ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10021/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10021/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursului

civil de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin cererea precizată și

completată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 11084/325, la

data de 27 noiembrie 2006, reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâții S.R.,

prin C.L.M. Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate că imobilul situat în

Timișoara, Calea Șagului, identificat în C.F. nr. 35182 Timișoara, a trecut în

proprietatea statului cu titlu abuziv, în baza deciziei nr. 437/1979; să repună

reclamanta în termenul prevăzut de lege cu privire la posibilitatea de a

solicita despăgubiri cu privire la imobil și să fie obligați pârâții la plata

sumei de 40.000 Euro cu titlu de despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea

imobilului descris și expropriat în baza Decretului nr. 223/1974.

În motivare, reclamanta a

arătat că a fost proprietara imobilului situat în Timișoara, Calea Șagului,

identificat în C.F. nr. 35182 Timișoara, până în anul 1988, când a fost preluat

cu titlu abuziv de către S.R., în baza Decretului nr. 223/1974; că, fiind

cetățean german și locuind într-o comunitate în care nu a avut tangențe cu

cetățeni români sau rude ale acestora, nu a avut informații în legătură cu

legile speciale române prin care s-a dat posibilitatea foștilor proprietari

să-și redobândească imobilele naționalizate, expropriate sau trecute în

proprietatea statului și să obțină contravaloarea acestora prin efectul legii,

și că, de îndată ce a luat cunoștință de existența Legii nr. 10/2001,

republicată, s-a adresat B.E.J. J.C.M.C.I. în vederea expedierii unei

notificări adresate P.M. Timișoara, prin care a solicitat acordarea de

despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilului descris mai sus.

În drept, au fost invocate

prevederile Legii nr. 10/2001.

Judecătoria Timișoara,

calificând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind o

contestație împotriva modalității de soluționare a notificării adresate

unității deținătoare, acordând eficiență art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

prin sentința civilă nr. 3332 din 3 aprilie 2007, a admis excepția ridicată de

pârâtul S.R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, unde dosarul a fost

înregistrat la data de 8 mai 2007.

Prin sentința civilă nr. 2494

din 26 noiembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 11084/325/2006, Tribunalul

Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins, în consecință, acțiunea față

de acest pârât; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată,

și a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta M.A., fără să acorde

cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele:

Excepția inadmisibilității

acțiunii este neîntemeiată, deoarece reclamanta a urmărit să supună controlului

instanțelor judecătorești modalitatea de soluționare a procedurii

administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin adresa nr. SC 2006-16262

din 23 august 2006 emisă de unitatea deținătoare, prin care i s-a comunicat că,

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost depusă tardiv.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a

reținut că, față de dreptul subiectiv ce tinde a fi valorificat prin prezenta

acțiune, intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor București nu are calitate

procesuală pasivă, întrucât procedura de acordare a despăgubirilor este

reglementată expres în Capitolul 5, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care,

corelat cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conduc la

concluzia că, în situația în care persoana juridică deținătoare constată că

restituirea în natură nu mai este posibilă, aceasta poate să propună acordarea

de despăgubiri, iar autoritatea competentă „să dispună este C.C.S.D., ale cărei

decizii sunt supuse controlului judiciar potrivit legii.

Cu privire la aspectele ce

țin de fondul drepturilor subiective deduse judecății, prima instanță a reținut

că reclamanta a notificat pentru prima dată Primăria municipiului Timișoara, solicitând

acordarea de despăgubiri în cuantum de 40.000 Euro, pentru preluarea abuzivă a

imobilului în litigiu, la data de 10 august 2006.

Termenul de formulare a

notificării, de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, este un termen

de decădere și este prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și a

fost prelungit cu încă 6 luni prin efectul O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

În speță, reclamanta nu a făcut

dovada existenței unei împrejurări mai presus de voința sa care să o fi

împiedicat să acționeze în termenul legal de un an de la intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și cum necunoașterea legii, indiferent de cauza căreia i se

datorează, nu este un motiv menit să justifice cererea de repunere în termen, tribunalul

a apreciat că dispoziția atacată, prin care s-a constatat tardivitatea

depunerii notificării, apare ca temeinică și legală.

