ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3704/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3704/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Curtea de apel Timișoara, sub nr. 120/59/2011, la data

de 24 ianuarie 2011, reclamanta F.A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul

României și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, pentru a se dispune anularea

parțială a H.G. nr. 1.016/2005 pentru modificarea și completarea H.G. nr.

977/2002 privind atestarea domeniului public al Județului Timiș, precum și al

municipiilor, orașelor și comunelor din Județul Timiș în privința poziției nr.

2981 din anexa nr. 2, referitoare la imobilul compus din casă, curte și

grădină, situat în Timișoara, str. D.G.T.P. (fostă str. C.) nr. 24, cu

cheltuieli de judecată.

În

motivare s-a arătat că imobilul menționat este evidențiat în H.G. nr.

1.016/2005 la poziția nr. 2981 din anexa 2, ca aparținând domeniului public al

Municipiului Timișoara, actul atacat fiind nelegal în raport cu dispozițiile

art. 3 și 6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că nu a trecut în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, iar pe de altă parte nu este, potrivit

legii sau prin natura sa, de uz sau de interes public.

Reclamanta

a făcut trimitere la dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și la

cele ale H.G. nr. 548/1999, privind aprobarea Normelor tehnice pentru

întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților

administrativ-teritoriale, susținând că imobilul indicat în petitul acțiunii nu

se încadrează în categoriile definite de lege ca fiind de interes public și,

dată fiind destinația sa de locuință, cu terenuri anexe, nu poate fi considerat

de uz public.

În

justificarea interesului său de a promova acțiunea, reclamanta a învederat

instanței că a sesizat Judecătoria Timișoara cu o cerere în revendicare a

imobilului, în cuprinsul căreia a susținut că acesta a fost preluat fără titlu

valabil de către Statul Român, cerere înregistrată sub nr. 29272/325/2010,

pârâții apărându-se în acea cauză cu susținerea că, datorită apartenenței sale

la domeniul public al Municipiului Timișoara, terenul aferent construcției nu

poate fi restituit în natură fostului proprietar.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara

a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților, cea a lipsei de interes și a inadmisibilității și

tardivității acțiunii.

Prin

Încheierea de ședință din 4 mai 2011 a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale active și a lipsei de interes a reclamanților, precum și excepțiile

de tardivitate și de inadmisibilitate a acțiunii, pentru considerentele expuse

în cuprinsul acelei hotărâri.

Prin

Sentința nr. 382 din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea promovată de reclamanta

F.A. și s-a dispus anularea parțială a H.G. nr. 1.016/2005 pentru modificarea

și completarea H.G. nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al

Județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din Județul

Timiș în privința poziției nr. 2981 din anexa nr. 2, cuprinzând completarea la

inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara,

însușit de Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin H.C.L. nr. 145/2004.

Pentru

a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele.

Instanța

a constatat că se verifică în speță susținerile reclamantei potrivit cărora

includerea bunului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale

contravine dispozițiilor din Legea nr. 213/1998.

În

primul rând, s-a constatat că în inventarul astfel atestat este inclus nu doar

terenul aferent construcției, ci însăși casa de la adresa menționată, deși la

adoptarea H.C.L. Timișoara nr. 145/2005 s-a precizat că apartamentele din

imobil au fost dobândite de particulari prin cumpărare în temeiul Legii nr.

112/1995.

În

opinia instanței, chiar dacă actul de atestare a domeniului public local nu dă

naștere la drepturi noi și nu modifică regimul juridic al bunurilor respective,

așa cum susțin ambii pârâți prin întâmpinare, este însă necesar ca acele bunuri

să aparțină în mod legal statului român la data atestării, or, în privința

construcției această condiție nu este îndeplinită, întrucât statul român nu mai

era proprietarul unora din apartamente, dreptul de proprietate fiind transmis

în baza Legii nr. 112/1995 către particulari.

