ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6511/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 788 din 3 iunie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis în parte cererea principală și cererea conexă modificate și precizate formulate de reclamantul M.G.G. în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și T.D. și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să restituie în natură reclamantului imobilul construcție și teren aferent situat în București, iar pentru spațiile vândute, respectiv apartamentele nr. 3, 4, 5 și 6, a obligat același pârât să emită dispoziție de restituire în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005. Excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă, nefiind întrunite dispozițiile art. 1201 C. civ., întrucât acțiunea formulată de reclamantul M.G.G.

în contradictoriu cu S.C.A.V.L. Berceni și C.L. și soluționată irevocabil prin sentința nr. 881 din 3 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a avut ca obiect anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și revendicarea imobilului și a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 481, art. 996, art. 948, art. 1803 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar pretențiile reclamantului din prezenta cauză se încadrează în limitele Legii speciale nr. 10/2001. La termenul din 6 noiembrie 2008 prima instanță a respins admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de pârâta T.D. prin care a solicitat ca în dispoziția de restituire în natură a imobilului să figureze și ea drept coproprietar al imobilului, în calitate de soție supraviețuitoare a lui R.T., fiul soților E. și D.T.

T.D. a mai intentat și o acțiune în revendicare a imobilului, ce face obiectul dosarului nr. 16670/3/2007 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, în care M.G.G. a formulat cerere de intervenție principală prin care a solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului în proprietatea statului și să i se restituie acest imobil în natură. Cererea de intervenție a fost disjunsă, iar la termenul din 26 septembrie 2009 prima instanță a dispus conexarea acesteia la prezenta cauză. Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamantul a formulat notificarea în termenul legal, iar imobilul în litigiu a fost dobândit în cote egale de soții E. și D.T. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 41651 din 8 noiembrie 1928. Acești soți mai dețineau un imobil în str. V. nr. 111, tot în cote egale, conform actului de vânzare cumpărare nr. 18473/1919, iar în urma unui act de schimb intervenit între ei în anul 1933, imobilul a revenit în totalitate lui D.T.

Prin actul dotai autentificat sub nr. 26230/1933 D.T. a constituit acest imobil drept dotă fiicei sale dintr-o căsătorie anterioară, D., la căsătoria acesteia cu dr. C. D.T. și-a schimbat numele, ulterior, în M., în urma unei alte căsătorii. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului 92/1950, poziția 4827, de la M.D., care figura cu 13 apartamente la adresa din calea S. nr. 34. M.D. a întocmit un testament autentificat sub nr. 5060/1997 la BNP L.L. și E.C. prin care a lăsat întreaga avere mobilă și imobilă reclamantului, iar după decesul acesteia, înregistrat la 2 mai 2001, s-a emis certificatul de legatar universal nr. 130 din 21 august 2001 în favoarea reclamantului.

Din aceste probatorii instanța a reținut calitatea de proprietar al imobilului, la data naționalizării, a autoarei reclamantului, D.M., precum și calitatea de unică persoană îndreptățită la restituire a reclamantului și s-a dispus restituirea în natură, către acesta a apartamentelor nevândute, iar pentru cele înstrăinate a fost obligat celălalt pârât la emiterea dispoziției de restituire prin echivalent: conform dispozițiilor Legii 247/2005. Susținerea reclamantului de a se stabili în concret cuantumul despăgubirilor a fost respinsă întrucât modalitatea de stabilire în concret și de acordare a acestor despăgubiri este prevăzută de Titlul VII al Legii 247/2005. Împotriva sentinței au formulat apeluri reclamantul și pârâții.

