ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2647/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2647/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1240/PI/ din 27

aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 12991.1/325/2006 Tribunalul Timiș, a

respins acțiunea reclamantei L.(B.)E.(E.K.), în contradictoriu cu pârâții Consiliul

Local Timișoara, Municipiul Timișoara, reprezentat prin Consiliul Local și

Primar, Ministerul Finanțelor Publice, SC A.G. SA Timișoara, SC A. SA Timișoara,

prin

administrator

judiciar SCP C.L. SPRL, Banca O.T.P. România SA.

A respins cererea de chemare în

garanție formulată de SC A. SA Timișoara în contradictoriu cu Autoritatea

Pentru Valorificarea Activelor Statului București.

A obligat reclamanta să-i plătească

pârâtei SC A.G. SA Timișoara 3.570 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Timiș a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2141 din 19

octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 12991/325/2006, Tribunalul Timiș, a

respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanta L.(B.)E.(E.K.)

împotriva pârâților Consiliul Local Timișoara (pentru Statul Român), SC A.G. SA

Timișoara, SC A. SA Timișoara, Banca O.T.P. România SA.

Prima instanță a constatat că o

asemenea acțiune este inadmisibilă, întrucât reclamanta avea deschisă pentru

restituirea imobilului în litigiu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe

care însă nu a urmat-o.

A mai reținut că, potrivit art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, dreptul la o acțiune în nulitatea

actelor de înstrăinare de către stat a imobilelor ce intră sub incidența

acestei legi se prescrie, prin derogare de la dreptul comun, în termen de 1 an

(prelungit ulterior la 1 an și 6 luni) de la data intrării în vigoare a legii;

acțiunea reclamantei a fost înregistrată în 2006, însă termenul de prescripție

s-a împlinit la

14

august

2002.

Împotriva sentinței civile nr. 2141

din 19 octombrie 2007 a Tribunalului Timiș a declarat apel în termenul legal reclamanta

L.(B.)E.(E.K.).

La termenul din 26 octombrie 2009, reclamanta

a precizat și completat acțiunea introductivă de instanță, în sensul că, în ceea

ce privește nulitatea actului emis în baza H.G. nr. 834/1991, prin care s-a atestat

dreptul de proprietate al paratei SC A.G. SA Timișoara asupra imobilului identificat

din CF Timișoara, a înțeles să invoce excepția de nelegalitate, în condițiile

art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificata, context în care, instanța a înaintat

cererea formulata secției contencios administrativ și fiscală Curții de Apel Timișoara,

care, prin sentința civila nr. 315 din 16 septembrie 2010, a respins excepția de

nelegalitate ca fiind inadmisibila, raportat la dispozițiile art. 4 din Legea

nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, modificata prin Legea nr. 262/2007,

întrucât procedura excepției de nelegalitate, prevăzuta

de Legea Contenciosului Administrativ,

se aplica doar actelor emise după intrarea în vigoare a acestei legi, certificatul

de atestare a dreptului de proprietate din 17 octombrie 2002, emis în baza H.G.

nr. 834/1991 fiind anterior Legii nr. 554, publicata în 2004, iar pentru contestarea

acestuia exista o alta procedura la care reclamanta nu a făcut dovada ca a apelat.

Sentința civila nr. 315/2010 a Curții de

Apel Timișoara, a rămas irevocabila prin respingerea recursului reclamantei L.(B.)E.(E.K.)

de către secția de contencios administrativ și fiscal al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, conform deciziei nr. 3595 din 19 octombrie 2010 a acestei instanțe.

Prin aceeași cerere de precizare și completare

a cererii introductive, reclamanta a chemat în judecata și pârâții Municipiul Timișoara,

reprezentat prin Consiliul Local și Primar, respectiv Ministerul Finanțelor Publice

ca reprezentant al Statului Român și în nume propriu, arătând că, în subsidiarul

capetelor cererii introductive, în măsura în care instanța va aprecia ca sunt valide

actele succesive de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

solicită obligarea Statului Roman la despăgubiri materiale echivalente cu valoarea

actuala de piață a acestui imobil.

Analizând, instanța de control judiciar

arătând în considerentele deciziei că în mod greșit prima instanța a reținut inadmisibilitatea

acțiunii reclamantei pe calea dreptului comun, considerând ca aceasta avea la dispoziție

Legea nr. 10/2001, lege speciala în materie, care prevede masuri reparatorii, de

care instanța reclamanta nu a uzat la timpul potrivit, aceeași instanță reținând

și că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă acest

fapt nu îi poate paraliza acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, ea fiind

decăzuta din dreptul de a solicita masuri reparatorii prin procedura speciala a

Legii 10/2001, care, însă, nu reprezintă doar o alternativa pentru persoanele care

își revendica imobilele preluate de stat, în perioada 01 martie 1945-22 decembrie

1989, a cărei procedură s-a dovedit în multe cazuri ineficienta, fapt constatat

și în practica recenta a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazurile privind

România (Paduraru, Străin, Barbu).

