin echivalent a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, între normele de drept intern, pe de o parte, și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, pe de altă parte.

Astfel, dacă în conformitate cu normele de drept intern în materie, despăgubirile reprezentate de acordarea de active grevate de risc la un organism nelistat la bursă, ce nu pot fi în prezent tranzacționate pe piața de capital, având în vedere că Fondul P. nu este listat la bursă, reprezintă, în viziunea pârâtului, o modalitate concretă, eficientă, reală și eficace de despăgubire și de stingere a drepturilor de creanță, în toate referirile pe care le-a avut față de Fondul P., Curtea Europeană a constatat, în mod constant și unitar tocmai contrariul, și anume că Fondul P. nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații.

Față de această situație, orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetățenilor, fiind obligată să înlăture orice prevedere din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare, cu precizarea că singura modalitate de despăgubire eficientă, efectivă, reală și eficace, în concordanță cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, o reprezintă valorificarea acesteia prin obligarea în justiție a pârâtului Statul Român la plata în numerar, a sumei solicitate. Reclamantul a mai arătat că statuările instanței de fond privind culpa sa în obținerea efectivă a despăgubirilor acordate, nu corespund realității de fapt și de drept.

În cazul modalității de plată reprezentată de primirea de titluri de plată prin acordarea de despăgubiri în numerar, plata efectivă a acestora din urmă se face în conformitate cu dispozițiile art. 18 2 lit. (a) din Titlul VII, modificat prin R.G. 128/2009, "în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare", și în mod special și în funcție de numărul de ordine aferent opțiunii de plată în numerar, de unde reiese în mod vădit, că nici această operațiune administrativă nu este guvernată de un termen concret de efectuare, parcurgerea acesteia din urma depinzând de numărul de ordine, fiind lăsată la discreția și subiectivismul Comisiei Centrale, care poate amâna indefinit plata efectivă a despăgubirilor în numerar, pe motiv de inexistentă momentană a disponibilităților financiare.

De la data promovării prezentei acțiuni și până în prezent, au fost depuse un număr de aproximativ 15.000 de cereri de acordare de despăgubiri în numerar, fiind soluționate doar 3000, ceea ce face ca modalitatea de plată reprezentată de primirea de titluri de plată prin acordarea de despăgubiri în numerar să nu se poată materializa concret și efectiv într-un termen predictibil și rezonabil. Deși în conformitate cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată, totuși, în prezent, în conformitate cu dispozițiile Ordonanței nr. 62/2010, publicată în M. Of. din 1 iulie 2010, acordarea de despăgubiri în numerar este suspendată pentru o perioadă de 2 ani.

Astfel, dacă s-ar fi optat pentru despăgubiri în numerar, această opțiune s-ar fi concretizat în mod efectiv doar prin obținerea unui număr de ordine (de domeniul miilor) pe o listă, iar în momentul în care într-un final s-ar fi ajuns la numărul reclamantului, acesta ar fi fost pus în situația de a depinde de atitudinea unilaterală, subiectivă și netransparentă a Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura A.N.R.P., care ar fi urmat să efectueze plata efectivă a despăgubirilor. Statuarea instanței de fond potrivit căreia reclamantul ar fi avut la îndemână demersurile necesare pentru obligarea A.N.R.P. la achitarea sumei respective nu corespunde situației de drept, întrucât printre normele de drept prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, O.U.G.

nr. 81/2007 și H.G. nr. 128/2008, nu se regăsește nici o dispoziție legală menită a înlătura de la aplicarea în speță a dispozițiilor art. 18 2 lit. a) din Titlul VII modificat prin H.G. nr. 128/2008 precum și a dispozițiilor art. 18 2 .4. din H.G. 128/2008, conform cărora, în vederea acordării de despăgubiri bănești sau acțiuni, Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P. va emite titlurile de plată și, respectiv, de conversie, în ordinea înregistrării cererilor de opțiune a persoanelor îndreptățite a primi despăgubiri, cereri însoțite de toate documentele necesare, astfel cum sunt prevăzute de lege.

