ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10021/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea precizată și completată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 11084/325, la data de 27 noiembrie 2006, reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâții S.R., prin C.L.M. Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate că imobilul situat în Timișoara, Calea Șagului, identificat în C.F. nr. 35182 Timișoara, a trecut în proprietatea statului cu titlu abuziv, în baza deciziei nr. 437/1979; să repună reclamanta în termenul prevăzut de lege cu privire la posibilitatea de a solicita despăgubiri cu privire la imobil și să fie obligați pârâții la plata sumei de 40.000 Euro cu titlu de despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea imobilului descris și expropriat în baza Decretului nr. 223/1974.

În motivare, reclamanta a arătat că a fost proprietara imobilului situat în Timișoara, Calea Șagului, identificat în C.F. nr. 35182 Timișoara, până în anul 1988, când a fost preluat cu titlu abuziv de către S.R., în baza Decretului nr. 223/1974; că, fiind cetățean german și locuind într-o comunitate în care nu a avut tangențe cu cetățeni români sau rude ale acestora, nu a avut informații în legătură cu legile speciale române prin care s-a dat posibilitatea foștilor proprietari să-și redobândească imobilele naționalizate, expropriate sau trecute în proprietatea statului și să obțină contravaloarea acestora prin efectul legii, și că, de îndată ce a luat cunoștință de existența Legii nr. 10/2001, republicată, s-a adresat B.E.J.

J.C.M.C.I. în vederea expedierii unei notificări adresate P.M. Timișoara, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilului descris mai sus. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001.

Judecătoria Timișoara, calificând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca fiind o contestație împotriva modalității de soluționare a notificării adresate unității deținătoare, acordând eficiență art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin sentința civilă nr. 3332 din 3 aprilie 2007, a admis excepția ridicată de pârâtul S.R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, unde dosarul a fost înregistrat la data de 8 mai 2007. Prin sentința civilă nr. 2494 din 26 noiembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 11084/325/2006, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins, în consecință, acțiunea față de acest pârât; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, și a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta M.A., fără să acorde cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, deoarece reclamanta a urmărit să supună controlului instanțelor judecătorești modalitatea de soluționare a procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin adresa nr. SC 2006-16262 din 23 august 2006 emisă de unitatea deținătoare, prin care i s-a comunicat că, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost depusă tardiv.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a reținut că, față de dreptul subiectiv ce tinde a fi valorificat prin prezenta acțiune, intimatul Ministerul Economiei și Finanțelor București nu are calitate procesuală pasivă, întrucât procedura de acordare a despăgubirilor este reglementată expres în Capitolul 5, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care, corelat cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conduc la concluzia că, în situația în care persoana juridică deținătoare constată că restituirea în natură nu mai este posibilă, aceasta poate să propună acordarea de despăgubiri, iar autoritatea competentă „să dispună este C.C.S.D., ale cărei decizii sunt supuse controlului judiciar potrivit legii.

Cu privire la aspectele ce țin de fondul drepturilor subiective deduse judecății, prima instanță a reținut că reclamanta a notificat pentru prima dată Primăria municipiului Timișoara, solicitând acordarea de despăgubiri în cuantum de 40.000 Euro, pentru preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, la data de 10 august 2006. Termenul de formulare a notificării, de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, este un termen de decădere și este prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și a fost prelungit cu încă 6 luni prin efectul O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

În speță, reclamanta nu a făcut dovada existenței unei împrejurări mai presus de voința sa care să o fi împiedicat să acționeze în termenul legal de un an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cum necunoașterea legii, indiferent de cauza căreia i se datorează, nu este un motiv menit să justifice cererea de repunere în termen, tribunalul a apreciat că dispoziția atacată, prin care s-a constatat tardivitatea depunerii notificării, apare ca temeinică și legală. Cu aceeași motivare, că reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, tribunalul a respins și petitul având ca obiect obligarea intimaților la plata de despăgubiri.

S-a mai reținut că, instanțele sesizate cu soluționarea contestațiilor la care se referă art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se pot substitui autorităților administrative competente să soluționeze notificările în discuție, scopul acestei căi de atac fiind de a supune controlului jurisdicțional legalitatea și temeinicia deciziilor sau dispozițiilor emise. Prin decizia nr. 158 din 19 iunie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta M.A., reținând că soluția primei instanțe este legală, câtă vreme reclamanta a sesizat pentru prima dată P.M. Timișoara, în calitate de unitate deținătoare, la data de 10 august 2006, prin intermediul B.E.J. J.C.M.C.I., printr-o cerere de acordare de despăgubiri în cuantum de 40.000 Euro, reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv, înscris în C.F.

35182 Timișoara. Legiuitorul a reglementat procedura prealabilă obligatorie de restituire a imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin Legea nr. 10/2001, iar procedura specială este condiționată de respectarea unui termen legal de decădere, prevăzut de art. 22 (1) din aceeași lege, așa cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, și care s-a împlinit la 14 februarie 2002. Nerespectarea exigențelor procedurale stabilite de Legea nr. 10/2001 duce la pierderea vocației de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul acestui act normativ, sancțiunea fiind aceea a decăderii din termen, ce constă în pierderea dreptului de a exercita acțiunea.

Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termen legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune astfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. S-a concluzionat că, în cauză, reclamanta nu a dovedit că ar fi fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să-și exercite dreptul la acțiune, iar, după 5 ani de la expirarea termenului, valorificarea acestui drept nu mai este posibilă în condițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.A., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Reclamanta arată că a solicitat instanței să analizeze și să se pronunțe asupra titlului în baza căruia statul comunist și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra apartamentului proprietatea sa, ceea ce reprezintă revendicarea proprietății preluate de statul comunist, fără ca cele două instanțe să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere, ignorând total și minimalizând conținutul reglementărilor cuprinse în pactele și tratatele la care România este parte, cultivând detaliul legii interne și refuzând comparațiile și analogiile cu hotărârile pronunțate de C.E.D.O. Se arată că, procedând astfel, ambele instanțe au privat-o pe reclamantă de orice posibilitate rezonabilă de a-i fi analizată cererea sa de chemare în judecată pe fond, așa cum statuează art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.L.F.

Se mai arată că, instanțele au încălcat și prevederile art. 21 din Constituția României, privind accesul liber la justiție, art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, precum și prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., privind rolul activ al instanței în soluționarea cauzei și că, potrivit art. 17 din D.U.D.O., orice persoană are dreptul la proprietatea sa. Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat pentru cele ce succed: Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc”. În speță, reclamanta susține că instanțele de fond și apel nu au exercitat rolul activ, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în soluționarea pricinii, întrucât nu au analizat pe fond acțiunea formulată de aceasta, respectiv și capătul de cerere privind analizarea titlului în baza căruia statul comunist și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra apartamentului său, ceea ce reprezintă revendicare proprietății asupra imobilului în litigiu, preluat de stat fără titlu valabil.

Or, în speță, instanțele de fond și apel, în exercitarea rolului lor activ, au calificat acțiunea formulată de reclamantă, ca fiind un demers judiciar prin care aceasta, în principal, a supus controlului instanțelor judecătorești modalitatea de soluționare a procedurii administrative reglementată prin Legea nr. 10/2001, prin adresa nr. SC 2006-16262 din 23 august 2006 emisă de unitatea deținătoare, prin care i s-a comunicat că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost depusă tardiv și nu poate fi soluționată, concluzionând că în această situație reclamanta are deschisă calea unei acțiuni în justiție, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, s-a reținut că reclamanta a formulat acțiunea în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu contestație împotriva adresei nr. SC 2006-16262 din 23 august 2006 emisă de P.M.

Timișoara. Dacă obiectul acțiunii formulată de reclamantă, ce constă în obligarea pârâtei P.M. Timișoara, în calitate de unitate deținătoare, să-i acorde despăgubiri în cuantum de 40.000 Euro pentru imobilul în litigiu, care a trecut în proprietatea statului cu titlul abuziv în baza deciziei nr. 437/1979, nu poate fi schimbat, termenul juridic al acesteia nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului ei activ, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acțiunii făcută de prima instanță, și menținută prin decizia recurată, a avut în vedere și precizările de acțiune formulate de reclamantă, dosar nr. 11084/325/2006 al Judecătoriei Timișoara și dosar nr. 11084/325/2006 al Tribunalului Timișoara, prin care aceasta a precizat obiectul acțiunii, cât și părțile cu care înțelege să se judece.

Astfel, prin precizarea de acțiune depusă la Judecătoria Timișoara, reclamanta arată că înțelege să se judece cu pârâtul S.R., prin Ministerul Finanțelor Publice, că acțiunea are ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 40.000 Euro, cu titlu de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilului în litigiu, care a trecut în proprietatea statului cu titlu abuziv în baza deciziei nr. 437/1979, iar prin precizarea formulată la Tribunalul Timiș a arătat că judecata prezentei cauze se desfășoară și în contradictoriu cu P.M. Timișoara. Precizând obiectul acțiunii și părțile în contradictoriu cu care se judecă, reclamanta a stabilit cadrul procesual ce nu poate fi depășit decât cu încălcarea principiului disponibilității.

De aceea, în exercitarea rolului lor activ, instanțele de fond și apel au analizat pricina în raport de obiectul acțiunii stabilit de reclamantă, urmare a precizării acțiunii și în contradictoriu cu pârâții indicați de aceasta, dând părților ajutorul activ în apărarea drepturilor și intereselor legitime, pentru stabilirea adevărului.

Celelalte critici formulate de reclamantă privind nepronunțarea instanțelor de fond și apel pe fondul capătului de cerere prin care a solicitat instanței să analizeze și să se pronunțe asupra titlului în baza căruia statul comunist și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului proprietatea sa preluat fără titlu valabil, ceea ce ar reprezenta revendicarea proprietății preluate de statul comunist, cu încălcarea pactelor și tratatelor la care România este parte, a art. 21 din Constituția României, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., nu s-au constituit în critici în apelul formulat de aceasta împotriva hotărârii primei instanțe, fiind astfel exercitate omisso medio, iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerente expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei nr. 158 din 19 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2009.