A considera o asemenea acțiune inadmisibila

ar echivala și cu încălcarea dreptului la un recurs efectiv, un alt drept fundamental,

consacrat prin art. 13 din Convenție, care prevede dreptul oricărei persoane de

a se adresa efectiv unei instanțe naționale atunci când i s-a încălcat un drept

sau o libertate necunoscuta de Convenție.

Decizia civilă nr. 43/A din 25

februarie 2008 a Curții de Apel Timișoara, a stabilit și ca prima instanța în mod

greșit a reținut prescripția acțiunii în nulitatea absoluta a actelor ulterioare

de înstrăinare a imobilului în litigiu, invocând art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 republicata, care, prin excepție, înlătură imprescriptibilitatea unei

asemenea acțiuni, reclamanta însă întemeindu-și și acest capăt de cerere tot pe

dreptul comun, invocând cauza ilicita în condițiile C. civ..

Reținând greșit aceste excepții, prima

instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, situație care atrage aplicabilitatea

art. 297 alin. (1) C. proc. civ..

Decizia civila nr. 43/2008 a Curții de

Apel Timișoara, a rămas irevocabila, prin respingerea recursurilor pârâților, conform

deciziei civile nr. 7475 din 27 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pricina fiind înregistrata pentru rejudecare la Tribunalul Timiș sub nr. 12991.1/325/2006.

Astfel fiind, tribunalul a respins demersul

judiciar inițiat pe calea dreptului comun al revendicării, ca neîntemeiat și, pe

cale de consecință, a respins, ca lipsită de interes cererea de chemare în garanție

formulată de SC A. SA Timișoara împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului.

În

baza art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta să-i plătească

pârâtei SC A.G. SA Timișoara, 3.570 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1240

din 27 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 12991.1/3252/2006,

a formulat apel reclamanta L.(B.)E.(E.K.),

solicitând admiterea acestuia, anularea sentinței civile atacate

și rejudecând cauza în fond, admiterea cererii reclamantei așa cum a fost precizată

și completată, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.

Cu privire la admisibilitatea cererii introductive

este relevant și faptul că bunul în litigiu nu a ieșit din patrimoniul statului

prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995, așa încât nu se pune problema ocrotirii

drepturilor dobânditorilor în temeiul acestei legi, în înțelesul Deciziei nr. XXXIII

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, în data de 9

iunie 2008.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație

și Justiție, a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența

unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii,

poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional

la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, prioritatea normei

din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr30/1994, face parte din dreptul

intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Având în vedere aceste considerente expuse

de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta consideră că în mod nelegal tribunalul

a respins acțiunea fără a aborda fondul, în condițiile în care, potrivit deciziei

în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii.

Deliberând asupra apelului, atât prin prisma

motivelor invocate, cât și din perspectiva art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel

a apreciat că acesta nu este fondat.

Primul motiv de apel invocat se referă

la faptul că în dispozitivul sentinței pronunțate de tribunal nu apare ca pârât

Statul Român, chemat în judecată de reclamantă, ci doar reprezentanții săi ca și

cum ar fi fost chemați în judecată în nume propriu. Prin urmare apelanta reclamantă

solicită anularea hotărârii pentru acest motiv.

Ce de-al doilea motiv de apel se referă

la faptul că în mod greșit s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, apelanta invocând

dreptul la acces la o instanță potrivit art. 6 CEDO și existența unui bun în sensul

art. 1 Protocolul 1 la CEDO, susținând că ar fi trebuit stabilit în ce măsură normele

interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției.

În

mod legal și temeinic a reținut tribunalul că în speță reclamanta

nu a făcut dovada ca are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Urmare

a hotărârii Curții din cauza Atanasiu și alții împotriva României (pronunțată ulterior

deciziilor curții de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție din primul ciclu

procesual) circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea

unui drept la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este

justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea

în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (prelungit

ulterior), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de

art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor

cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor,

prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate

și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Sintetizând cele mai sus arătate, Curtea

a reținut că în mod legal și temeinic a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată

deoarece nu a făcut dovada existenței unui bun în sensul Convenției, condiție necesară

pentru admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., iar ca urmare este neîntemeiată și cererea de constatare a nulității actelor

de înstrăinare a imobilului în litigiu ca urmare a lipsei calității de proprietar

a transmițătorului. Prin analizarea de către tribunal a cerinței existenței bunului,

reclamantei i s-a respectat dreptul de acces la o instanță conform art. 6 din CEDO.

Cel de-al treilea motiv de apel se referă

la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare de acordare

a despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție.

Nici acest motiv de apel nu a fost apreciat

ca întemeiat.

Analizând considerentele sentinței civile

apelate rezultă concluzia că tribunalul a respins întreaga cerere, atât petitul

principal, cât și cel subsidiar, cu motivarea că reclamanta nu se poate prevala

de un bun în sensul art. l din Protocolul 1 la CEDO. În al doilea rând, prin Decizia

nr. 27 din 14 noiembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, obligatorie

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție a decis într-un recurs în interesul legii că acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție,

sunt inadmisibile.

