ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6511/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 788 din 3 iunie 2009 Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis în parte

cererea principală și cererea conexă modificate și precizate formulate de

reclamantul M.G.G. în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul

General și T.D. și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General

să restituie în natură reclamantului imobilul construcție și teren aferent

situat în București, iar pentru spațiile vândute, respectiv apartamentele nr.

3, 4, 5 și 6, a obligat același pârât să emită dispoziție de restituire în

echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005.

Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă, nefiind

întrunite dispozițiile art. 1201 C. civ., întrucât acțiunea formulată de reclamantul

M.G.G. în contradictoriu cu S.C.A.V.L. Berceni și C.L. și soluționată

irevocabil prin sentința nr. 881 din 3 iunie 2002 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, a avut ca obiect anularea contractelor de vânzare cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și revendicarea imobilului și a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481, art. 996, art. 948, art. 1803 C.

civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar pretențiile reclamantului din

prezenta cauză se încadrează în limitele Legii speciale nr. 10/2001.

La termenul din 6 noiembrie 2008 prima instanță a respins admisibilitatea

în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de pârâta T.D.

prin care a solicitat ca în dispoziția de restituire în natură a imobilului să

figureze și ea drept coproprietar al imobilului, în calitate de soție

supraviețuitoare a lui R.T., fiul soților E. și D.T.

T.D. a mai intentat și o acțiune în revendicare a imobilului, ce face

obiectul dosarului nr. 16670/3/2007 al Tribunalului București, secția a V-a

civilă, în care M.G.G. a formulat cerere de intervenție principală prin care a

solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea

statului și să i se restituie acest imobil în natură.

Cererea de intervenție a fost disjunsă, iar la termenul din 26

septembrie 2009 prima instanță a dispus conexarea acesteia la prezenta cauză.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamantul a formulat notificarea în

termenul legal, iar imobilul în litigiu a fost dobândit în cote egale de soții

E. și D.T. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 41651 din 8

noiembrie 1928. Acești soți mai dețineau un imobil în str. V. nr. 111, tot în

cote egale, conform actului de vânzare cumpărare nr. 18473/1919, iar în urma unui

act de schimb intervenit între ei în anul 1933, imobilul a revenit în

totalitate lui D.T.

Prin actul dotai autentificat sub nr. 26230/1933 D.T. a constituit

acest imobil drept dotă fiicei sale dintr-o căsătorie anterioară, D., la căsătoria

acesteia cu dr. C. D.T. și-a schimbat numele, ulterior, în M., în urma unei

alte căsătorii.

Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950, poziția 4827,

de la M.D., care figura cu 13 apartamente la adresa din calea S. nr. 34.

M.D. a întocmit un testament autentificat sub nr. 5060/1997 la BNP L.L.

și E.C. prin care a lăsat întreaga avere mobilă și imobilă reclamantului, iar

după decesul acesteia, înregistrat la 2 mai 2001, s-a emis certificatul de

legatar universal nr. 130 din 21 august 2001 în favoarea reclamantului.

Din aceste probatorii instanța a reținut calitatea de proprietar al

imobilului, la data naționalizării, a autoarei reclamantului, D.M., precum și

calitatea de unică persoană îndreptățită la restituire a reclamantului și s-a

dispus restituirea în natură, către acesta a apartamentelor nevândute, iar

pentru cele înstrăinate a fost obligat celălalt pârât la emiterea dispoziției

de restituire prin echivalent: conform dispozițiilor Legii 247/2005.

Susținerea reclamantului de a se stabili în concret cuantumul

despăgubirilor a fost respinsă întrucât modalitatea de stabilire în concret și

de acordare a acestor despăgubiri este prevăzută de Titlul VII al Legii

247/2005.

Împotriva sentinței au formulat apeluri reclamantul și pârâții.

In motivarea apelului reclamantului s-a susținut că soluția instanței

de fond este contrară celor dispuse prin decizia în interesul legii nr. 20 din 19

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a solicitat să-i fie

acordate despăgubirile în cuantum de 2.215.260,21 lei, conform evaluării efectuate

de expertul numit în cauză.

Pârâta T.D. a arătat în motivarea apelului că actul dotai întocmit în

anul 1933 a fost abrogat prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954, iar actul de

schimb intervenit între soții E. și D.T. este ilegal întrucât dispozițiile art.

