ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1782/2017

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/30/2009, la data de 19 martie 2009, reclamanții A., B., C. și D. au chemat in judecată pe pârâții Primarul municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara, Consiliul Local Municipal Timișoara, Unitatea administrativ teritorială a municipiului Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor București, formulând contestație împotriva dispoziției din data de 12 februarie 2009 a Primarului municipiului Timișoara, referitoare la imobilul situat în Timișoara, (fost Bulevardul 23 august), județul Timiș, prin care s-a respins notificarea din 8 februarie 2002 înaintata prin Biroul Executorului Judecătoresc E. din Timișoara de A. și F., și notificarea din data de 14 noiembrie 2001 înaintată prin Biroul Executorului Judecătoresc E. din Timișoara, comunicate de B. și C. prin Executor judecătoresc E. din Timișoara.

Prin contestația formulată, reclamanți au solicitat anularea dispoziției din data de 12 februarie 2009 a Primarului municipiului Timișoara și, pe cale de consecință, acordarea de măsuri reparatorii integrale pentru tot imobilul descris în cartea funciară inițial x Timișoara, nr. top. x.

În principal, reclamanții au solicitat soluționarea pe fond a contestației, de către instanță, conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosar nr. x/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din data de 12 noiembrie 2007, în sensul că, după ce se va constata nelegalitatea și netemeinicia respingerii notificărilor pe care le-au formulat, instanța să dispună:

- în primul rând, pentru partea din imobil care poate fi restituită, deja, în prezent, în natură, acordarea de îndată prin hotărâre judecătorească a măsurilor reparatorii în natură;

- în al doilea, rând, măsuri reparatorii prin echivalent (în principal), prin compensare cu alte bunuri imobile, servicii etc, cu obligarea pârâților și a unității deținătoare (prin primar) să le facă o ofertă privind acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri imobile din patrimoniul propriu sau al unității administrativ teritoriale ori a al altor entități conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 și pct. 1.7 din H.G. nr. 250/2007, pentru partea din imobil care, în urma soluționării dosarului nr. x/2005 al Curții de Apel Timișoara, nu poate fi restituită în natură, sau, numai în subsidiar, acordarea de despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Au mai solicitat să se dispună rectificarea cărților funciare ale părților din imobil pentru care a solicitat restituirea în natură.

În subsidiar, în cazul nesoluționării pe fond a contestației, au solicitat anularea dispoziției din data de 12 februarie 2009 a Primarului municipiului Timișoara și, totodată, constatându-se că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite și că au făcut dovada proprietății, să se dispună obligarea pârâților (a Primarului municipiului Timișoara) să emită o dispoziție prin care să le acorde cuvenitele măsuri reparatorii legale menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu privire la imobilul situat în Timișoara,, jud. Timiș, înscris inițial în cartea funciară col. x Timișoara, nr. top. x, care a fost preluat abuziv de la antecesorii reclamanților.

Au solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, actualizate cu indicele (coeficientul) de inflație, calculat (aplicat) cuantumului cheltuielilor efectuate, începând cu data și din momentul efectuării lor (data chitanței) și până la plata efectivă de către pârâți.

În motivarea acțiunii, reclamanții, în esență, au arătat următoarele:

Sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii privind imobilul (descris în petitul acțiunii), situat la adresa din Timișoara,, jud. Timiș, înscris inițial în cartea funciară col. x Timișoara, nr. top. x.

Această calitate rezultă, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, din certificatele de calitate de moștenitor depuse la dosar și din actele de stare civilă care atestă calitatea de succesori în drepturi ai autorilor lor deposedați abuziv, cât și din actele doveditoare ale proprietății preluate abuziv de către stat.

Reclamanții au arătat că au depus toate actele doveditoare cu privire la proprietate și la calitatea lor, la dosarele înregistrate la Primăria municipiului Timișoara, sub nr. x/2002 și nr. y/2002.

Totodată, au solicitat disjungerea cauzei în ceea ce privește soluționarea cererilor referitoare la apartamentele menționate la punctul I.1. B. din petitul acțiunii, pentru care să fie obligați pârâții să emită o dispoziție numai în urma soluționării chestiunilor prejudiciale privind nulitățile absolute ale actelor de înstrăinare nelegal încheiate, după soluționarea prin hotărâre irevocabilă a dosarului nr. x/2005 Curții de Apel Timișoara.

Au precizat că, după preluarea abuzivă a imobilului de către stat, a intervenit dezmembrarea și apartamentarea acestuia, fiind încheiate contracte de închiriere în favoarea unor terți chiriași. Ulterior, s-au încheiat în favoarea unora dintre chiriași acte nelegale de înstrăinare a apartamentelor închiriate, situație care formează obiectul cererilor (nulitatea absolută a actelor nelegale de înstrăinare), cu vădit caracter de chestiune prejudicială, soluționate în dosarul de fond nr. x/2004 al Tribunalului Timiș, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1492/PI din data de 29 noiembrie 2004 (aflat în apel, conform dosarului nr. x/2001 al Curții de Apel Timișoara).