Împotriva deciziei civile nr. 172 A din

18 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția

I

civilă, a declarat recurs L.(B.)E.(E.K.) care a susținut următoarele

motive de nelegalitate:

Tribunalul nu a pronunțat sentința în contradictoriu

cu Statul Român, care nu este menționat în dispozitivul acesteia în calitate de

pârât, indicându-se doar reprezentanții săi ca și cum ar fi fost chemați exclusiv

în nume propriu, respectiv Consiliul Local Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice,

care a fost chemat în judecată în dublă calitate (ca reprezentant al statului și

în nume propriu).

În

mod greșit instanța de apel a respins ca nefondată calea de

atac, considerând că este legală sentința prin care acțiunea a fost respinsă:

Deși sentința apelată este pronunțată aparent

pe fondul cauzei, ceea ce era obligatoriu față de existența deciziei pronunțate

în apel în primul

ciclu procesual,

care s-a menținut în recurs, în realitate motivarea conține considerente care privesc

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare bazate pe dreptul comun.

Procedura instituită de Legea nr. 10/2001

pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără

o implicare directă a instanțelor.

În

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca

Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, s-a reținut că Legea

nr. 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de

imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei

unei despăgubiri reale. Limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin. ultim

din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul

victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul

proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor

fundamentale. De aceea, în cauze de felul celei de față, trebuie să se dea eficiență

dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanțele

de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acțiunea

în revendicare imobiliară este imprescriptibilă. Prima instanță și instanța de apel

ar fi trebuit astfel să se conformeze considerentelor deciziei de desființare cu

trimitere, ceea ce nu au făcut, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ..

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație

și Justiție, a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența

unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii,

poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional

la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din

Legea fundamentală.

Se conchide că, respingerea apelului și

păstrarea soluției de respingere a acțiunii introductive fără ca instanța să le

analizeze în fond, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil consfințit

de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale, dar și a dreptului de proprietate ocrotit de dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție.

În

drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.

proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. și cu art. 313

și 314 C. proc. civ..

Analizând recursul declarat prin prisma

dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de

Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

succed:

Criticile recurate vizează, în esență,

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C.civil, precum și a

art. 1 din Protocol 1 adițional la CEDO, critici ce se circumscriu motivelor de

nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Pentru a fi incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu

aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În

cauză, instanța de apel a aplicat în mod just dispozițiile

legale incidente, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. neputând fi primit.

În

cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile

legale incidente și anume art. 480 C.civil precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la CEDO, dând preferabilitate titlului de proprietate deținut de

pârâți.

În

mod corect s-a reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate,

acțiune în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaș

al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat nu poate fi primită.

Așadar, instanța de apel a interpretat

în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001,

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

precum și dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Reclamantul se află în situația de a fi

inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în

dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorului său.

În

ceea ce privește criticile formulate de reclamant potrivit

cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat

față de titlul pârâților, care au dobândit imobilul în litigiu cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 din

Primul Protocol adițional la CEDO, se constată caracterul nefondat al acestora,

pentru cele ce urmează;

Titlul pârâților, nefiind contestat în

justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamantul

în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autorului

său.

Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată

în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus

derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că, în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Se reține că decizia dată de instanța supremă

în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația

acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create

între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute

în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea,

de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat

că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele

fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt,

cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

În

ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană

a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv

creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță

legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența

CEDO, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești

definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate

(a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO

din 30 iunie 2005).

În

schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate

bunuri în sensul art. menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO

din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13

decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO

din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența Curții Europene este

extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție

de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu

și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat

nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui

imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente, se constată

că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor

în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar

fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura

Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită

promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura

specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie

2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea

unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se

pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea

de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând

reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului

de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea

fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma

a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

însă, urmare a hotărârii Curții din cauza

Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea

unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat

în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile

prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție,

pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței

bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea

în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile

necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor

asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligației Statului de creare

a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului

de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (parag.

232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot

din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii

de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele

naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Celelalte critici ale recurentei ce vizează

incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu pot

conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Motivul de recurs privind

aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este justificat, curtea de apel corect

a statuat că potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea actului de procedură

care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale intervine în cazul în care

a produs părții ce invocă nulitatea o vătămare, iar vătămarea nu poate fi înlăturată

decât prin anularea actului. Prin sentința civilă apelată cererea reclamantei a

fost respinsă în întregime și față de toți pârâții ca nefiind întemeiată, așa cum

rezultă și din minută. Omisiunea menționării în dispozitivul sentinței civile a

unui pârât, fiind trecuți doar reprezentanții acestuia nu întrunește condițiile

menționate mai sus pentru a atrage nulitatea hotărârii, primul motiv de apel nefiind

deci fondat. Pe de altă parte, recurenta nu indică care este actul juridic dedus

judecății ce ar fost interpretat greșit ori a cărui natură sau înțeles lămurit și

vădit neîndoielnic ar fi fost schimbat.

Nici motivul de nelegalitate reglementat

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit, decizia recurată cuprinde motivele

pe care se sprijină, considerentele de fapt și de drept ce au condus la pronunțarea

soluției și nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, recursul

declarat de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18

octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva deciziei civile nr. 172

A din 18 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.