1307 C. civ. interzic vânzarea între soți.

A mai arătat că D.T. a fost căsătorit de două ori, prima oară cu T.E.,

căsătorie din care a rezultat un fiu, T.I., născut la 25 martie 1910 și decedat

la 13 iulie 1995 și o fiică, T.D. devenită M.

T.I. nu a avut moștenitori și nu și-a manifestat dorința de a participa

la revendicarea imobilelor autorilor săi.

Din cea de-a doua căsătorie cu E.T. a rezultat un fiu, T.R., născut la

6 martie 1920 și decedat la 12 decembrie 2003, iar pârâta T.D. este soția

supraviețuitoare a acestuia.

La succesiunea lui D.T., decedat în anul 1953, au venit soția acestuia E.T.,

fiica T.D. devenită M. și fiul T.R.

Pârâta T.D. a mai susținut că are dreptul la o cotă de 18/24 din

imobilul în litigiu ca soție a lui T.R.

Pârâtul Municipiul București a susținut în motivarea apelului greșita

analiză a probatoriului administrat în cauză. De asemenea, prima instanță nu a

clarificat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului și nu a stabilit

situația juridică a imobilului, respectiv dacă acesta este liber.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 141 A

din 24 februarie 2010 a respins apelurile. In considerentele deciziei au fost

reținute toate argumentările primei instanțe, iar în plus, referitor la apelul

pârâtei T.D., instanța de control judiciar a constatat că imobilul a intrat în

patrimoniul D.M. prin actul dotai și în lipsa unui act juridic de retransmisie

a rămas în patrimoniul acesteia până la preluarea de către stat în baza Decretului

nr. 92/1950. „In consecință, apelanta nu are nici un drept asupra imobilului, iar

evenimentele anterioare actului dotai cu privire la succesibili sunt nerelevante.

In ce privește actul dotai s-a reținut că acesta nu a fost abrogat în

sine prin Decretul nr. 32/1954. Dispozițiile acestui act normativ au abrogat

doar prevederile din codul civil referitoare la regimul dotai, care după data

intrării în vigoare a Decretului nr. 32/1954 nu mai aveau aplicabilitate. De

asemenea, s-a reținut că art. 1307 C. civ. nu are incidență în speță.

Criticile formulate de pârâtul Municipiul București au fost respinse

reținându-se că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită, iar situația

juridică a imobilului a fost pe deplin stabilită, fiind identificate

apartamentele libere, care au fost restituite în natură, precum și cele

înstrăinate, pentru care s-a dispus acordarea despăgubirilor conform legii

speciale.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantul și

pârâta T.D.

In recursul reclamantului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. s-a susținut că instanța trebuia să precizeze cuantumul

despăgubirilor acordate, respectiv suma de 2.215.260,21 lei conform

concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză. Neprocedând în acest

mod instanța a nesocotit dispozițiile obligatorii ale deciziei în interesul

legii 20/2007.

Pârâta T.D. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. arătând că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății

și a schimbat înțelesul acestuia pronunțând astfel o hotărâre nelegală.

Instanța nu ținut cont de faptul că actul dotai a fost abrogat de art. 49 din Decretul

32/1954 și nu s-au avut în vedere nici dispozițiile art. 1307 C. civ. care

interzic vânzarea între soți. Ca atare, actul de schimb nu este valabil, iar T.D.

nu putea să transmită fiicei sale D. decât cota de 1 /2 din imobil. Pârâta a

solicitat să se constate că deține o cotă de 18/24 din imobil.

Recursurile nu sunt fondate.

Referitor la recursul reclamantului este de menționat că în cuprinsul

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înțeles să facă

distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în

vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii sau

dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se

referă la alin. (1) - și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea

modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie

predate Secretariatului Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor

însoțite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Din interpretarea acestui text rezultă, implicit, că după intrarea în

vigoare a Legii 247/2005 instanțele de judecată nu mai sunt abilitate să

stabilească cuantumul despăgubirilor, acesta urmând a fi stabilit de Comisia

Centrală potrivit procedurii speciale reglementate de art. 13 din capitolul III

Titlul VII al legii.