Or, metoda de despăgubire reprezentată de despăgubirile în numerar din cadrul Direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar este, într-o mult mai mare măsură, pur teoretică, iluzorie și nerealizabilă efectiv, decât despăgubirile ce constau în atribuirea de acțiuni la Fondul P. Astfel, în ceea ce privește restul pretențiilor în cuantum de 500.000 RON, respinse de către instanța de fond, este preferabilă obținerea unor acțiuni ce se pot tranzacționa totuși, pe piața neagră, chiar sub un preț real, comparativ cu opțiunea pentru despăgubiri în numerar ce nu se poate materializa, având în vedere cele mai sus arătate, decât prin obținerea unui număr de ordine. Motivul pentru care de la emiterea titlului de plată și până la formularea cererii de opțiune exclusiv în acțiuni la Fondul P. reclamantul a fost în espectativă aproximativ 1 an și 2 luni, a fost acela că opțiunea expresă de despăgubire pentru una dintre modalitățile de despăgubire este irevocabilă.

Reclamantul a mai arătat că nu a încălcat cu nimic dispozițiile art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII, conform cărora titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul P. Considerațiile instanței de fond că durata procedurii de acordare a despăgubirilor este imputabilă reclamantului nu pot fi reținute, în condițiile în care dispoziția de respingere a notificării a fost emisă după 3 ani de tergiversare, iar referitor la bunul obiect al notificării, s-au purtat mai multe litigii, ce s-au derulat pe perioade îndelungate de timp.

Nu poate fi reținută nici susținerea instanței de fond potrivit căreia primarul nu putea emite dispoziție câtă vreme existau litigii cu privire la bunul obiect al notificării, întrucât hotărârea de obligare a primarului la emiterea respectivei dispoziții era executorie anterior promovării, de către reclamant, a acțiunii în revendicare, astfel încât suspendarea acestei executări nu se putea face in rem, doar prin simpla promovare a unei cereri în justiție. Prin întâmpinarea formulată de reclamant la data de 07 septembrie 2010, la motivele de apel formulate de pârât, s-a arătat că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât potrivit art. 44 din Constituție, creanțele asupra statului sunt garantate, potrivit art. 3 din R.G.

Nr. 447 din 12 august 1997 privind organizarea și funcționarea M.F.P, acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața organelor de justiție, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, iar raportul juridic ce își are izvorul în trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului față de care s-au acordat despăgubiri se desfășoară între reclamant, pe de o parte, și Statul Român, prin M.F.P., de cealaltă parte. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, reclamantul a arătat că o asemenea abordare este incompatibilă cu dispozițiile comunitare privind dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție.

Prin Decizia civilă nr. 568/A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtului, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința atacată și a obligat pârâtul, la plata, către reclamant, a sumei de 907.976 RON reprezentând titlu de despăgubiri aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la apelul pârâtului, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român în prezenta cauză, iar acțiunea este admisibilă, întrucât reclamantului trebuie să i se recunoască dreptul de a uza de toate mijloacele procedurale pentru a obține, în mod efectiv, reparația care i-a fost acordată în considerarea calității sale de proprietar al imobilului preluat abuziv și nerestituit în natură, deoarece a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, valabilitatea actului de înstrăinare fiind confirmată irevocabil în justiție. O soluție contrară ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil.

În concepția Curții Europene de Justiție, dreptul la un proces echitabil are drept componentă esențială, posibilitatea concretă și efectivă de a supune pretențiile sale unei instanțe de judecată, care să se pronunțe pe fondul litigiului dedus judecății. Instanța de apel a mai reținut că o soluție contrară ar fi de natură să încalce prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere că reclamantul a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia, prin Sentința civilă nr. 636/2005 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a recunoscut calitatea acestuia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamantul este titularul unui drept de creanță asupra statului, ce are ca obiect valoarea imobilului preluat abuziv, astfel cum a fost stabilită în condițiile dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, drept care intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., astfel încât acesta se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, constând în acest drept de creanță asupra statului. Referitor la apelul reclamantului instanța de apel a reținut că acesta este amplu argumentat, reclamantul criticând, în esență, admiterea în parte a acțiunii, în sensul că în mod greșit prima instanță a obligat Statul Român doar la plata diferenței care excede sumei de 500.000 RON, în limita căreia acesta ar fi putut să opteze pentru acordarea de despăgubiri bănești, ci ar fi trebuit să rețină obligația pârâtului la plata întregii sume consemnate în titlul de despăgubire.