Reclamanții au considerat că dispoziția nr. 412 din data de 12 februarie 2009 a primarului municipiului Timișoara este nelegală sub aspectul incorectei soluționări a notificărilor cu privire la toate apartamentele din cadrul imobilului situat în Timișoara, (fost Bulevardul 23 August), județul Timiș.

Au arătat că, potrivit art. 46 alin. (2) - fost 47 alin. (2) - din Legea nr. 10/2001, a operat suspendarea procedurii administrative de soluționare a notificărilor pentru apartamentele menționate la punctul I.l.B. din petitul acțiunii, până la soluționarea prin hotărâre irevocabila a chestiunilor prejudiciale privind nulitatea contractelor de înstrăinare nelegală a acelor apartamente.

Au mai menționat că reclamantele C. și B. au formulat cereri de repunere pe rol și au notificat pârâții în sensul de a le soluționa notificările, numai pentru apartamentele sau spațiile de la punctul 1.1. A. a) b) c) d) din petitul acțiunii, pentru care au fost încheiate acte de înstrăinare și nu formează obiectul chestiunilor prejudiciale privind nulitatea absoluta a vreunor acte și, prin urmare, pot fi restituite în natură.

Întrucât pârâții nu s-au conformat obligației de a soluționa cererile reclamanților cu privire la spațiile de la punctul 1.1. A. a) b) c) d) din petitul acțiunii, în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001, au promovat acțiune prin care au solicitat ca pârâții să le soluționeze exclusiv notificările cu privire la spațiile de la punctul 1.1. A. a) b) c) d) din petitul acțiunii.

Reclamanții au considerat că dispoziția din data de 12 februarie 2009 este nelegală, fiind dată cu vădita încălcare a dispozițiilor imperative ale art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 2, 4 alin. (2) și (3), art. 21, art. 25 și celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003, H.G. nr. 250/2007, art. 6 din Legea nr. 213/1998, decizia nr. XX din data de19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosar nr. x/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din data de 12 noiembrie2007, Constituția României, Tratatul de Pace dintre România și Puterile Aliate de la Paris x7 - ratificat de România, Decretul nr. 92/1950, Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Protocoalele Adiționale la Convenție, Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice documente programatice în materie de drepturile omului, precedentul Curții Europene a Drepturilor Omului, Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 304/2004.

Prin încheierea de ședință din data de 14 decembrie 2009, instanța a dispus disjungerea capetelor de cerere formulate de reclamanți, având ca obiect:

- în principal restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1996, respectiv apartamentele nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A și apartamentele ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 9733 din data de 17 octombrie1996 (apartament 16) și al contractului de vânzare-cumpărare din data de 27 noiembrie1996 (apartament 15A), în total 17 apartamente;

- în subsidiar (pentru ipoteza imposibilității de restituire în natură), obligarea pârâților și unității deținătoare, în principal, la măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri/servicii și, în subsidiar, la acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, modificată și completată;

- rectificarea cărților funciare, prin restabilirea situației anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al statului român și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților, în calitate de moștenitori (pentru ipoteza restituirii apartamentelor în natură).

În urma disjungerii a fost format prezentul dosar, nr. x/2010

În cauză, în temeiul art. art. 49-50 C. proc. civ., au fost formulate cereri de intervenție în interes propriu de către numiții G., H. și I., prin care aceștia au solicitat să se constate valabilitatea și legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între intervenienți și J., respectiv contractul nr. x din data de 14 noiembrie 1996, încheiat asupra apartamentului nr. x între J. și I. și H. și, respectiv, contractul nr. x din data de 5 decembrie 1996, încheiat cu privire la apartamentul nr. 10 între J. și K., care au fost încheiate cu bună-credință și cu respectarea deplină a cerințelor legale. Au mai solicitat respingerea acțiunii reclamanților, ca netemeinică și nelegală, în întregul ei, inclusiv cu privire la capătul de cerere privind anularea dispoziție din data de 12 februarie 2009.

Au solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție având în vedere calitatea de proprietari ai apartamentelor x și respectiv y din imobilul situat în Timișoara. În subsidiar, în cazul în care instanța nu va considera că această cerere îndeplinește condițiile pentru a fi cerere în interes propriu, au solicitat a fi admisă drept cerere de intervenție în interesul Consiliului local al municipiului Timișoara.

Au formulat, de asemenea, cereri de intervenție în interes propriu L., M., N. și O., proprietari ai apartamentelor înstrăinate în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Aceste cereri au fost admise în principiu prin încheierea de ședință din data de 5 februarie 2010.

