ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3084/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1254 din 2

noiembrie 2004, Tribunalul Timiș a admis contestația formulată de contestatorul

M.E.I. în contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiului Timișoara și a

dispus anularea dispoziției nr. 1468 din 6 august 2003 emisă de intimat,

obligându-l pe acesta să soluționeze cererea de acordare de despăgubiri

formulată de contestator pentru apartamentul nr. 4 situat în Timișoara.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea antecesorilor

reclamantului și a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr.

223/1974, cu plata sumei de 60.527 lei.

S-a apreciat că imobilul face parte

din categoria celor preluate abuziv, fiind admisă excepția de nelegalitate a

prevederilor art. 1.4. lit. B) din H.G. 498/2003 de adoptare a Normelor

metodologice pentru aplicarea unitară a Legii 10/2001, cu motivarea că

hotărârea de guvern menționată este un act administrativ dat în aplicarea

legii, de rang inferior acesteia și, ca atare, nu poate să modifice sau să

adauge la actul normativ pentru aplicarea căruia a fost adoptat.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel Primarul Municipiului Timișoara, solicitând schimbarea în tot a

acesteia în sensul respingerii contestației.

Prin motivele de apel, s-a susținut

că prima instanță a admis excepția de nelegalitate a prevederilor art. 1.4 lit.

B) din H.G. 498/2003, depășind limitele competenței sale materiale și încălcând

dispozițiile Legii nr. 554 din 7 decembrie 2004 a contenciosului administrativ.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 935 pronunțată la 18 aprilie 2005, a respins

apelul declarat de Primarul Municipiului Timișoara, reținând că imobilul în

litigiu se încadrează în dispozițiile art. 2 din Legea 10/2001, fiind preluat

în mod abuziv în proprietatea Statului Român.

S-a apreciat că, în mod corect nu

s-au aplicat în cauză dispozițiile art. 1.4 lit. B) din H.G. nr. 498/2003,

având în vedere că aceste dispoziții legale modifică în mod esențial Legea

10/2001, în sensul că stabilesc, contrar acesteia, pentru cazul în care

persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința

către stat, că preluarea nu este abuzivă.

Or, conform dispozițiilor art. 2 din

Legea 10/2001, sunt considerate a fi preluate abuziv de stat, nu numai bunurile

preluate în baza unui titlu nevalabil, ci și cele dobândite cu titlu valabil,

respectiv cele preluate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs Primarul Municipiului Timișoara, criticând-o pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând suspendarea

executării hotărârii judecătorești atacate, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin motivele de recurs, recurentul

a criticat decizia instanței de apel ca nelegală, pentru neaplicarea

dispozițiilor art. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii 10/2001, care, în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974,

fac distincție între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea

statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau

care, fiind plecați în străinătate, nu s-au întors la expirarea termenului stabilit

pentru înapoierea în țară, și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare

definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat.

S-a susținut că pentru cel de-al

doilea caz se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind

îndestulată rezonabil prin prețul primit, astfel că soluția administrativă dată

în speță notificării contestatorului este legală și temeinică.

Cea de-a doua critică formulată prin

motivele de recurs a vizat greșita constatare a nelegalității unei hotărâri de

guvern pe calea excepției de nelegalitate, cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Intimatul M.E.I. a formulat în

termen legal întâmpinare, solicitând respingerea recursului și a cererii de

suspendare a executării hotărârii judecătorești atacate, cerere ce nu a fost

motivată.

Prin încheierea din camera de

consiliu de la 23 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit cauțiunea, conform dispozițiilor art. 300 alin. (3) și art. 403 alin.

(4) C. proc. civ., la suma de 100 milioane lei (ROL).

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să rețină că recurentul

deși a fost citat cu mențiunea achitării cauțiunii pentru termenul din 23

martie 2006, nu a achitat suma stabilită, motiv pentru care se va respinge

cererea de suspendare a executării, întemeiată pe art. 300 alin. (2) C. proc.

civ.