Examinând dispozițiile art. 18 1 din Legea nr. 247/2005, instanța de apel a constatat că tribunalul, admițând în parte acțiunea reclamantului și acordându-i doar diferența care depășește limita de 500.000 RON, a făcut o greșită interpretare și aplicare a acestor prevederi legale. Dispozițiile anterior menționate recunosc persoanelor îndreptățite, cărora restituirea în natură a imobilului notificat nu este posibilă, un drept de opțiune în cazul în care valoarea imobilului depășește plafonul de 500.000 RON.

Astfel, legiuitorul a statuat că persoanele îndreptățite pot solicita fie exclusiv acțiuni la Fondul P., fie despăgubiri în numerar în limita a 500.000 RON, iar pentru diferență până la valoarea totală a despăgubirii stabilite prin titlul de despăgubire, acțiuni la Fondul P. Prima instanță a considerat că nu se impune admiterea în totalitate a acțiunii reclamantului, cu consecința obligării pârâtului la plata întregii sume consemnate în titlul de despăgubire, pentru motivul că, reclamantul, în mod deliberat, prin tergiversarea procedurii inițiate în baza Legii nr. 10/2001, mai ales prin exercitarea dreptului de opțiune după un interval de timp mare față de data emiterii titlului de despăgubire, s-a pus singur în situația de a nu-și putea satisface în mod efectiv dreptul de creanță recunoscut pe această cale.

Prima instanță a mai reținut și faptul că reclamantul ar fi putut opta pentru varianta mixtă de valorificare a titlului de despăgubire emis în favoarea sa, în sensul că ar fi putut alege primirea unor despăgubiri în numerar în cuantum de 500.000 RON și numai pentru diferență, singura opțiune posibilă era cea a acțiunilor la Fondul P. Instanța de apel a constatat însă că aceste raționamente sunt greșite, în sensul că posibilitatea reclamantului de a-și valorifica în concret dreptul de creanță nu este afectată de durata procedurii în baza Legii nr. 10/2001, respectiv, potrivit prevederilor legale, constituirea Fondului P. este prevăzută din anul 2005, în termen de 180 zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, urmând ca în 30 de zile de la înființare să se inițieze procedura de emitere a acțiunilor pentru tranzacționare pe piața bursieră, astfel încât dobânditorii acțiunilor să poată în orice moment, să dispună de acțiunile emise, în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 297/2004.

Pe cale de consecință, motivul pentru care reclamantul se află în imposibilitatea de a-și valorifica drepturile nu are legătură cu durata procedurii Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, așa cum a afirmat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (cum sunt cele invocate de apelantul reclamant prin cererea de declarare a căii de atac), cotarea la bursă a Fondului P. este responsabilitatea statului, care nu-și îndeplinește obligația de lua toate măsurile necesare pentru eficientizarea sistemului reparator al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că nefuncționarea Fondului P. reprezintă cauza principală datorită căreia, reclamantul nu poate să-și valorifice efectiv drepturile recunoscute, iar acest motiv dăinuie din anul 2005, astfel încât, chiar în ipoteza în care procedura de acordare a măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 s-ar fi finalizat la un moment anterior, situația reclamantului ar fi fost aceeași. Referitor la dreptul de opțiune al reclamantului, prevăzut de dispozițiile art. 18 1 alin. (3) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, instanța de apel a constatat că prevederile legale arătate recunosc acest drept de opțiune în favoarea persoanelor îndreptățite, astfel că nu se poate considera că exercițiul acestuia este abuziv sau că dreptul de opțiune trebuia exercitat într-un anume mod, cu consecința pierderii dreptului de regres împotriva statului în caz contrar.