Reclamanții A., B., C. și D. au formulat precizare de acțiune, prin care au solicitat a se avea în vedere că la acel moment a rămas fără obiect capătul de cerere privind restituirea în natură a întregului imobil, întrucât acțiunea cu caracter prejudicial, formulată în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, privind nulitatea actelor de înstrăinare către foștii chiriași, a fost respinsă.

Pe de altă parte, au mai arătat că, prin hotărâri irevocabile pronunțate în dosar nr. x/2009, din care s-a disjuns prezenta pricină, s-a dispus restituirea în natură a spațiilor neînstrăinate.

Astfel, au solicitat să se dispună acordarea de măsuri reparatorii, în echivalent, prin compensare - în natură - cu alt(e) bun(uri) imobil(e), menționând că această modalitate de soluționare a cauzei nu constituie o noutate în speță, întrucât a fost deja solicitată conform punctului 1.2, respectiv II. din contestație.

Reclamanții au depus la dosar o listă cuprinzând mai multe imobile pe care le solicită a le fi atribuite în compensare.

Prin încheierea de ședință din data de 18 iunie 2014, tribunalul a respins cererea de intervenție formulată de S.C. P. S.R.L., apreciind că aceasta nu are interes actual în soluționarea acestei cauze, raportat la precizarea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunțată în dosar nr. x/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, prin primar, Primarul municipiului Timișoara și Primăria municipiului Timișoara, Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP Timiș și a Statului român prin Consiliul local Timișoara.

A anulat în parte dispoziția din data de 12 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul municipiului Timișoara, cu privire la notificările înregistrate din data de 8 februarie 2002 și din data de 14 noiembrie 2001, în ceea ce privește apartamentele cu nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 15A, 16, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A din imobilul casă cu 3 etaje și curte, în suprafață de 649 m.p., situat în Bulevardul 23 August, Timișoara, înscris în cartea funciară col. nr. x Timișoara, cu nr. top. x, carte funciară 114.619.

A obligat pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar, să emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru apartamentele cu nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 15A, 16, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A casă cu 3 etaje și curte, în suprafață de 649 m.p., situat în Bulevardul 23 August, Timișoara, înscris în cartea funciară col. nr. x Timișoara, cu nr. top. x, cartea funciară x.

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

A respins cererile de intervenție formulate de intervenienții G., H., I., L., M., N. și O., ca rămase fără obiect, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 518 din data de 26 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2009, definitivă prin decizia Curții de Apel Timișoara nr. 11 din data de 26 ianuarie 2011 și irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 59 din data de 11 ianuarie 2012, s-a stabilit că reclamanții din prezenta cauză au calitatea de persoane îndreptățite, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, la restituirea în natură sau prin echivalent, cu privire la imobilul casă cu 3 etaje și curte, în suprafață de 649 m.p., situat în Bulevardul 23 August, Timișoara, înscris în cartea funciară col. nr. x Timișoara, cu nr. top. x, cartea funciară 114.619, care face obiectul dispoziției din data de 12 februarie 2009 emisă de primarul municipiului Timișoara.

Prin hotărârea judecătorească menționată mai sus, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a spațiului cu altă destinație identificat topografic cu nr. x/II, constând în spațiu comercial la parter compus din 3 încăperi pentru vânzare, birou, depozit, spălător și wc cu 4,81 % p.c. și teren în folosință 31/649 m.p.; spațiu cu altă destinație identificat topografic cu nr. x/I, constând în sediu Q. la parter compus din 4 birouri, 4 holuri, spațiu pentru seif, grup sanitar și 4 boxe la subsol, cu 8,99% p.c. și teren în folosință 58/649 m.p. și apartamentul cu nr. 4, identificat topografic cu nr. x/IV, situat la subsol, compus din 1 cameră, 1 bucătărie și 1 wc cu 1,1% p.c. și teren în folosință 7/649 m.p., toate situate în imobilului înscris în cartea funciară col. x Timișoara, nr. top. x, respectiv cartea funciară 114619 Timișoara, (Bulevardul 23 August).

Restul apartamentelor din imobil nu mai poate fi restituit în natură întrucât prin hotărâri judecătorești irevocabile (decizia civilă nr. 1078 din data de 9 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 444 din data de 5 februarie 2013) s-a stabilit că apartamentele cu nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 15A, 16, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A au fost în mod legal înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1996.

În aceste condiții, prima instanță a reținut că, prin precizarea de acțiune din data de 27 mai 2014, reclamanții au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensarea în natură cu alte bunuri imobile.

Tribunalul a apreciat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că este oportună acordarea de măsuri reparatorii în forma solicitată de reclamanți, întrucât o astfel de măsură compensatorie contravine intereselor comunității locale, bunurile solicitate în compensare de către reclamanți nefiind bunuri "libere de orice sarcini" în sensul art. 221 din H.G. nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013. Proba acestei oportunități trebuia făcută de reclamanți întrucât pârâții au arătat că nu dețin bunuri disponibile ce pot fi date în compensare.

Astfel, a reținut că, din raportul de expertiză efectuat în cauză de doamna expert R., rezultă că imobilele pe care reclamanții solicită să le fie date în compensare sunt valorificate de comunitatea locală prin încheierea unor contracte de închiriere, prin urmare aceste bunuri fac obiectul unor contracte civile încheiate cu terții, se află în circuitul civil și produc venituri pentru comunitatea locală. Imobilul situat în Timișoara, str. Augustin Pacha nr. 1 face obiectul unui contract de comodat încheiat cu Uniunea Scriitorilor din România pentru o perioadă de 5 ani (2013 - 2018). Instanța apreciază că nu pot fi îndreptate injustițiile din trecut prin crearea unor noi nedreptăți în prezent prin nesocotirea drepturilor unor terțe persoane care, de bună credință, au intrat în raporturi civile cu unitatea administrativ teritorială.

În aceste condiții, a apreciat că devin aplicabile în cauză dispozițiile art. 16 din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora "Cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) și (7)".

În ceea ce privește cererile de intervenție, tribunalul a arătat că acestea au rămas lipsite de obiect ca urmare a faptului că drepturile intervenienților au fost deja recunoscute jurisdicțional așa cum s-a arătat mai sus, intervenienții fiind proprietarii apartamentelor înstrăinate în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța nu a acordat cheltuieli de judecată reținând că reclamanții nu au făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli, iar cererile de intervenție au fost respinse.

În cauză, au declarat apel reclamanții A., B., C. și D., intervenienții M., N., L. (decedată, continuat de moștenitoarea S.) și intervenienta S.C. P. S.R.L. Timișoara.

Prin încheierea de ședință din 12 ianuarie 2017, instanța, constatând că prezentul dosar este disjuns din dosar nr. x/2009 al Tribunalului Timiș, ce a constituit obiectul unei acțiuni unice supusă regimului juridic de la data înregistrării sale 2009 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 518/PI din 26 martie 2010, în raport de dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 a calificat calea de atac declarată de reclamanți ca fiind apel.

La termenul de judecată din 2 martie 2017, curtea a respins cererea de înscriere în fals și proba cu interogatoriul reclamanților formulate de către intervenienți, iar, în ceea ce privește citarea Statului român, a reținut că acesta a fost citat în cauză.

La același termen de judecată, Curtea a rămas în pronunțare asupra cauzei, însă, în raport de complexitatea acesteia, a dispus amânarea pronunțării la data de 9 martie 2017.

Prin decizia civilă nr. 28 din data de 9 martie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelurile declarate de intervenienții M., N., L. (decedată, continuat de moștenitoarea S.) și S.C. P. S.R.L. Timișoara împotriva încheierilor din 18 iunie 2014 și 21 septembrie 2016 și a sentinței civile nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2010.

A admis apelul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâtul-intimat Municipiul Timișoara, prin primar, să plătească reclamanților apelanți suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

A menținut în rest dispozițiile sentinței civile atacate.

În motivarea deciziei, curtea de apel, în raport de cererea depusă de interveniente la 9 martie 2017 (după închiderea dezbaterilor, dar înainte de pronunțarea soluției), a constatat că toate excepțiile și apărările invocate în cauză au fost puse în discuția părților cu privire la care instanța s-a pronunțat la data de 2 martie 2017 (termen la care a rămas în pronunțare), inclusiv în ceea ce privește solicitarea de citare a Statului român în cauză, astfel că nu a dat curs cererii intervenientelor de redeschidere a dezbaterilor.

Referitor la apelul reclamanților, Curtea a constatat că acesta este întemeiat doar în ceea ce privește obligarea intimatului-pârât Municipiul Timișoara, prin primar, la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea a avut în vedere că pretențiile reclamanților au fost admise parțial, astfel că, în raport de dispozițiile art. 274 - 276 C. proc. civ. a obligat pârâtul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

A reținut că nu poate fi primită cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii onorariului de expert, având în vedere că expertiza a fost solicitată de reclamanți, iar, în raport de dispozițiile O.G. nr. 2/2000, aveau obligația achitării contravalorii acesteia.

Cu privire la invocarea motivului de nelegalitate a hotărârii atacate referitor la modul de soluționare a notificărilor prin obligarea primarului la emiterea unei noi dispoziții prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru apartamentele din litigiu, în loc de acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare cu alte imobile, Curtea a constatat că nu este întemeiat. Cu referire la apartamentele cu nr. 5, 6, 7, 9, 10, 12, 13, 14, 15, 15A, 16, 17, 18, 11, 8, 5A, 18A din imobilul înscris în cartea funciară col. x Timișoara, nr. top x, cartea funciară x, a reținut că reclamanții au solicitat prin precizarea de acțiune din 27 mai 2014 acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri imobile, întrucât pentru aceste apartamente s-a stabilit prin decizia civilă nr. 444 din data de 5 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că au fost legal înstrăinate în baza Legii nr. 112/1996.