În ceea ce privește recursul, Curtea

constată că nici una din criticile formulate de recurent nu este întemeiată,

raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Atât prin motivele de recurs, cât și

prin dispoziția contestată s-a invocat faptul că imobilul în litigiu nu a fost

preluat abuziv și că, în cauză, sunt aplicabile prevederile pct. 1.4 lit. B)

alin. ultim din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001,

aprobată prin H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora, în situația în care persoana

a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către

stat, „stabilirea conduitei acesteia este atributul său exclusiv, urmând a se

considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil

prin prețul primit, sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă

înstrăina imobilul respectiv înainte de materializarea intenției de a părăsi

definitiv țara”, astfel că, în acest caz, rezolvarea cererii de restituire a

imobilului nu se poate realiza decât în sensul respingerii ei.

Nelegalitatea prevederii cuprinse în

textul menționat rezultă din încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), care

definesc noțiunea de imobile preluate abuziv de stat, precum și a celor

înscrise la art. 1 alin. (1) și art. 2, art. 7 alin. (2) și art. 9 alin. (1),

referitoare la restituirea în natură și prin echivalent.

Legea specială nu definește noțiunea

de „preluare abuzivă”, dar în art. 2 alin. (1) enumeră situațiile juridice care

constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să

soluționeze notificarea intimatului trebuia să aprecieze dacă situația acestuia

se încadra într-unul din cazurile prevăzute de textul legal.

Dispoziția invocată ca temei pentru

respingerea cererii contestatorului ignoră împrejurarea că, în situația

părăsirii definitive a țării, acesta a fost obligat să procedeze la

înstrăinarea construcției către stat, în schimbul unei sume stabilite în mod

unilateral, ce nu reprezenta valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea

rezonabilă despre care se face referire în text.

Premiza dispozițiilor cuprinse în

Normele metodologice, în sensul că persoana avea vocația de a fi îndestulată

rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de a părăsi definitiv țara, este pur

teoretică, pentru că, practic, o asemenea manifestare de voință era imposibilă

în condițiile în care, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, actele

juridice încheiate în scopul eludării acestui decret erau nule de drept, ceea

ce constituia o încălcare a principiului libertății contractuale.

Imobilul în litigiu se încadrează în

ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 10/2001, pentru că

statul a preluat bunul fără titlu valabil, chiar dacă autoritatea de stat a

emis o decizie administrativă și a plătit o sumă de bani cu titlu de preț,

încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația

impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.

Art. 2 alin. (1) lit. h) din lege nu

condiționează reținerea caracterului abuziv al preluării de împrejurarea că

statul a plătit sau nu o sumă de bani în schimbul imobilului și de valoarea

acestuia, astfel că intră în sfera de aplicare a textului și imobilele pentru

care s-a plătit o despăgubire rezonabilă.

Este neîntemeiată și critica referitoare

la greșita soluționare a excepției de nelegalitate a prevederilor art. 1.4 lit.

B) din H.G. 498/2003.

Legea 554/2004 a contenciosului

administrativ, ale cărei dispoziții au fost invocate de recurent, a intrat în

vigoare la 6 ianuarie 2005, ulterior introducerii prezentei contestații (13

iunie 2004) și soluționării excepției de nelegalitate. De aceea, potrivit

principiului neretroactivității, prevederile acestei legi nefiind aplicabile în

cauză, la data pronunțării sentinței, excepția putea fi soluționată de instanța

în fața căreia s-a invocat, deoarece în Legea nr. 29/1990 nu există o procedură

pentru soluționarea ei.

Recurentul a invocat și motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici

care să facă posibilă încadrarea în dispozițiile acestui text.

Pentru considerentele menționate, se

va respinge recursul declarat de Primarul municipiului Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge cererea de suspendare a

executării și recursul formulate de Primarul Municipiului Timișoara împotriva

deciziei civile nr. 935 din 18 aprilie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 23 martie 2006.