Legea dă posibilitatea celor îndreptățiți să aleagă între convertirea integrală a sumei din titlul de despăgubire în acțiuni la Fondul P. și varianta mixtă, potrivit căreia, persoana îndreptățită primește despăgubiri în numerar până la concurența sumei de 500.000 RON, iar pentru diferență, acțiuni la acest organism de plasament colectiv în valori mobiliare. De asemenea, textul art. 18 1 din Legea nr. 247/2005 stabilește în alineatul final că titlul de despăgubire se valorifică în termen de trei ani de ani de la data emiterii sale, situație față de care reclamantul și-a exercitat dreptul de opțiune în termenul legal, în sensul conversiunii integrale a sumei cuvenite în acțiuni la Fondul P., care nu funcționează, nefiind listat la bursă.

Pe cale de consecință, apreciind că nu se poate reține vreo obligație în sarcina reclamantului de a opta într-un anume sens, dreptul de opțiune nefiind susceptibil de abuz, legea recunoscându-i libertatea de alegere între cele două variante, precum și faptul că exercițiul acestui drept de opțiune se poate face într-un termen de trei ani, pus la dispoziție de legiuitor celor interesați, pentru a se orienta, atunci când optează, în funcție de realitățile economico-sociale și de evoluția preconizată a acestora, către cea mai bună variantă, instanța de apel a constatat că reclamantul este îndreptățit să primească întreaga sumă de la pârât și nu numai diferența dintre suma de 500.000 RON (în limita căreia s-ar fi putut opta pentru despăgubiri în numerar) și suma totală, consemnată în titlul de despăgubire.

Referitor la cererea de acordare a daunelor cominatorii, instanța de apel a apreciat că este nefondată, având în vedere că aceste daune sunt o creație a doctrinei și jurisprudenței și reprezintă un mijloc de constrângere la executare a debitorului unei obligații de a face, iar după modificarea C. proc. civ., prin introducerea art. 580 3 prin Legea nr. 459/2006, instituția daunelor cominatorii a fost înlocuită cu cea a amenzii civile, plătită de debitor la cererea creditorului. Chiar trecând peste acest aspect, instanța de apel a constatat că obiectul litigiului dedus judecății în prezenta cauză, este reprezentat de o obligație de plată a unei sume de bani, ce are natura juridică unei obligații de a da, astfel că, indiferent de interpretarea care s-ar da dispozițiilor art. 580 3 C. proc.

civ., obiectul litigiului oricum nu intră în domeniul de aplicare al daunelor cominatorii. În ceea ce privește solicitarea reclamantului, de actualizare a sumei prevăzute în titlul de despăgubire cu indicele de inflație, instanța de apel a apreciat că nu se impune acordarea actualizării, deoarece până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze, creanța reclamantului nu are caracter exigibil, în condițiile în care Legea nr. 247/2005 reglementa o altă modalitate de valorificare, fiind avute în vedere și dispozițiile art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora actualizarea valorii obligației se poate face de către executorul judecătoresc. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru următoarele motive: I. Greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții în prezenta cauză, care, raportat la dispozițiile legale în materie, respectiv, art. 2 lit. k) din H.G.

nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.R.P., raportat la art. 13 1 din Legea nr. 247/2005, nu poate fi obligată la plata, către reclamant, a despăgubirilor reprezentând echivalentul titlului de despăgubire aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., entitatea competentă în acest sens fiind A.N.R.P. În susținerea excepției, pârâtul a solicitat a se avea în vedere și dispozițiile legale referitoare la finanțele publice, la bugetul de stat și pe cele privind executarea titlurilor executorii de către instituțiile publice, cu precizarea că, potrivit C. proc. civ., ceea ce determină participarea unei persoane la un proces este calitatea sa și nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează procesul respectiv, raportul de drept procesual putând fi valabil doar între titularii dreptului/obligației ce rezultă din dreptul material dedus judecății.