Din

această perspectivă a reținut Curtea că reclamanta justifică un interes actual

și legitim, ocrotit prin prevederile art. 1 alin. (1) din Legea 554/2004 de a

solicita anularea parțială a H.G. nr. 1.016/2005 în privința poziției nr. 2981

din anexa 2 întrucât aceștia susțin că imobilul a trecut în proprietatea

statului fără titlu valabil, solicitând restituirea sa, nefiind îndeplinită

condiția cuprinsă la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică referitoare la apartenența bunului la domeniul public al

statului sau al unității administrativ-teritoriale.

În

ceea ce privește terenul aferent imobilului, instanța a reținut că pentru a

face obiectul unei hotărâri de trecere în domeniul public al acestei unități

administrativ-teritoriale era necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora domeniul public

al comunelor, orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute

la punctul III din anexă și din alte bunuri care, potrivit legii sau prin

natura lor, sunt de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin

hotărârea consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau

de interes public național ori județean.

Astfel,

la punctul III din anexa Legii nr. 213/1998 sunt enumerate cu titlu

exemplificativ bunurile ce alcătuiesc domeniul public al unităților

administrativ-teritoriale - municipii, comune și orașe, acestea fiind drumurile

comunale, vicinale și străzile; piețele publice, comerciale, târgurile,

oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement; lacurile și

plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean;

rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și

epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și

primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele,

bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea; locuințele

sociale; statuile și monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public

național; bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă

nu au fost declarate de interes public național; terenurile cu destinație

forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt

proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

cimitirele orășenești și comunale.

Din

enumerarea cuprinsă în textul legal anterior menționat a reținut instanța că

apartenența la domeniul public este dată de utilitatea publică sau interesul

public local legat de imobilele respective, iar în speță nu se dovedește o

asemenea utilitate publică sau interes public prin raportare la terenul aferent

unui imobil reprezentând casă de locuit, chiar dacă acest teren a fost

proprietatea statului român.

Din

acest punct de vedere, instanța a reținut că pârâtul Consiliul Local al

Municipiului Timișoara nu a dovedit că imobilul revendicat de reclamanți ar fi

de uz sau de interes public, în sensul art. 3 din Legea nr. 213/1998, ori că la

adoptarea H.C.L. nr. 145/2004, care a stat la baza emiterii actului

administrativ atacat, ar fi fost avute în vedere aceste criterii legal

stabilite, deși i s-a pus în vedere în mod expres obligația de a face această

dovadă.

A

mai reținut Curtea că terenul în discuție nu apare astfel nici potrivit

dispozițiilor imperative ale Legii nr. 213/1998 și nici potrivit naturii sale

ca fiind de uz sau de interes public local, astfel încât cuprinderea acestuia

în domeniul public al Municipiului Timișoara și atestarea lui ca atare prin

H.G. nr. 1.016/2005 s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 3

alin. (4) și art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Din

acest punct de vedere, instanța a apreciat că nu pot fi reținute apărările

invocate în cauză, potrivit cărora unitățile administrativ-teritoriale pot

stabili în mod discreționar, prin hotărâri adoptate de consilii locale, că

anumite bunuri sunt de uz sau de interes public, această calificare putând fi

făcută doar prin lege.

În

concluzie, în speță, niciuna din aceste condiții nu s-a dovedit a fi

îndeplinită, căci imobilul se află în folosința unor particulari și nu au acces

la utilizarea sa orice persoane, respectiv, toți membri societății, rezultând

astfel că nu este de folosință generală, iar pârâtul Consiliul Local al

Municipiului Timișoara nu a dovedit că, la adoptarea H.C.L. Timișoara nr.

145/2004, a avut în vedere interesul public pe care l-ar prezenta imobilul.

Împotriva

sentinței pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs Guvernul

României și Municipiul Timișoara - Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

În

motivarea recursului formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ., recurentul-pârât Guvernul României a

criticat atât Sentința civilă nr. 382 din 20 septembrie 2011, cât și Încheierea

de ședință din 4 mai 2011, prin care au fost respinse excepțiile invocate, ca

fiind date cu încălcarea/aplicarea greșită a legii.

Astfel,

în ceea ce privește respingerea excepției tardivității ca nefondată, recurentul

a susținut că, având în vedere data publicării hotărârii atacate în M. Of.,

respectiv 29 septembrie 2005, și data la care intimata-reclamantă și-a înregistrat

acțiunea, respectiv 24 ianuarie 2011, termenul de decădere de 1 an prevăzut de

dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, soluția instanței de

fond dată acestei excepții este nelegală.

