ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3704/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de apel Timișoara, sub nr. 120/59/2011, la data de 24 ianuarie 2011, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, pentru a se dispune anularea parțială a H.G. nr. 1.016/2005 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din Județul Timiș în privința poziției nr. 2981 din anexa nr. 2, referitoare la imobilul compus din casă, curte și grădină, situat în Timișoara, str. D.G.T.P. (fostă str. C.) nr. 24, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că imobilul menționat este evidențiat în H.G. nr. 1.016/2005 la poziția nr. 2981 din anexa 2, ca aparținând domeniului public al Municipiului Timișoara, actul atacat fiind nelegal în raport cu dispozițiile art. 3 și 6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că nu a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, iar pe de altă parte nu este, potrivit legii sau prin natura sa, de uz sau de interes public. Reclamanta a făcut trimitere la dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și la cele ale H.G. nr. 548/1999, privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, susținând că imobilul indicat în petitul acțiunii nu se încadrează în categoriile definite de lege ca fiind de interes public și, dată fiind destinația sa de locuință, cu terenuri anexe, nu poate fi considerat de uz public.

În justificarea interesului său de a promova acțiunea, reclamanta a învederat instanței că a sesizat Judecătoria Timișoara cu o cerere în revendicare a imobilului, în cuprinsul căreia a susținut că acesta a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, cerere înregistrată sub nr. 29272/325/2010, pârâții apărându-se în acea cauză cu susținerea că, datorită apartenenței sale la domeniul public al Municipiului Timișoara, terenul aferent construcției nu poate fi restituit în natură fostului proprietar. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, cea a lipsei de interes și a inadmisibilității și tardivității acțiunii.

Prin Încheierea de ședință din 4 mai 2011 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamanților, precum și excepțiile de tardivitate și de inadmisibilitate a acțiunii, pentru considerentele expuse în cuprinsul acelei hotărâri. Prin Sentința nr. 382 din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea promovată de reclamanta F.A. și s-a dispus anularea parțială a H.G. nr. 1.016/2005 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al Județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din Județul Timiș în privința poziției nr. 2981 din anexa nr. 2, cuprinzând completarea la inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara, însușit de Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin H.C.L.

nr. 145/2004. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele. Instanța a constatat că se verifică în speță susținerile reclamantei potrivit cărora includerea bunului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale contravine dispozițiilor din Legea nr. 213/1998. În primul rând, s-a constatat că în inventarul astfel atestat este inclus nu doar terenul aferent construcției, ci însăși casa de la adresa menționată, deși la adoptarea H.C.L. Timișoara nr. 145/2005 s-a precizat că apartamentele din imobil au fost dobândite de particulari prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

În opinia instanței, chiar dacă actul de atestare a domeniului public local nu dă naștere la drepturi noi și nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, așa cum susțin ambii pârâți prin întâmpinare, este însă necesar ca acele bunuri să aparțină în mod legal statului român la data atestării, or, în privința construcției această condiție nu este îndeplinită, întrucât statul român nu mai era proprietarul unora din apartamente, dreptul de proprietate fiind transmis în baza Legii nr. 112/1995 către particulari. Din această perspectivă a reținut Curtea că reclamanta justifică un interes actual și legitim, ocrotit prin prevederile art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004 de a solicita anularea parțială a H.G.

nr. 1.016/2005 în privința poziției nr. 2981 din anexa 2 întrucât aceștia susțin că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, solicitând restituirea sa, nefiind îndeplinită condiția cuprinsă la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică referitoare la apartenența bunului la domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale.

În ceea ce privește terenul aferent imobilului, instanța a reținut că pentru a face obiectul unei hotărâri de trecere în domeniul public al acestei unități administrativ-teritoriale era necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora domeniul public al comunelor, orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la punctul III din anexă și din alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean.

Astfel, la punctul III din anexa Legii nr. 213/1998 sunt enumerate cu titlu exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale - municipii, comune și orașe, acestea fiind drumurile comunale, vicinale și străzile; piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement; lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean; rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente; terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea; locuințele sociale; statuile și monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public național; bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public național; terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat; cimitirele orășenești și comunale.

Din enumerarea cuprinsă în textul legal anterior menționat a reținut instanța că apartenența la domeniul public este dată de utilitatea publică sau interesul public local legat de imobilele respective, iar în speță nu se dovedește o asemenea utilitate publică sau interes public prin raportare la terenul aferent unui imobil reprezentând casă de locuit, chiar dacă acest teren a fost proprietatea statului român. Din acest punct de vedere, instanța a reținut că pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu a dovedit că imobilul revendicat de reclamanți ar fi de uz sau de interes public, în sensul art. 3 din Legea nr. 213/1998, ori că la adoptarea H.C.L. nr. 145/2004, care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat, ar fi fost avute în vedere aceste criterii legal stabilite, deși i s-a pus în vedere în mod expres obligația de a face această dovadă.