Cu aceeași motivare, că

reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita măsuri reparatorii,

tribunalul a respins și petitul având ca obiect obligarea intimaților la plata

de despăgubiri.

S-a mai reținut că,

instanțele sesizate cu soluționarea contestațiilor la care se referă art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, nu se pot substitui autorităților administrative

competente să soluționeze notificările în discuție, scopul acestei căi de atac

fiind de a supune controlului jurisdicțional legalitatea și temeinicia

deciziilor sau dispozițiilor emise.

Prin decizia nr. 158 din 19

iunie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat

de reclamanta M.A., reținând că soluția primei instanțe este legală, câtă vreme

reclamanta a sesizat pentru prima dată P.M. Timișoara, în calitate de unitate

deținătoare, la data de 10 august 2006, prin intermediul B.E.J. J.C.M.C.I.,

printr-o cerere de acordare de despăgubiri în cuantum de 40.000 Euro,

reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv, înscris în C.F. 35182

Timișoara.

Legiuitorul a reglementat

procedura prealabilă obligatorie de restituire a imobilelor preluate în

proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin Legea nr.

10/2001, iar procedura specială este condiționată de respectarea unui termen

legal de decădere, prevăzut de art. 22 (1) din aceeași lege, așa cum a fost

prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, și care s-a împlinit la 14

februarie 2002.

Nerespectarea exigențelor

procedurale stabilite de Legea nr. 10/2001 duce la pierderea vocației de a

beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul acestui act

normativ, sancțiunea fiind aceea a decăderii din termen, ce constă în pierderea

dreptului de a exercita acțiunea.

Potrivit art. 103 alin. (1) C.

proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt

act de procedură în termen legal atrag decăderea, afară de cazul când legea

dispune astfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința ei.

S-a concluzionat că, în

cauză, reclamanta nu a dovedit că ar fi fost împiedicată printr-o împrejurare

mai presus de voința ei să-și exercite dreptul la acțiune, iar, după 5 ani de

la expirarea termenului, valorificarea acestui drept nu mai este posibilă în

condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta M.A., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Reclamanta arată că a

solicitat instanței să analizeze și să se pronunțe asupra titlului în baza

căruia statul comunist și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate

asupra apartamentului proprietatea sa, ceea ce reprezintă revendicarea

proprietății preluate de statul comunist, fără ca cele două instanțe să se

pronunțe asupra acestui capăt de cerere, ignorând total și minimalizând

conținutul reglementărilor cuprinse în pactele și tratatele la care România

este parte, cultivând detaliul legii interne și refuzând comparațiile și

analogiile cu hotărârile pronunțate de C.E.D.O.

Se arată că, procedând

astfel, ambele instanțe au privat-o pe reclamantă de orice posibilitate

rezonabilă de a-i fi analizată cererea sa de chemare în judecată pe fond, așa

cum statuează art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.L.F.

Se mai arată că, instanțele

au încălcat și prevederile art. 21 din Constituția României, privind accesul

liber la justiție, art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, precum și prevederile art.

129 alin. (5) C. proc. civ., privind rolul activ al instanței în soluționarea

cauzei și că, potrivit art. 17 din D.U.D.O., orice persoană are dreptul la

proprietatea sa.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat pentru cele ce succed:

Potrivit art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Ei vor putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc”.

În speță, reclamanta susține

că instanțele de fond și apel nu au exercitat rolul activ, în sensul art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., în soluționarea pricinii, întrucât nu au analizat pe fond

acțiunea formulată de aceasta, respectiv și capătul de cerere privind

analizarea titlului în baza căruia statul comunist și-a intabulat în cartea funciară

dreptul de proprietate asupra apartamentului său, ceea ce reprezintă revendicare

proprietății asupra imobilului în litigiu, preluat de stat fără titlu valabil.

Or, în speță, instanțele de

fond și apel, în exercitarea rolului lor activ, au calificat acțiunea formulată

de reclamantă, ca fiind un demers judiciar prin care aceasta, în principal, a supus

controlului instanțelor judecătorești modalitatea de soluționare a procedurii

administrative reglementată prin Legea nr. 10/2001, prin adresa nr. SC

2006-16262 din 23 august 2006 emisă de unitatea deținătoare, prin care i s-a

comunicat că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost depusă

tardiv și nu poate fi soluționată, concluzionând că în această situație

reclamanta are deschisă calea unei acțiuni în justiție, potrivit art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a reținut că

reclamanta a formulat acțiunea în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

ceea ce echivalează cu contestație împotriva adresei nr. SC 2006-16262 din 23

august 2006 emisă de P.M. Timișoara.

Dacă obiectul acțiunii

formulată de reclamantă, ce constă în obligarea pârâtei P.M. Timișoara, în

calitate de unitate deținătoare, să-i acorde despăgubiri în cuantum de 40.000

Euro pentru imobilul în litigiu, care a trecut în proprietatea statului cu

titlul abuziv în baza deciziei nr. 437/1979, nu poate fi schimbat, termenul

juridic al acesteia nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar

obligată, în exercitarea rolului ei activ, să dea acțiunii calificarea juridică

exactă, alta decât cea dată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Calificarea acțiunii făcută de

prima instanță, și menținută prin decizia recurată, a avut în vedere și

precizările de acțiune formulate de reclamantă, dosar nr. 11084/325/2006 al

Judecătoriei Timișoara și dosar nr. 11084/325/2006 al Tribunalului Timișoara,

prin care aceasta a precizat obiectul acțiunii, cât și părțile cu care înțelege

să se judece.

Astfel, prin precizarea de

acțiune depusă la Judecătoria Timișoara, reclamanta arată că înțelege să se

judece cu pârâtul S.R., prin Ministerul Finanțelor Publice, că acțiunea are ca

obiect obligarea pârâților la plata sumei de 40.000 Euro, cu titlu de

despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilului în litigiu, care a

trecut în proprietatea statului cu titlu abuziv în baza deciziei nr. 437/1979,

iar prin precizarea formulată la Tribunalul Timiș a arătat că judecata prezentei cauze se desfășoară și în contradictoriu cu P.M. Timișoara.

Precizând obiectul acțiunii

și părțile în contradictoriu cu care se judecă, reclamanta a stabilit cadrul

procesual ce nu poate fi depășit decât cu încălcarea principiului

disponibilității.

De aceea, în exercitarea

rolului lor activ, instanțele de fond și apel au analizat pricina în raport de

obiectul acțiunii stabilit de reclamantă, urmare a precizării acțiunii și în contradictoriu

cu pârâții indicați de aceasta, dând părților ajutorul activ în apărarea

drepturilor și intereselor legitime, pentru stabilirea adevărului.

Celelalte critici formulate

de reclamantă privind nepronunțarea instanțelor de fond și apel pe fondul capătului

de cerere prin care a solicitat instanței să analizeze și să se pronunțe asupra

titlului în baza căruia statul comunist și-a intabulat în cartea funciară

dreptul de proprietate asupra imobilului proprietatea sa preluat fără titlu

valabil, ceea ce ar reprezenta revendicarea proprietății preluate de statul

comunist, cu încălcarea pactelor și tratatelor la care România este parte, a art.

21 din Constituția României, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 6 alin.

(1) din C.E.D.O., nu s-au constituit în critici în apelul formulat de aceasta

împotriva hotărârii primei instanțe, fiind astfel exercitate omisso medio, iar

sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerente expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de reclamanta M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 158 din 19 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2009.