Imobilele identificate și solicitate de reclamanți în compensare pentru imobilul a cărei restituire în natură nu este posibilă, fac parte din imobilele trecute în proprietatea Statului român și în folosința fostului Sfat Popular al orașului Timișoara și pentru care Municipiul Timișoara a încheiat contracte de închiriere, iar pentru spațiul din Timișoara, str. A. Pacha nr. 1 este încheiat contract de comodat.

Curtea a reținut prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013, și a constatat că acordarea măsurii reparatorii prin compensare cu bunuri depinde de situația juridică prezentă a imobilului solicitat a fi restituit în compensare și de posibilitatea concretă de a da eficiență acestei solicitări.

Pe de altă parte, a avut în vedere și dispozițiile art. 221 din H.G. nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin H.G. nr. 401/2013 prevăd că:

"Măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 cu modificările și completările ulterioare se aplică de către entitatea investită cu soluționarea cererii formulată în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1965 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare și constă în acordarea de bunuri libere de orice sarcini în echivalent valoric.

Or, imobilele solicitate nu sunt libere, spațiile cu altă destinație solicitate de reclamanți în compensare aflate în imobile proprietatea Statului român și în administrarea Consiliului local al municipiului Timișoara, au fost închiriate de Primăria municipiului Timișoara unor terți, iar prin acte adiționale au fost prelungite contractele inițiale încheiate de Primăria Timișoara, iar ulterior după înființarea Consiliului local al municipiului Timișoara, prin hotărâri emise de această instituție, contractele au fost încheiate cu Municipiul Timișoara.

Curtea de apel a apreciat că în mod întemeiat a reținut tribunalul că nu pot fi nesocotite drepturile unor terțe persoane ce au intrat în raporturi civile cu unitatea administrativ teritorială, situație în care nu se putea valorifica expertiza efectuată în cauză.

Instanța de apel a precizat că toate actele adiționale la contractele de închiriere precum și la cel de comodat cu privire la spațiile solicitate în compensare, au fost încheiate în baza unor Hotărâri al Consiliului local al municipiului Timișoara, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării lor, iar, pe de altă parte, instanța nu poate analiza situația altor bunuri cu privire la care reclamanții prin note de ședință precizează că trebuiau incluse pe lista ce trebuia afișată de primărie, imobile ce au fost lăsate fie în paragină, fie că au fost oferite spre închiriere potrivit dovezilor din extrase de presă având în vedere că acest aspect nu a făcut obiectul analizei cererii de prima instanță și în raport de dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Cu privire la susținerea reclamanților în sensul că există o contradicție între interesele Statului român și interesele locale ale reprezentanților statului, invocată prin completarea motivelor de apel la 22 noiembrie 2016, instanța de apel a reținut că aceasta nu a fost dovedită în cauză.

Pe de altă parte, a considerat că cererea de restituire prin compensare a acestor spații nu poate fi dispusă și datorită faptului că fiind încheiate contracte de închiriere acestea aduc venituri bugetului local, spațiile fiind în folosința Consiliului local al municipiului Timișoara, care poate dispune de ele.

Referitor la apelurile declarate de intervenienți, Curtea a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.

Prin apelul declarat de intervenienta S.C. P. S.R.L., aceasta a învederat că în mod greșit s-a respins în principiu cererea sa de intervenție prin încheierea din 18 iunie 2014.

Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă în principiu cererea de intervenție, având în vedere dispozițiile art. 49 alin. (1) C. proc. civ., invocate de intervenientă, conform cărora, oricine are interes poate interveni într-o pricină ce urmează între alte părți.

Instanța de apel a apreciat că intervenienta nu a făcut dovada unui interes actual, legitim și personal în cauză, întrucât în dosar nr. x/2009, soluționat irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea deciziei civile 59 din data de 11 ianuarie 2012, spațiul cu altă destinație ce a fost deținut de intervenientă a fost restituit reclamanților.

A mai reținut Curtea că susținerea potrivit căreia cererea de intervenție este și o cerere de arătare a titularului dreptului în persoana Statului român în sensul dispozițiilor art. 64 C. proc. civ., nu poate fi primită având în vedere că prin modalitatea în care a fost formulată această cerere nu îndeplinește condițiile impuse de aceste dispoziții legale.