A mai reținut Curtea că terenul în discuție nu apare astfel nici potrivit dispozițiilor imperative ale Legii nr. 213/1998 și nici potrivit naturii sale ca fiind de uz sau de interes public local, astfel încât cuprinderea acestuia în domeniul public al Municipiului Timișoara și atestarea lui ca atare prin H.G. nr. 1.016/2005 s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (4) și art. 7 din Legea nr. 213/1998. Din acest punct de vedere, instanța a apreciat că nu pot fi reținute apărările invocate în cauză, potrivit cărora unitățile administrativ-teritoriale pot stabili în mod discreționar, prin hotărâri adoptate de consilii locale, că anumite bunuri sunt de uz sau de interes public, această calificare putând fi făcută doar prin lege.

În concluzie, în speță, niciuna din aceste condiții nu s-a dovedit a fi îndeplinită, căci imobilul se află în folosința unor particulari și nu au acces la utilizarea sa orice persoane, respectiv, toți membri societății, rezultând astfel că nu este de folosință generală, iar pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu a dovedit că, la adoptarea H.C.L. Timișoara nr. 145/2004, a avut în vedere interesul public pe care l-ar prezenta imobilul. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs Guvernul României și Municipiul Timișoara - Consiliul Local al Municipiului Timișoara. În motivarea recursului formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., recurentul-pârât Guvernul României a criticat atât Sentința civilă nr. 382 din 20 septembrie 2011, cât și Încheierea de ședință din 4 mai 2011, prin care au fost respinse excepțiile invocate, ca fiind date cu încălcarea/aplicarea greșită a legii. Astfel, în ceea ce privește respingerea excepției tardivității ca nefondată, recurentul a susținut că, având în vedere data publicării hotărârii atacate în M. Of., respectiv 29 septembrie 2005, și data la care intimata-reclamantă și-a înregistrat acțiunea, respectiv 24 ianuarie 2011, termenul de decădere de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, soluția instanței de fond dată acestei excepții este nelegală. În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul a criticat soluția instanței de fond ca fiind nelegală, susținând că H.G.

nr. 1.016/2005 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, precum și a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, recurentul a arătat că adoptarea hotărârii s-a făcut cu respectarea normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000. Consideră recurentul că, în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă nu a justificat legitimarea procesuală, deoarece nu a făcut dovada preexistenței unui drept asupra imobilului înregistrat la pct. 2981 din Anexa nr. 2, drept care să fi fost vătămat prin H.G. nr. 1.016/2005 în condițiile în care acțiunea în revendicare promovată de aceasta nu a fost sancționată definitiv și irevocabil.

Totodată, recurentul a susținut că în motivarea soluției de admitere a acțiunii formulate de reclamantă instanța e fond a interpretat greșit dispozițiile art. 1 și 3 din Lega nr. 213/1998. Recurentul-pârât Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au susținut în esență că, în mod greșit instanța de fond a reținut că trecerea imobilului respectiv în domeniul public al municipiului Timișoara, conform inventarului domeniului public aprobat prin H.C.L. nr. 145/2004 și atestat prin H.G. nr. 1.016/2005 la poziția nr. 2981, ar fi fost nelegală, operațiunea fiind efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, respectiv art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și ca urmare a analizării situației juridice înscrise la data respectivă în cartea funciară, conform căreia statul român era proprietar asupra terenului din anul 1984, conform Decretului nr. 223/1974.

Totodată, recurentul a susținut că în mod eronat instanța de fond a analizat modalitatea de trecere în domeniul public, deși nu a fost învestită cu o astfel de cerere, obiectul cererii reclamantei fiind anularea parțială a H.G. nr. 1.016/2005, Anexa nr. 2, poziția 2981, hotărâre care atestă domeniul public și nu trecerea în domeniul public. În acest sens recurentul a invocat dispozițiile art. 8 și 21 din Legea nr. 213/1998, subliniind faptul că H.G. nr. 1.016/2005 a fost adoptată în baza H.C.L. nr. 145, hotărâre care nu a fost contestată în procedura prevăzută de art. 8 alin. (2) din aceeași lege. Examinând hotărârile recurate, în raport de prevederile legale incidente în cauză și criticile formulate, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că în cauză subzistă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că pentru argumentele în continuare prezentate, urmare a admiterii recursurilor formulate, se impune modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii în fond, ca neîntemeiată a acțiunii de față, promovată de intimata-reclamantă F.A. În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În speță, sesizând instanța de contencios administrativ, reclamanta a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 1.016/2005, Anexa 2, poziția 2981, motivând că prin includerea în domeniul public al municipiului Timișoara a imobilului în discuție (teren și construcții) s-au încălcat dispozițiile art. 3 și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor ce fac parte din anexa la lege, precum și asupra altor bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public. Contrar celor reținute de către instanța de fond prin sentința atacată, raportat la motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată și față de situația juridică a imobilelor în discuție la data inventarierii, respectiv atestării acestora în domeniul public al municipiului Timișoara, se constată că actul administrativ contestat, H.G.

