ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5425/2010

Prin acțiunea

formulată la 8 iulie 2008, reclamanta H.E. a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București, prin Primar General, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce va fi pronunțată, pârâtul să fie obligat să-i acorde despăgubiri

pentru imobilul situat în București, Șos. Pantelimon nr. 122, compus din teren

și construcție.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul sus-menționat a aparținut părinților

mamei sale, conform actului dotal nr. 217 din 14 octombrie 1943, fiind

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și ulterior demolat, măsură în urma

căreia nu s-au încasat despăgubiri. A mai arătat că mama sa, decedată la 8

martie  2005, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă pârâtul nu

a emis dispoziție  până la momentul formulării acțiunii chiar dacă a fost

obligat în acest sens printr-o hotărâre judecătorească (Sentința nr. 2951/2006

a Judecătoriei Sector 1 București).

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Decizia nr. XX/2007, pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul

legii.

Prin Sentința nr. 335

din 15 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis

acțiunea și a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General să

acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din

litigiu, evaluat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

În motivarea

sentinței, Tribunalul, în esență, a reținut că situația de fapt și de drept

redată în acțiune este exactă, că demersul reclamantei în justiție este legitim

de vreme ce pârâtul nu a soluționat  notificarea conform Legii nr. 10/2001 și,

mai mult, nici după ce a fost obligat în acest sens prin Sentința civilă nr.

2951/2006 a Judecătoriei Sector 1 București.

Aceeași instanță a

constatat că reclamanta are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent deoarece restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, în

acest sens făcând  referire la raportul de expertiză efectuat în cauză și la

nota de reconstituire întocmită de Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți și

Cadastru din cadrul Primăriei București din care rezultă că imobilul; este

afectat în totalitate de elemente de sistematizare (bloc, trotuar).

Împotriva sentinței

tribunalului reclamanta a declarat apel, susținând că soluția pronunțată nu

este eficientă întrucât Fondul Proprietatea, astfel cum s-a constatat și în

jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, nu reprezintă o formă

viabilă de despăgubire.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 632 din 3 decembrie 2009 a

admis apelul și a schimbat sentința tribunalului în sensul că a stabilit

cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei la  suma de 850.905 Euro.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța a reținut, pe de o parte că, prin neprecizarea

cuantumului despăgubirilor acordate, prima ; instanță trimite de fapt

reclamanta să urmeze procedura administrativă instituită de art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, lucru care, potrivit  jurisprudenței Curții europene

a drepturilor omului, nu este în măsură să asigure reclamantei plata unei

indemnizații pentru imobilul a cărui restituire în natură nu este posibilă,

într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte,

instanța a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. XX/2007, pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în

interesul legii, potrivit cărora instanța este competentă să soluționeze pe

fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

Soluționând cauza pe

fond, instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei

la suma de 850.905 Euro, conform evaluării efectuate de expertul desemnat în

cauză.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul Municipiul București, prin; Primarul General, a declarat

recurs în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea recursului,

recurentul pârât susține că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, față de dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.

În acest sens,

recurentul susține cele ce urmează:

Termenul de 60 de

zile pentru îndeplinirea obligației de a i se soluționa notificarea are două

date de referință, cea a depunerii notificării și cea a depunerii actelor

doveditoare.

În cazul în care

persoana îndreptățită a depus, odată cu notificarea, toate actele de care

înțelege să se folosească în dovedirea : cererii de restituire, termenul de 60

de zile curge de la data depunerii notificării. Dacă însă odată cu notificarea

nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii

acestora.

Mai mult, Normele

metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare, și a

celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai

deține alte probe, precizare ce condiționează unitatea deținătoare în a se

pronunța asupra notificării.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății și, în cazul moștenitorilor, dovezile care

atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice,

notificatorului, acte care urmau să fie depuse odată cu notificarea sau în

termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit succesiv prin

ordonanțe de guvern, în ideea acordării unui interval de timp suficient

notificatorului pentru depunerea acestora. Or actele la care s-a făcut referire

mai sus nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Reclamantei nu i se

puteau acorda despăgubiri pentru imobilul litigios, cât timp aceasta nu și-a

îndeplinit obligația de a depune dovezi în sensul că nu s-au încasat

despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea Statului și că

nici ea, nici ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale

încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie,

respectiv declarație autentificată dată pe proprie răspundere în acest sens.

Recursul este

nefondat.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale

dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă

această calitate pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Sintagma „până la

data soluționării notificării" trebuie, însă înțeleasă ca referindu-se la

soluționarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă,

înaintea entității notificate, sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a

instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între

cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o

prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa

judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului

liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se

poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de

soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării

adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de

Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a

solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin.

(5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare,

nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare

privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind

calitatea sa de moștenitor în etapa administrativă de soluționare a notificării

nu poate avea drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției

administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr.

10/2001 și nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a

calității de moștenitor în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi

complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe

care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că

aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării

notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor,

ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței

apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii

drepturilor subiective deduse judecății. Administrarea probatoriului constituie

elementul esențial al judecății, astfel că a nu da posibilitate părții care

formulează acțiune în acordarea de măsuri reparatorii, ca urmare a lipsei

răspunsului unității deținătoare la notificarea de restituire, să administreze

probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora

instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală,

contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului.

Cât privește critica

recurentului sub aspectul greșitei acordări de măsuri reparatorii în echivalent

în absența unei declarații, pe proprie răspundere, în sensul că nu s-au primit

despăgubiri, urmează a se reține că în cauză nu s-a făcut dovada că o astfel de

despăgubire ar fi fost primită, că, dimpotrivă, contrar susținerii părții

recurente, la dosarul cauzei a fost depusă Adresa nr. 1138/2003 emisă de SC F.

SA (fila 48 dosar tribunal) din care rezultă că autoarea reclamantei nu a

încasat despăgubiri nici la preluarea imobilului de către Stat și nici la data

demolării construcției. Prin urmare și această critică apare ca nefondată.

În raport de

considerentele prezentate mai sus, decizia pronunțată de instanța de apel este

legală sub toate aspectele, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva Deciziei nr. 632 din 3 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG