ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2647/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1240/PI/ din 27 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 12991.1/325/2006 Tribunalul Timiș, a respins acțiunea reclamantei L.(B.)E.(E.K.), în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Timișoara, Municipiul Timișoara, reprezentat prin Consiliul Local și Primar, Ministerul Finanțelor Publice, SC A.G. SA Timișoara, SC A. SA Timișoara, prin administrator judiciar SCP C.L. SPRL, Banca O.T.P. România SA. A respins cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SA Timișoara în contradictoriu cu Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului București. A obligat reclamanta să-i plătească pârâtei SC A.G. SA Timișoara 3.570 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 2141 din 19 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 12991/325/2006, Tribunalul Timiș, a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva pârâților Consiliul Local Timișoara (pentru Statul Român), SC A.G. SA Timișoara, SC A. SA Timișoara, Banca O.T.P. România SA. Prima instanță a constatat că o asemenea acțiune este inadmisibilă, întrucât reclamanta avea deschisă pentru restituirea imobilului în litigiu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe care însă nu a urmat-o.

A mai reținut că, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, dreptul la o acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare de către stat a imobilelor ce intră sub incidența acestei legi se prescrie, prin derogare de la dreptul comun, în termen de 1 an (prelungit ulterior la 1 an și 6 luni) de la data intrării în vigoare a legii; acțiunea reclamantei a fost înregistrată în 2006, însă termenul de prescripție s-a împlinit la 14 august 2002. Împotriva sentinței civile nr. 2141 din 19 octombrie 2007 a Tribunalului Timiș a declarat apel în termenul legal reclamanta L.(B.)E.(E.K.). La termenul din 26 octombrie 2009, reclamanta a precizat și completat acțiunea introductivă de instanță, în sensul că, în ceea ce privește nulitatea actului emis în baza H.G.

nr. 834/1991, prin care s-a atestat dreptul de proprietate al paratei SC A.G. SA Timișoara asupra imobilului identificat din CF Timișoara, a înțeles să invoce excepția de nelegalitate, în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificata, context în care, instanța a înaintat cererea formulata secției contencios administrativ și fiscală Curții de Apel Timișoara, care, prin sentința civila nr. 315 din 16 septembrie 2010, a respins excepția de nelegalitate ca fiind inadmisibila, raportat la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, modificata prin Legea nr. 262/2007, întrucât procedura excepției de nelegalitate, prevăzuta de Legea Contenciosului Administrativ, se aplica doar actelor emise după intrarea în vigoare a acestei legi, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 17 octombrie 2002, emis în baza H.G.

nr. 834/1991 fiind anterior Legii nr. 554, publicata în 2004, iar pentru contestarea acestuia exista o alta procedura la care reclamanta nu a făcut dovada ca a apelat. Sentința civila nr. 315/2010 a Curții de Apel Timișoara, a rămas irevocabila prin respingerea recursului reclamantei L.(B.)E.(E.K.) de către secția de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform deciziei nr. 3595 din 19 octombrie 2010 a acestei instanțe.

Prin aceeași cerere de precizare și completare a cererii introductive, reclamanta a chemat în judecata și pârâții Municipiul Timișoara, reprezentat prin Consiliul Local și Primar, respectiv Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român și în nume propriu, arătând că, în subsidiarul capetelor cererii introductive, în măsura în care instanța va aprecia ca sunt valide actele succesive de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, solicită obligarea Statului Roman la despăgubiri materiale echivalente cu valoarea actuala de piață a acestui imobil.

Analizând, instanța de control judiciar arătând în considerentele deciziei că în mod greșit prima instanța a reținut inadmisibilitatea acțiunii reclamantei pe calea dreptului comun, considerând ca aceasta avea la dispoziție Legea nr. 10/2001, lege speciala în materie, care prevede masuri reparatorii, de care instanța reclamanta nu a uzat la timpul potrivit, aceeași instanță reținând și că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă acest fapt nu îi poate paraliza acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, ea fiind decăzuta din dreptul de a solicita masuri reparatorii prin procedura speciala a Legii 10/2001, care, însă, nu reprezintă doar o alternativa pentru persoanele care își revendica imobilele preluate de stat, în perioada 01 martie 1945-22 decembrie 1989, a cărei procedură s-a dovedit în multe cazuri ineficienta, fapt constatat și în practica recenta a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazurile privind România (Paduraru, Străin, Barbu).

A considera o asemenea acțiune inadmisibila ar echivala și cu încălcarea dreptului la un recurs efectiv, un alt drept fundamental, consacrat prin art. 13 din Convenție, care prevede dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv unei instanțe naționale atunci când i s-a încălcat un drept sau o libertate necunoscuta de Convenție. Decizia civilă nr. 43/A din 25 februarie 2008 a Curții de Apel Timișoara, a stabilit și ca prima instanța în mod greșit a reținut prescripția acțiunii în nulitatea absoluta a actelor ulterioare de înstrăinare a imobilului în litigiu, invocând art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicata, care, prin excepție, înlătură imprescriptibilitatea unei asemenea acțiuni, reclamanta însă întemeindu-și și acest capăt de cerere tot pe dreptul comun, invocând cauza ilicita în condițiile C. civ..

Reținând greșit aceste excepții, prima instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, situație care atrage aplicabilitatea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.. Decizia civila nr. 43/2008 a Curții de Apel Timișoara, a rămas irevocabila, prin respingerea recursurilor pârâților, conform deciziei civile nr. 7475 din 27 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pricina fiind înregistrata pentru rejudecare la Tribunalul Timiș sub nr. 12991.1/325/2006. Astfel fiind, tribunalul a respins demersul judiciar inițiat pe calea dreptului comun al revendicării, ca neîntemeiat și, pe cale de consecință, a respins, ca lipsită de interes cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SA Timișoara împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei SC A.G. SA Timișoara, 3.570 RON cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 1240 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 12991.1/3252/2006, a formulat apel reclamanta L.(B.)E.(E.K.), solicitând admiterea acestuia, anularea sentinței civile atacate și rejudecând cauza în fond, admiterea cererii reclamantei așa cum a fost precizată și completată, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.

Cu privire la admisibilitatea cererii introductive este relevant și faptul că bunul în litigiu nu a ieșit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995, așa încât nu se pune problema ocrotirii drepturilor dobânditorilor în temeiul acestei legi, în înțelesul Deciziei nr. XXXIII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, în data de 9 iunie 2008. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Având în vedere aceste considerente expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta consideră că în mod nelegal tribunalul a respins acțiunea fără a aborda fondul, în condițiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii. Deliberând asupra apelului, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din perspectiva art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat că acesta nu este fondat. Primul motiv de apel invocat se referă la faptul că în dispozitivul sentinței pronunțate de tribunal nu apare ca pârât Statul Român, chemat în judecată de reclamantă, ci doar reprezentanții săi ca și cum ar fi fost chemați în judecată în nume propriu. Prin urmare apelanta reclamantă solicită anularea hotărârii pentru acest motiv.

Ce de-al doilea motiv de apel se referă la faptul că în mod greșit s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, apelanta invocând dreptul la acces la o instanță potrivit art. 6 CEDO și existența unui bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la CEDO, susținând că ar fi trebuit stabilit în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției. În mod legal și temeinic a reținut tribunalul că în speță reclamanta nu a făcut dovada ca are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu și alții împotriva României (pronunțată ulterior deciziilor curții de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție din primul ciclu procesual) circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (prelungit ulterior), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Sintetizând cele mai sus arătate, Curtea a reținut că în mod legal și temeinic a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată deoarece nu a făcut dovada existenței unui bun în sensul Convenției, condiție necesară pentru admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar ca urmare este neîntemeiată și cererea de constatare a nulității actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu ca urmare a lipsei calității de proprietar a transmițătorului. Prin analizarea de către tribunal a cerinței existenței bunului, reclamantei i s-a respectat dreptul de acces la o instanță conform art. 6 din CEDO. Cel de-al treilea motiv de apel se referă la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare de acordare a despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție.

Nici acest motiv de apel nu a fost apreciat ca întemeiat. Analizând considerentele sentinței civile apelate rezultă concluzia că tribunalul a respins întreaga cerere, atât petitul principal, cât și cel subsidiar, cu motivarea că reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art. l din Protocolul 1 la CEDO. În al doilea rând, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, obligatorie conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a decis într-un recurs în interesul legii că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs L.(B.)E.(E.K.) care a susținut următoarele motive de nelegalitate: Tribunalul nu a pronunțat sentința în contradictoriu cu Statul Român, care nu este menționat în dispozitivul acesteia în calitate de pârât, indicându-se doar reprezentanții săi ca și cum ar fi fost chemați exclusiv în nume propriu, respectiv Consiliul Local Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, care a fost chemat în judecată în dublă calitate (ca reprezentant al statului și în nume propriu).

În mod greșit instanța de apel a respins ca nefondată calea de atac, considerând că este legală sentința prin care acțiunea a fost respinsă: Deși sentința apelată este pronunțată aparent pe fondul cauzei, ceea ce era obligatoriu față de existența deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual, care s-a menținut în recurs, în realitate motivarea conține considerente care privesc inadmisibilitatea acțiunii în revendicare bazate pe dreptul comun. Procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanțelor. În practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale.

Limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale. De aceea, în cauze de felul celei de față, trebuie să se dea eficiență dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanțele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă. Prima instanță și instanța de apel ar fi trebuit astfel să se conformeze considerentelor deciziei de desființare cu trimitere, ceea ce nu au făcut, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ.. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Se conchide că, respingerea apelului și păstrarea soluției de respingere a acțiunii introductive fără ca instanța să le analizeze în fond, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil consfințit de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și a dreptului de proprietate ocrotit de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție. În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. și cu art. 313 și 314 C. proc. civ..

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile recurate vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C.civil, precum și a art. 1 din Protocol 1 adițional la CEDO, critici ce se circumscriu motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța de apel a aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. neputând fi primit. În cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 480 C.civil precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO, dând preferabilitate titlului de proprietate deținut de pârâți. În mod corect s-a reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate, acțiune în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaș al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat nu poate fi primită. Așadar, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorului său. În ceea ce privește criticile formulate de reclamant potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul pârâților, care au dobândit imobilul în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează; Titlul pârâților, nefiind contestat în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamantul în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autorului său.

Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde,

pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Celelalte critici ale recurentei ce vizează incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Motivul de recurs privind aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este justificat, curtea de apel corect a statuat că potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea actului de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale intervine în cazul în care a produs părții ce invocă nulitatea o vătămare, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Prin sentința civilă apelată cererea reclamantei a fost respinsă în întregime și față de toți pârâții ca nefiind întemeiată, așa cum rezultă și din minută.

Omisiunea menționării în dispozitivul sentinței civile a unui pârât, fiind trecuți doar reprezentanții acestuia nu întrunește condițiile menționate mai sus pentru a atrage nulitatea hotărârii, primul motiv de apel nefiind deci fondat. Pe de altă parte, recurenta nu indică care este actul juridic dedus judecății ce ar fost interpretat greșit ori a cărui natură sau înțeles lămurit și vădit neîndoielnic ar fi fost schimbat. Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit, decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, considerentele de fapt și de drept ce au condus la pronunțarea soluției și nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, recursul declarat de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.