nr. 1.016/2005 este legal, fiind adoptată cu respectarea prevederilor art. 108 din Constituția României, republicată, și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 și a Normelor tehnice aprobate prin H.G. nr. 548/1999, inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unei autorități administrativ-teritoriale se întocmește de către comisiile special constituite în acest sens, în fiecare uitate administrativ-teritorială și se însușește prin hotărârea autorității publice respective, urmând ca apartenența la domeniul respectiv a bunurilor cuprinse în inventar să fie atestată prin hotărâre a Guvernului.

În cauză, inventarul astfel întocmit a fost însușit prin H.C.L. nr. 145/2004, care nu a fost contestată în procedura administrativă prevăzută de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și nici de către reclamantă prin acțiunea formulată. Hotărârile Consiliului local sunt acte administrative de sine stătătoare emise de o autoritate publică locală și pot fi contestate în fața instanțelor de contencios administrativ competente potrivit dispozițiilor legale. În ceea ce privește actul administrativ contestat prin acțiunea da față, respectiv H.G.

nr. 1.016/2005, instanța de control judiciar constată că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond că includerea imobilului evidențiat la poziția nr. 2981 din anexa 2 în domeniul public al unității administrativ teritoriale contravine dispozițiilor din Legea nr. 213/1998 . Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, „Domeniul public al județelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public județean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului județean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național”, iar potrivit alin. (4) „Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean”.

În speță, terenurile în cauză au fost incluse în inventarul domeniului public al municipiului Timișoara, aprobat prin H.C.L. nr. 145/2004 și atestat prin H.G. nr. 1.016/2005 la poziția nr. 2981, urmare a analizării situației juridice înscrise la data respectivă în cartea funciară, Statul Român fiind proprietar asupra terenurilor din anul 1984 conform Decretului nr. 223/1974. Contrar celor reținute de instanța de fond, imobilul construcție (casă) este proprietate privată a unor persoane fizice, cumpărători conform Legii nr. 112/1995, astfel cum este menționat în coloana 6 din anexa la H.C.L. nr. 145/2004, această situație juridică fiind consemnată în conformitate cu înscrierile din cartea funciară - poziția 11 și 12 iar proprietar al terenului fiind Statul Român - poziția 10, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, iar suprafețele de teren care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului.

În ceea ce privește aprecierea instanței de fond potrivit căreia hotărârea atacată nu este legală întrucât stabilește că imobilul menționat la poziția 2981 face parte din domeniul public, instanța de control judiciar constată că este nelegală, în raport cu probatoriul administrat în cauză, cât și cu prevederile art. 1 și 3 din Legea nr. 213/1998, întrucât hotărârea de Guvern atacată a fost adoptată cu respectarea tuturor cerințelor legale, în baza hotărârii consiliului local, care a stabilit regimul juridic de proprietate publică, în ceea ce privește bunurile proprii, cu respectarea dispozițiilor legale, voința juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau județean aparținând acestor autorități.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, „domeniul public al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau interes local”, acestea fiind declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, având în vedere necesitatea concesionării sau încheierii lor, cât și cereri depuse de persoane fizice sau juridice care solicită atribuiri de terenuri pentru construcții cu caracter social, sau concesionări. Pe de altă parte, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că actul prin care imobilul, respectiv terenul menționat la poziția nr. 2981 din Anexa 2 la H.G.

nr. 1.016/2005, a fost trecut în proprietatea Statului Român ar fi fost anulat de instanță, iar promovarea unei acțiuni în revendicare a imobilului în discuție nu este suficientă pentru a justifica existența unui drept subiectiv al acesteia, care să fi fost vătămat prin emiterea actului administrativ atacat, în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză și va modifica sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Guvernul României și Municipiul Timișoara - Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței nr. 382 din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta F.A. ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