În ceea ce privește apelul declarat de intervenientele M., N., L. (decedată, continuat de moștenitoarea S. - Norina), Curtea a constat că în mod întemeiat a fost respinsă cererea de intervenție, având în vedere că prin decizia civilă nr. 1078 din data de 9 noiembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia civilă nr. 444 din data de 5 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că apartamentele deținute de intervenienți au fost în mod legal înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1996.

Cu privire la susținerea intervenientelor în sensul că reclamanții nu dețin titlu de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, a apreciat că aceasta nu poate fi primită având în vedere că, prin sentința civilă nr. 518 din data de 26 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2009, irevocabilă prin decizia civilă nr. 59 din data de 11 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Critica adusă hotărârii de către intervenienți în sensul că prin neprezentarea actului de cumpărare nr. 88 din data de 5 ianuarie x0, reclamanții nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să se substituie actului de vânzare-cumpărare nr. 88/x0, nu fost primită de către instanță, având în vedere că hotărârea pronunțată a intrat în puterea lucrului judecat și nu poate fi contrazisă de vreun alt înscris.

Tot astfel s-a apreciat și în ceea ce privește critica adusă hotărârii în sensul că prin modalitatea de soluționare a cererii reclamanților, respectiv atribuirea de măsuri compensatorii, Statul român ar fi fost destituit din calitatea sa de proprietar și s-a constatat că hotărârea pronunțată de tribunal a fost dată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., art. 306 alin. (2) și (3) C. proc. civ., precum și ale art. 312 alin. (2), (3), (4), (5) și (61) C. proc. civ.

Reclamanții A., B., C. și D. au solicitat admiterea recursului și, în principal, pentru motivele prevăzute de art. 312 alin. (3) teza III, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond sau de apel, în vederea rejudecării cauzei în condițiile valorificării expertizei efectuate în cauză și a administrării sau valorificării altor probe.

În subsidiar, au solicitat admitere recursului și modificarea hotărârii instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., admiterea apelului, admiterea în tot a acțiunii pe care au formulat-o, în sensul că modalitatea în care urmează să le fie acordate măsurile reparatorii să fie cea pe care au solicitat-o, întrucât au cerut acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte imobile, soluție care este legală și posibilă, în drept și în fapt, precum și în raport de probele administrate în dosar.

În ceea ce privește cererea referitoare la cheltuielile de judecată, au solicitat ca, în caz de reținere spre rejudecare și de modificare a hotărârii atacate, să se dispună obligarea pârâților și intervenienților la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, precum și a celor efectuate anterior - la fond - în această cauză.

Au solicitat și obligarea pârâților și intervenienților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În esență, în dezvoltarea motivelor de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii instanței de apel, raportat la cererea principală de apel, și față de care au apreciat că se impune casarea hotărârii atacate, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului privind expertizele care s-au efectuat și în baza cărora, în speță, rezultă posibilitatea unei juste compensări între părțile din imobil care nu pot fi restituite în natură cu imobilele pe care le-au identificat ca făcând parte din categoria celor la care se referă art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 raportat la Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013, Legea nr. 368/2013, precum și H.G. nr. 89/2014.

Curtea de apel a nesocotit faptul că prin H.G. nr. 250/2007, în considerarea aplicării Legii nr. 10/2001, cât și prin dispozițiile Legii nr. 165/2013, legiuitorul a introdus și instituit la rang de principiu, regula prevalenței restituirii în natură.

Această regulă nu a fost avută în vedere de către instanța de fond, care, astfel, nu a dat eficiență probelor administrate în cauză, sub pretext că imobilele solicitate în compensație ar fi afectate de sarcini.

Recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel nu putea să statueze ab ipso potior cu privire la sarcinile imobiliare, fără raportare la C. civ. actual și fără administrarea unor probe în conformitate cu Legea nr. 7/1996.

Instanța de apel, reținând aparența existenței unor sarcini privind imobilele, nu a intrat în cercetare fondului, ci a avizat doar aparența existenței unor pretinse sarcini cu privire la imobile.

Au susținut că în Timișoara este de notorietate că 200 de parcele deținute de către primărie au fost acordate unor persoane care nu au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, pe criterii clientelare.

Au considerat că este complet nelegal ca instanța să nu antameze fondul cauzei și să nu cerceteze situația bunurilor care puteau fi acordate în compensație, în condițiile în care oricare dintre cele 200 de bunuri imobile anterior menționate puteau fi acordate de către instanță, fiind evident că acelea nu aveau nicio sarcină.

În ceea ce privește motivele care impun modificarea hotărârii, recurenții-reclamanți au apreciat că în mod greșit instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, prin acordare de puncte, această modalitate fiind neeconomică și contrară principiului prevalenței restituirii în natură, consacrat atât de Legea nr. 10/2001, cât și de Legea nr. 165/2001 și reafirmat prin modificările aduse de Legea nr. 368/2013.