În

ceea ce privește fondul cauzei, recurentul a criticat soluția instanței de fond

ca fiind nelegală, susținând că H.G. nr. 1.016/2005 a fost emisă în temeiul

art. 108 din Constituția României, republicată, precum și a dispozițiilor art.

21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată,

recurentul a arătat că adoptarea hotărârii s-a făcut cu respectarea normelor de

tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000.

Consideră

recurentul că, în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004,

intimata-reclamantă nu a justificat legitimarea procesuală, deoarece nu a făcut

dovada preexistenței unui drept asupra imobilului înregistrat la pct. 2981 din

Anexa nr. 2, drept care să fi fost vătămat prin H.G. nr. 1.016/2005 în

condițiile în care acțiunea în revendicare promovată de aceasta nu a fost

sancționată definitiv și irevocabil.

Totodată,

recurentul a susținut că în motivarea soluției de admitere a acțiunii formulate

de reclamantă instanța e fond a interpretat greșit dispozițiile art. 1 și 3 din

Lega nr. 213/1998.

Recurentul-pârât

Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara

au susținut în esență că, în mod greșit instanța de fond a reținut că trecerea

imobilului respectiv în domeniul public al municipiului Timișoara, conform

inventarului domeniului public aprobat prin H.C.L. nr. 145/2004 și atestat prin

H.G. nr. 1.016/2005 la poziția nr. 2981, ar fi fost nelegală, operațiunea fiind

efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, respectiv art. 3 alin. (4) din

Legea nr. 213/1998 și ca urmare a analizării situației juridice înscrise la

data respectivă în cartea funciară, conform căreia statul român era proprietar

asupra terenului din anul 1984, conform Decretului nr. 223/1974.

Totodată,

recurentul a susținut că în mod eronat instanța de fond a analizat modalitatea

de trecere în domeniul public, deși nu a fost învestită cu o astfel de cerere,

obiectul cererii reclamantei fiind anularea parțială a H.G. nr. 1.016/2005,

Anexa nr. 2, poziția 2981, hotărâre care atestă domeniul public și nu trecerea

în domeniul public.

În

acest sens recurentul a invocat dispozițiile art. 8 și 21 din Legea nr.

213/1998, subliniind faptul că H.G. nr. 1.016/2005 a fost adoptată în baza

H.C.L. nr. 145, hotărâre care nu a fost contestată în procedura prevăzută de

art. 8 alin. (2) din aceeași lege.

Examinând

hotărârile recurate, în raport de prevederile legale incidente în cauză și

criticile formulate, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză subzistă motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că pentru argumentele în

continuare prezentate, urmare a admiterii recursurilor formulate, se impune

modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii în fond, ca

neîntemeiată a acțiunii de față, promovată de intimata-reclamantă F.A.

În

conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate

publică printr-un act administrativ de către o autoritate publică, printr-un

act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se

poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată.

În

speță, sesizând instanța de contencios administrativ, reclamanta a solicitat

anularea parțială a H.G. nr. 1.016/2005, Anexa 2, poziția 2981, motivând că

prin includerea în domeniul public al municipiului Timișoara a imobilului în

discuție (teren și construcții) s-au încălcat dispozițiile art. 3 și art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Potrivit

art. 1 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică aparține statului

sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor ce fac parte din

anexa la lege, precum și asupra altor bunuri care, potrivit legii sau prin

natura lor sunt de uz sau de interes public.

Contrar

celor reținute de către instanța de fond prin sentința atacată, raportat la

motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată și față de

situația juridică a imobilelor în discuție la data inventarierii, respectiv

atestării acestora în domeniul public al municipiului Timișoara, se constată că

actul administrativ contestat, H.G. nr. 1.016/2005 este legal, fiind adoptată

cu respectarea prevederilor art. 108 din Constituția României, republicată, și

ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit

prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998 și a Normelor tehnice aprobate prin

H.G. nr. 548/1999, inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unei

autorități administrativ-teritoriale se întocmește de către comisiile special

constituite în acest sens, în fiecare uitate administrativ-teritorială și se

însușește prin hotărârea autorității publice respective, urmând ca apartenența

la domeniul respectiv a bunurilor cuprinse în inventar să fie atestată prin hotărâre

a Guvernului.

În

cauză, inventarul astfel întocmit a fost însușit prin H.C.L. nr. 145/2004, care

nu a fost contestată în procedura administrativă prevăzută de dispozițiile art.

8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și nici de către reclamantă prin acțiunea

formulată.

Hotărârile

Consiliului local sunt acte administrative de sine stătătoare emise de o

autoritate publică locală și pot fi contestate în fața instanțelor de

contencios administrativ competente potrivit dispozițiilor legale.

În

ceea ce privește actul administrativ contestat prin acțiunea da față, respectiv

H.G. nr. 1.016/2005, instanța de control judiciar constată că în mod eronat s-a

reținut de către instanța de fond că includerea imobilului evidențiat la

poziția nr. 2981 din anexa 2 în domeniul public al unității administrativ

teritoriale contravine dispozițiilor din Legea nr. 213/1998 .

Potrivit

art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, „Domeniul public al județelor este

alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă și din alte bunuri de uz

sau de interes public județean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului

județean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public

național”, iar potrivit alin. (4) „Domeniul public al comunelor, al orașelor și

al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și

din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin

hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau

de interes public național ori județean”.

În

speță, terenurile în cauză au fost incluse în inventarul domeniului public al

municipiului Timișoara, aprobat prin H.C.L. nr. 145/2004 și atestat prin H.G.

nr. 1.016/2005 la poziția nr. 2981, urmare a analizării situației juridice

înscrise la data respectivă în cartea funciară, Statul Român fiind proprietar

asupra terenurilor din anul 1984 conform Decretului nr. 223/1974.

Contrar

celor reținute de instanța de fond, imobilul construcție (casă) este

proprietate privată a unor persoane fizice, cumpărători conform Legii nr.

112/1995, astfel cum este menționat în coloana 6 din anexa la H.C.L. nr.

145/2004, această situație juridică fiind consemnată în conformitate cu

înscrierile din cartea funciară - poziția 11 și 12 iar proprietar al terenului

fiind Statul Român - poziția 10, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 112/1995, iar suprafețele de teren care depășesc suprafața aferentă

construcțiilor, rămân în proprietatea statului.

În

ceea ce privește aprecierea instanței de fond potrivit căreia hotărârea atacată

nu este legală întrucât stabilește că imobilul menționat la poziția 2981 face

parte din domeniul public, instanța de control judiciar constată că este

nelegală, în raport cu probatoriul administrat în cauză, cât și cu prevederile

art. 1 și 3 din Legea nr. 213/1998, întrucât hotărârea de Guvern atacată a fost

adoptată cu respectarea tuturor cerințelor legale, în baza hotărârii

consiliului local, care a stabilit regimul juridic de proprietate publică, în

ceea ce privește bunurile proprii, cu respectarea dispozițiilor legale, voința

juridică a includerii bunurilor în domeniul public de interes local sau

județean aparținând acestor autorități.

Astfel,

în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998,

„domeniul public al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.

III din anexă și din alte bunuri de uz sau interes local”, acestea fiind

declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, având în vedere

necesitatea concesionării sau încheierii lor, cât și cereri depuse de persoane

fizice sau juridice care solicită atribuiri de terenuri pentru construcții cu

caracter social, sau concesionări.

Pe

de altă parte, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că actul prin care

imobilul, respectiv terenul menționat la poziția nr. 2981 din Anexa 2 la H.G.

nr. 1.016/2005, a fost trecut în proprietatea Statului Român ar fi fost anulat

de instanță, iar promovarea unei acțiuni în revendicare a imobilului în

discuție nu este suficientă pentru a justifica existența unui drept subiectiv

al acesteia, care să fi fost vătămat prin emiterea actului administrativ

atacat, în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

Având

în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate în cauză și va modifica

sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de Guvernul României și Municipiul Timișoara - Consiliul

Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței nr. 382 din 20 septembrie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta F.A. ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