In motivarea apelului reclamantului s-a susținut că soluția instanței de fond este contrară celor dispuse prin decizia în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a solicitat să-i fie acordate despăgubirile în cuantum de 2.215.260,21 lei, conform evaluării efectuate de expertul numit în cauză. Pârâta T.D. a arătat în motivarea apelului că actul dotai întocmit în anul 1933 a fost abrogat prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954, iar actul de schimb intervenit între soții E. și D.T. este ilegal întrucât dispozițiile art. 1307 C. civ. interzic vânzarea între soți. A mai arătat că D.T. a fost căsătorit de două ori, prima oară cu T.E., căsătorie din care a rezultat un fiu, T.I., născut la 25 martie 1910 și decedat la 13 iulie 1995 și o fiică, T.D.

devenită M. T.I. nu a avut moștenitori și nu și-a manifestat dorința de a participa la revendicarea imobilelor autorilor săi. Din cea de-a doua căsătorie cu E.T. a rezultat un fiu, T.R., născut la 6 martie 1920 și decedat la 12 decembrie 2003, iar pârâta T.D. este soția supraviețuitoare a acestuia. La succesiunea lui D.T., decedat în anul 1953, au venit soția acestuia E.T., fiica T.D. devenită M. și fiul T.R. Pârâta T.D. a mai susținut că are dreptul la o cotă de 18/24 din imobilul în litigiu ca soție a lui T.R. Pârâtul Municipiul București a susținut în motivarea apelului greșita analiză a probatoriului administrat în cauză. De asemenea, prima instanță nu a clarificat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului și nu a stabilit situația juridică a imobilului, respectiv dacă acesta este liber.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 141 A din 24 februarie 2010 a respins apelurile. In considerentele deciziei au fost reținute toate argumentările primei instanțe, iar în plus, referitor la apelul pârâtei T.D., instanța de control judiciar a constatat că imobilul a intrat în patrimoniul D.M. prin actul dotai și în lipsa unui act juridic de retransmisie a rămas în patrimoniul acesteia până la preluarea de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. „In consecință, apelanta nu are nici un drept asupra imobilului, iar evenimentele anterioare actului dotai cu privire la succesibili sunt nerelevante. In ce privește actul dotai s-a reținut că acesta nu a fost abrogat în sine prin Decretul nr. 32/1954.

Dispozițiile acestui act normativ au abrogat doar prevederile din codul civil referitoare la regimul dotai, care după data intrării în vigoare a Decretului nr. 32/1954 nu mai aveau aplicabilitate. De asemenea, s-a reținut că art. 1307 C. civ. nu are incidență în speță. Criticile formulate de pârâtul Municipiul București au fost respinse reținându-se că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită, iar situația juridică a imobilului a fost pe deplin stabilită, fiind identificate apartamentele libere, care au fost restituite în natură, precum și cele înstrăinate, pentru care s-a dispus acordarea despăgubirilor conform legii speciale. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantul și pârâta T.D.

In recursul reclamantului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că instanța trebuia să precizeze cuantumul despăgubirilor acordate, respectiv suma de 2.215.260,21 lei conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză. Neprocedând în acest mod instanța a nesocotit dispozițiile obligatorii ale deciziei în interesul legii 20/2007. Pârâta T.D. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. arătând că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat înțelesul acestuia pronunțând astfel o hotărâre nelegală. Instanța nu ținut cont de faptul că actul dotai a fost abrogat de art. 49 din Decretul 32/1954 și nu s-au avut în vedere nici dispozițiile art. 1307 C. civ.

care interzic vânzarea între soți. Ca atare, actul de schimb nu este valabil, iar T.D. nu putea să transmită fiicei sale D. decât cota de 1 /2 din imobil. Pârâta a solicitat să se constate că deține o cotă de 18/24 din imobil. Recursurile nu sunt fondate. Referitor la recursul reclamantului este de menționat că în cuprinsul art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii sau dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) - și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor însoțite de documente cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Din interpretarea acestui text rezultă, implicit, că după intrarea în vigoare a Legii 247/2005 instanțele de judecată nu mai sunt abilitate să stabilească cuantumul despăgubirilor, acesta urmând a fi stabilit de Comisia Centrală potrivit procedurii speciale reglementate de art. 13 din capitolul III Titlul VII al legii. Trebuie menționat faptul că nedeterminarea valorii măsurilor reparatorii de către instanță nu echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța va constata doar îndreptățirea la acordarea acestor măsuri. Pe de altă parte, împotriva deciziei ce se va emite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanșa controlul judecătoresc, de data aceasta în baza Legii contenciosului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 19 din Legea 247/2995.

In acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal în sensul art. 6 din Convenție, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol. Nu se poate reține critica potrivit căreia instanța a nesocotit dispozițiile obligatorii din decizia în interesul legii nr. 20/2007. In dispozitivul acestei decizii s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva dispoziției de respingere a notificării, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare.

Prin soluționarea fondului unei cauze în sensul legii speciale se înțelege stabilirea calității procesuale a reclamantului, respectiv aceea de persoană îndreptățită la restituire, identificarea imobilului preluat abuziv, întinderea dreptului reclamantului precum și modalitățile de restituire în funcție de situația juridică a imobilului. In speță, instanța a stabilit, pe baza probatoriilor administrate, că reclamantul este singura persoană îndreptățită la restituire și, în raport de situația juridică a imobilului, a dispus restituirea în natură a apartamentelor nevândute, iar pentru cele înstrăinate potrivit Legii 112/1995 a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005.

De asemenea, a obligat pârâtul Municipiul București să procedeze la emiterea dispoziției de restituire în natură și de propunerea a acordării despăgubirilor. Faptul că în dispozitivul hotărârii nu a fost precizat cuantumul acestor despăgubiri nu poate conduce la concluzia nesoluționării fondului cauzei astfel cum susține recurentul, din moment ce legea specială stabilește numai competența Comisiei Centrale pentru determinarea despăgubirilor și acordarea lor efectivă. In ce privește recursul pârâtei, dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea 10/2001 statuează expres că au dreptul la restituirea imobilelor, doar moștenitorii foștilor proprietari care au fost deposedați abuziv, precum și succesibilii acestor proprietari care prin cererea de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii.

Din probele administrate în cauză a rezultat cu certitudine că imobilul în litigiu a fost preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950 din proprietatea D.M., decedată în anul 2001. Succesiunea de pe urma acesteia a fost dezbătută tot în anul 2001, când s-a emis certificatul de legatar nr. 130 în care apare ca legatar universal reclamantul M.G.G. Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, calitatea reclamantului de succesor al defunctei proprietare era deja stabilită prin acest certificat de legatar universal care nu a fost anulat până în prezent printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Faptul că D.M. și-a testat întreaga avere în favoarea reclamantului înseamnă că aceasta a înțeles să înlăture de la moștenire, respectiv să exheredeze indirect, pe toți moștenitorii săi legali, în cazul de față pe fratele său vitreg, T.R., care nefiind moștenitor rezervatar poate fi exheredat fără limite.

Este puțin probabil ca D.M. și T.R. să nu se fi cunoscut, astfel cum a susținut pârâta pe parcursul derulării procesului. Din contra, T.R., prin notificarea formulată, a solicitat restituirea în natură doar a spațiilor comerciale de la parterul imobilului asupra cărora tatăl său și-a rezervat un drept de uzufruct prin actul dotai, ceea ce denotă faptul că avea cunoștință despre acest act și despre existența surorii sale vitrege căreia i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului. Aspectele invocate în motivarea recursului referitoare la nulitatea actului de schimb intervenit între autorii defuncților D.M. și R.T. precum și abrogarea dispozițiilor legale privind regimul dotal sunt irelevante întrucât privesc aspecte anterioare intrării imobilului în proprietatea D.M.

și pot fi dezbătute, eventual, într-un proces de partaj după autorul D.T. Or, în cauza de față, astfel cum a statuat legiuitorul prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoană îndreptățită la restituire se poate stabili numai în raport de proprietarul imobilului de la data preluării abuzive de către stat. Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.G.G. și de pârâta T.D. împotriva deciziei nr. 141 A din 24 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.