Trebuie menționat faptul că nedeterminarea valorii măsurilor

reparatorii de către instanță nu echivalează cu o încălcare a dreptului de

acces la o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, din moment ce instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța va

constata doar îndreptățirea la acordarea acestor măsuri. Pe de altă parte,

împotriva deciziei ce se va emite de către Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc, de data aceasta în

baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 19

din Legea 247/2995. In acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la

un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune ca orice hotărâre a

unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă

examinării complete, în fapt și în drept, de către o instanță care să

îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest

articol.

Nu se poate reține critica potrivit căreia instanța a nesocotit

dispozițiile obligatorii din decizia în interesul legii nr. 20/2007. In

dispozitivul acestei decizii s-a statuat că instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva dispoziției de

respingere a notificării, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

Prin soluționarea fondului unei cauze în sensul legii speciale se

înțelege stabilirea calității procesuale a reclamantului, respectiv aceea de

persoană îndreptățită la restituire, identificarea imobilului preluat abuziv, întinderea

dreptului reclamantului precum și modalitățile de restituire în funcție de

situația juridică a imobilului. In speță, instanța a stabilit, pe baza

probatoriilor administrate, că reclamantul este singura persoană îndreptățită

la restituire și, în raport de situația juridică a imobilului, a dispus

restituirea în natură a apartamentelor nevândute, iar pentru cele înstrăinate

potrivit Legii 112/1995 a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii

prin echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005.

De asemenea, a obligat pârâtul Municipiul București să procedeze la emiterea

dispoziției de restituire în natură și de propunerea a acordării

despăgubirilor.

Faptul că în dispozitivul hotărârii nu a fost precizat cuantumul

acestor despăgubiri nu poate conduce la concluzia nesoluționării fondului

cauzei astfel cum susține recurentul, din moment ce legea specială stabilește

numai competența Comisiei Centrale pentru determinarea despăgubirilor și

acordarea lor efectivă.

In ce privește recursul pârâtei, dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3)

din Legea 10/2001 statuează expres că au dreptul la restituirea imobilelor,

doar moștenitorii foștilor proprietari care au fost deposedați abuziv, precum

și succesibilii acestor proprietari care prin cererea de restituire sunt repuși

în termenul de acceptare a moștenirii.

Din probele administrate în cauză a rezultat cu certitudine că imobilul

în litigiu a fost preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950 din

proprietatea D.M., decedată în anul 2001. Succesiunea de pe urma acesteia a

fost dezbătută tot în anul 2001, când s-a emis certificatul de legatar nr. 130

în care apare ca legatar universal reclamantul M.G.G.

Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001,

calitatea reclamantului de succesor al defunctei proprietare era deja stabilită

prin acest certificat de legatar universal care nu a fost anulat până în

prezent printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Faptul că D.M. și-a testat întreaga avere în favoarea reclamantului

înseamnă că aceasta a înțeles să înlăture de la moștenire, respectiv să

exheredeze indirect, pe toți moștenitorii săi legali, în cazul de față pe

fratele său vitreg, T.R., care nefiind moștenitor rezervatar poate fi exheredat

fără limite.

Este puțin probabil ca D.M. și T.R. să nu se fi cunoscut, astfel cum a

susținut pârâta pe parcursul derulării procesului. Din contra, T.R., prin

notificarea formulată, a solicitat restituirea în natură doar a spațiilor

comerciale de la parterul imobilului asupra cărora tatăl său și-a rezervat un

drept de uzufruct prin actul dotai, ceea ce denotă faptul că avea cunoștință

despre acest act și despre existența surorii sale vitrege căreia i-a recunoscut

dreptul de proprietate asupra imobilului.

Aspectele invocate în motivarea recursului referitoare la nulitatea

actului de schimb intervenit între autorii defuncților D.M. și R.T. precum și

abrogarea dispozițiilor legale privind regimul dotal sunt irelevante întrucât

privesc aspecte anterioare intrării imobilului în proprietatea D.M. și pot fi

dezbătute, eventual, într-un proces de partaj după autorul D.T.

Or, în cauza de față, astfel cum a statuat legiuitorul prin

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoană îndreptățită

la restituire se poate stabili numai în raport de proprietarul imobilului de la

data preluării abuzive de către stat.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.G.G. și de

pârâta T.D. împotriva deciziei nr. 141 A din 24 februarie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.