Pârâtul a mai arătat că Statul Român, prin M.F.P. nu a fost niciodată deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestui act normativ și să emită dispoziție de restituire în natură sau prin echivalent. II.

Greșita respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, în raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, regimul plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv fiind reglementat de dispozițiile legale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit cărora dosarele cuprinzând propunerile de despăgubiri se înaintează C.C.S.D., acestea urmând a fi trimise unui evaluator sau societăți de evaluatori desemnată, care va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Dacă persoana îndreptățită este nemulțumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor, or, eventual, de întârzierea nejustificată a acordării acestora, potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, poate ataca deciziile adoptate de către C.C.S.D.

în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D.. Prin urmare, instanța trebuia să rețină faptul, că dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalități de control asupra despăgubirilor stabilite.

În acest sens, pârâtul a arătat că în doctrină (C.B., Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol. l Drepturi și libertăți, ed. An Beck, București, 2005, p. 990 și urm.), s-a stabilit faptul că prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu s-a instituit în sarcina statelor contractante obligația generală de a restitui astfel de bunuri; Convenția a lăsat statelor contractante libertatea de a stabili domeniul de aplicație a legislației adoptate în materia restituirii bunurilor trecute în orice mod în proprietatea lor și de a determina condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie proprietatea. În cazul în care un stat contractant a adoptat o legislație ce prevede restituirea bunurilor, în natură sau prin echivalent, o asemenea legislație trebuie considerată ca făcând să nască "un nou drept de proprietate" în patrimoniul celui îndreptățit la restituire (C.B., op. Cit p 993 - 994, parag.

123) Pârâtul a mai arătat că instanța europeană a statuat, în jurisprudența sa, că dispozițiile Convenției nu impun o obligație de restituire în sarcina Statului Român, soluțiile contradictorii pronunțate în materie de instanțele judecătorești fiind rezolvate prin intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 329 C. proc. civ., iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin apariția Legii nr. 1/2009 precum și demersurile statului în sensul de a porni Fondul P. prin cotarea acestuia la Bursa londoneză. Astfel, aplicarea concretă a legislației interne este de natură să înlăture aparența inexistenței unor măsuri de ordin general, iar Hotărârea Faimblat împotriva României, fundamentată într-o perioadă în care nu era în vigoare toată această legislație și măsuri ale statului, nu pot constitui temei pentru aplicarea art. 20 din Convenție și ignorarea totală a legislației interne.

Reclamantul are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale, ce se aplică cu prioritate, iar instanța de apel s-a pronunțat cu încălcarea principiului ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus. III. Greșita obligarea a Statului Român, prin M.F.P., la plata, către reclamant, a sumei de 907.976 RON reprezentând titlu de despăgubiri aferent Deciziei nr. 2824 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., întrucât reclamantul, deși avea posibilitatea pentru plata în numerar, plată ce ar fi fost efectuată de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorității pentru Restituirea Proprietăților, a înțeles să opteze exclusiv pentru acțiuni, tocmai în scopul de a crea imposibilitatea de obținere a unei despăgubiri efective, iar acesta nu a făcut dovada că împiedicarea în formularea opțiunii anterior menționate s-a datorat statului.

Recursul va fi admis, pentru argumentele ce succed: Excepția lipsei calității procesuale și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de către pârât, pe calea prezentului recurs, reprezintă excepții de fond în strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune, a căror ordine de soluționare, în lipsa unei reglementări exprese, se va realiza funcție de caracterul și efectele pe care asemenea excepții le produc în cadrul procesului civil. Față de problema de drept dedusă judecății, analiza posibilității de a solicita despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială, primează analizei calității procesuale, a cărei examinare, în contextul arătat, devine de prisos.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

O asemenea abordare nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea, legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin. Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Potrivit alin. (6) și (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, astfel cum s-a stabilit recent în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 și art. 1 din Primul Protocol adițio