Au precizat că, în sensul operării unei compensări cu un alt bun imobil, au solicitat și s-au efectuat probe, pe care instanța nu le-a valorificat, aspect care reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunțate, care a lezat atât interese sale legitime, cât și pe cele ale Statului român.

Au criticat argumentația instanței de apel în urma căreia curtea a reținut că imobilele solicitate nu sunt libere de sarcini și, totodată, au susținut existența unor interese locale contrare celor generale și ale Statului român.

Au apreciat și că partea are opțiunea de a solicita măsuri reparatorii în compensație, prioritar față de măsuri reparatorii prin puncte.

O altă critică formulată vizează aprecierea instanței de apel potrivit căreia închirierile, ca sarcini, ar împiedica acordarea imobilelor în compensație, recurenții-reclamanți precizând că au arătat să sunt dispuși să preia imobilele în compensație cu respectarea contractelor de locațiune pe întreaga perioadă prevăzută în contract, astfel că nu se poate pune în niciun fel problema afectării drepturilor unor terți.

Recurenții-reclamanți au apreciat că hotărârea atacată este nelegală și în ceea ce privește soluționare criticilor referitoare la cheltuielile de judecată, suma de 200 de RON pe care instanța le-a acordat-o fiind una derizorie, în condițiile în care cuantumul total al acestora este de 3.000 RON.

Intervenientele S., M. și N. prin tutore T. au declarat recurs împotriva decizie civile nr. 28 din data de 9 martie 2017 și a încheierii de ședință din data de 2 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, invocând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au susținut că recurenta-intervenientă N. nu fost citată prin tutore T., nici la administrarea probelor și nici la dezbaterea fondului, deși aceasta nu dispune de capacitatea de exercițiu a drepturilor sale procesuale, astfel încât, hotărârile atacate sunt anulabile.

Totodată, au apreciat că probele și apelul pe care le-au solicitat, respectiv l-au declarat, au fost respinse nejustificat și susțin că au dovedit un interes legitim în cauză, susținând că Statul român nu a fost reprezentat în mod activ și loial, iar instanța a evitat problema vizând inexistența titlului original al autorilor pretinșilor reclamanți, care nu îl pot înfățișa.

Ca motive distincte de recurs, au arătat că înțeleg să reitereze, adaptat, cele invocate în faza procesuală a apelului.

Au menționat că contestă în continuare pretinsa proprietate a recurenților-reclamanți.

Intervenienta S.C. P. S.R.L. a declarat recurs împotriva decizie civile nr. 28 din data de 9 martie 2017 și a încheierii de ședință din data de 2 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului cererii de intervenție pe care a formulat-o, atât în interes propriu, cât și în interesul Statului român.

În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 și 9, art. 306 alin. (2), art. 312 alin. (2), (3) și (5) teza I, art. 108 alin. (1) și (4) și altele C. proc. civ.

A criticat dispozițiile curții de apel date prin încheierea de ședință din data de 2 martie 2017, privind respingerea cererii de comunicare a înscrisurilor depuse de către intervenienta S. către părțile în proces care nu au fost prezente, respingerea cererii de probatorii formulate de interveniente și respingerea cererii de înscriere în fals.

A apreciat că Statul român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș nu a fost reprezentat sau a fost reprezentat cu rea-credință în cauză și a precizat că înțelege să reitereze, în mod adaptat, ca motive distincte de recurs, toate cele arătate și solicitările făcute pe parcursul apelului.

Totodată, criticând reținerile instanței de apel cu privire la cererea sa de intervenție, a susținut că nu i s-a dat dreptul la o apărare efectivă și i-a fost încălcat dreptul fundamental de acces liber la justiție.

Referitor la aprecierea instanței de apel în sensul că nu a făcut dovada unui interes actual, legitim și personal, a susținut că decizia civilă nr. 59 din data de 11 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2009, invocată de instanță, nu îi este opozabilă.

A arătat că interesul său este unul actual, legitim și personal și a precizat că înțelege să invoce, pe cale de excepție, inopozabilitatea deciziei instanței supreme anterior menționate.

A criticat și cele reținute de către instanță, potrivit cărora cererea de arătare a titularului dreptului în persoana Statului român nu poate fi primită întrucât nu îndeplinește condițiile impuse de art. 64 și următoarele C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă a apreciat că interesul în cauză este unul public și nu doar privat, întrucât atât persoanele fizice, cât și cele juridice au prin Constituție obligații de loialitate față de Statul român și contribuie la bugetul acestuia prin taxe, impozite și alte sarcini fiscale.

A mai susținut că i se atribuie efect translativ de proprietate decizie nr. 59 din data de 11 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție tocmai pentru a se acoperi neglijența Ministrului Finanțelor Publice și a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș de a solicita titlul original de proprietate al pretinșilor autori ai recurenților-reclamanți, care nu există.

Prin întâmpinarea formulată de către intimații-pârâți Municipiul Timișoara, prin primar, și Primarul municipiului Timișoara, aceștia au solicitat, în principal, anularea recursului formulat de către recurenții-reclamanți, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-intervenientă S.C. P. S.A. a formulat întâmpinare cu privire la recursul promovat de către recurenții-reclamanți, invocând inadmisibilitatea acestuia raportat la împrejurarea că nu au atacat și încheierea de ședință din data de 2 martie 2017, care face parte integrantă din decizia pronunțată de curtea de apel. Pe fond, au solicitat respingere recursului, ca nefondat.

În cauză, recurenții-reclamanți au formulat, la rândul lor, întâmpinare cu privire la recursurile declarate de intervenientele S., M. și N. prin tutore T. și de intervenienta S.C. P. S.A. solicitând respingerea acestora, ca nefondate și neîntemeiate.

Cu depășirea termenului legal, intimatul-pârât Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinarea cu privire la recursul promovat de recurenții-reclamanți, prin care a solicitat respingerea acestuia și menținerea hotărârii pronunțate de curtea de apel.

Prin concluziile scrise depuse, la data de 26 septembrie 2017, intimații-pârâți Municipiul Timișoara prin primar, Consiliul local al municipiului Timișoara și Primarul municipiului Timișoara au solicitat respingerea recursului reclamanților, în principal, ca inadmisibil, raportat la obiectul litigiului și la momentul introducerii acțiunii, iar, în subsidiar, ca netemeinic și nelegal.

Recurenții-reclamanți au depus concluzii scrise și un set de înscrisuri în susținerea cererii de recurs.

Recurenta-intervenientă S.C. P. S.R.L. a depus note de ședință însoțite de înscrisuri, prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de drept și de interes cu privire la recurenții-reclamanți A., B. și C.

La data de 6 noiembrie 2017, data poștei, recurenții-reclamanți au depus note de ședință prin care și-au exprimat punctul de vedere cu privire la excepțiile invocate de către recurenta-intervenientă S.C. P. S.R.L.

Analizând cu prioritate, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea atacată și, în consecință, soluționarea căii de atac corespunzătoare de către curtea de apel, Înalta Curte constată următoarele:

La termenul din data de 14 noiembrie 2017, Înalta Curte a pus în discuția părților, ca motiv de ordine publică, greșita calificare a căii de atac exercitate împotriva sentinței civilă nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunțată în dosar nr. x/2010, Tribunalul Timiș.

Relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta cauză este observarea normei de drept procesual civil aplicabilă, în raport de modificările operate în materia Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 202/2010 și de norma tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare, hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului.

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care conține norme tranzitorii, dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică "și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă fără echivoc că în materia Legii nr. 10/2001, republicată, numai hotărârile judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (26 noiembrie 2010), rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), hotărârile pronunțate ulterior apariției noii reglementări, fiind sustrase exercițiului apelului.

Intenția legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speță, cu referire la singura hotărâre a fondului pronunțată în cauza ce formează obiectul prezentului dosar (nr. x/2010), respectiv sentința civilă nr. nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș.

În acest mod, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. (2), situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță, alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs.

În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei "dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză", este lipsită de relevanță data inițierii demersului judiciar ce a făcut obiectul dosar nr. x/2009 al Judecătoriei Timișoara, din care a fost disjuns prezentul litigiu, și care a fost reținută de către curtea de apel ca punct de reper pentru stabilirea normelor procedurale aplicabile.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanță putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, în competența instanței imediat superioare tribunalului, iar susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că, raportat la data introducerii acțiunii (anul 2009), calea de atac căreia îi este supusă sentința este apelul, sunt nefondate.

Față de cele anterior reținute, se constată că instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac ce putea fi exercitată împotriva sentinței civilă nr. 2363/PI din data de 28 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. x/2010, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 202/2010, atât în ceea ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât și sub aspectul normelor tranzitorii.

Ca o consecință a greșitei calificări a căii de atac ca fiind apel, instanța nu a fost alcătuită într-o compunere legală, hotărârea atacată fiind pronunțată de un complet format din doi judecători, în loc de trei, fiind, astfel, nesocotite dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte, față de motivul de recurs care a fost găsit întemeiat, respectiv acela că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, reține că nu se impune analiza celorlalte motivelor de recurs formulate de către recurenți.

Prin urmare, în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., reținând și că încheierea de ședință din data de 2 martie 2017, face parte integrantă din decizia atacată, Înalta Curte va admite recursurile, formal, va casa decizia și va trimite cauza curții de apel pentru judecarea pricinii în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții A., B., C. și D., de intervenientele S., M. și N. prin tutore T. și de intervenienta S.C. P. S.R.L. împotriva deciziei nr. 28 din data de 9 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2017.