ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1072/2010

Deliberând asupra recursului de față, din

actele și lucrările dosarului, constată că prin

sentința civilă nr. 980 din 24 octombrie 2008, pronunțată

în dosarul nr. 11254.1/325/2007 al Tribunalului Timiș s-a respins

acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara,

reprezentat prin primar, și Primăria Municipiului Timișoara, în

contradictoriu cu pârâții SC F.V. SRL, SC S.I. SRL și SC P.P.I.R. SRL,

având ca obiect rezoluțiune contract, s-a respins cererea de chemare în

garanție și au fost obligați reclamanții la cheltuieli de

judecată în sumă de 12.669,93 lei față de pârâtele SC S.I.

SRL și SC P.P.I.R. SRL.

Prin decizia Curții de Apel

Timișoara nr. 68 din 31 martie 2009 se respinge apelul declarat de reclamanții

Municipiul Timișoara, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 980

din 24 octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 11254.1/325/2007 al

Tribunalului Timiș și îi obligă pe reclamanți să

plătească pârâtei SC S.I. SRL suma de 15.861,40 lei, cheltuieli de

judecată, în apel. Totodată se dispune obligarea pârâtei SC F.V. SRL

la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 46.300 lei, aferentă

cererii de chemare în garanție formulată în primă

instanță.

Pentru a pronunța această

soluție, curtea de apel a reținut, în acord cu prima

instanță, că transferul dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu nu se putea face decât prin încheierea unui act în formă

autentică și că, în consecință contractul încheiat în

formă neautentică, la data de 6 septembrie 2006, nu este

producător de efecte juridice.

S-a mai reținut că, în

măsura în care în contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 14

septembrie 2006, prin care s-a transmis dreptul de proprietate, nu a fost

inclusă clauza privind interdicția înstrăinării imobilului,

ca fiind dobândit în baza Legii nr. 550/2002, pe timp de 3 ani din momentul

dobândirii, o atare clauză, înscrisă într-un alt act, nu poate fi

invocată ca temei al rezoluțiunii și că în aceste

condiții nu există nici motive de rezoluțiune a contractului

subsecvent.

Curtea de apel a apreciat că

celelalte motive invocate referitoare la existența unei interdicții

legale și caracterul speculativ al contractului subsecvent nu sunt

concludente în raport de cererea prin care se solicită rezoluțiunea

contractelor, acestea vizând o eventuală cauză de nulitate și

că, în măsura în care în primă instanță acțiunea

a fost respinsă, culpa procesuală fiind a reclamanților și

nu a pârâtei, acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul dovedit

prin acte depuse la dosar este justificată.

În consecință, s-a

apreciat că apelul nu este întemeiat și trebuie respins ca atare, iar

în ce privește pe reclamanta Primăria Municipiului Timișoara

și ca fiind formulat de o entitate care nu are personalitate juridică

și deci nici capacitate procesuală.

Împotriva acestei soluții au

declarat recurs reclamanții Municipiul Timișoara și

Primăria Municipiului Timișoara care au reluat textual toate

criticile cuprinse și în cererea de apel, dar pe care le-au subsumat, la

final, motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Față de această

formă a recursului, Înalta Curte urmează a-l respinge, dar va

răspunde printr-un considerent comun celor două motive indicate de

către recurenți:

Curtea de apel a reținut în mod

legal că prima instanță a stabilit în mod corect că

acțiunea este neîntemeiată, întrucât, în primul rând, în contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 14 septembrie 2006 nu există

interdicția de vânzare de 3 ani ce se pretinde că ar fi fost

încălcată de pârâta SC F.V. SRL, în al doilea rând nu există

temei pentru a se reține că interdicția de 3 ani ar deriva din

prevederile Legii nr. 550/2002, căci terenul vândut de Primăria

Timișoara nu intră în sfera de aplicare a acestui act normativ, iar

în al treilea rând, chiar dacă o asemenea interdicție ar exista, ea

ar atrage sancțiunea nulității contractului, iar nu pe cea a

rezoluțiuni acestuia, cum s-a solicitat prin acțiune.

Deasemenea, nu se impune nici

rezoluțiunea contractului încheiat între SC F.V. SRL și pârâtele

intimate, deoarece nu există în acest contract vreo clauză care

să nu fi fost executată.

Reținând aceste argumente ca

fiind corecte, se va reține distincția între antecontractul de

vânzare - cumpărare din 6 septembrie 2006, act căruia îi

lipsește forma autentică prevăzută de lege pentru ca

transferul dreptului de proprietate asupra imobilului să opereze, și

contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 14 septembrie 2006,

deoarece ele au un conținut diferit, iar în cuprinsul actului autentic nu

se face trimitere la antecontractul din 6 septembrie 2006 pentru a se considera

că prevederile lui au fost preluate în acest mod în actul autentic de

vânzare-cumpărare din 14 septembrie 2006.

În ceea ce privește pretinsa

interdicție de înstrăinare de trei ani, ca temei al

rezoluțiunii, recurenții prezintă două ipoteze: fie că

aceasta ar decurge din contractul încheiat între Municipiul Timișoara și

SC F.V. SRL, fie că ar fi prevăzută de dispozițiile Legii nr.

550/2002.

Dacă se face o raportare la

interdicția de trei ani ca fiind născută dintr-un contract,

trebuie observat că singurul contract opozabil intimatelor pârâte este cel

autentificat din 14 septembrie 2006, contract ce a stat la baza înscrierii în

CF a dreptului de proprietate al SC F.V. SRL și în cuprinsul căruia

nu se regăsește vreo interdicție de înstrăinare. În plus,

chiar și între părțile semnatare ale antecontractului

această interdicție nu produce efecte, câtă vreme ea nu a fost

preluată în cuprinsul actului autentic încheiat ulterior. Această

împrejurare denotă fără echivoc modificarea intenției

inițiale a părților, acestea înțelegând în cele din urmă

să renunțe la interdicția de înstrăinare de trei ani ce

fusese prevăzută în antecontract.

Prin răspunsul la întâmpinare

și prin motivele de recurs reclamanții au invocat și faptul

că această interdicție ar decurge din dispozițiile art. 28

din Legea 550/2002. Deși o asemenea interdicție este

prevăzută de acest text de lege, reclamanții pierd din vedere

tocmai faptul că din cuprinsul actului autentificat din 14 septembrie 2006

nu rezultă în niciun caz împrejurarea că imobilul a fost vândut în

baza acestui act normativ, astfel că nu poate fi primită

susținerea că oricum imobilul ar fi fost indisponibilizat temporar

prin efectul legii. Dacă imobilul s-ar fi vândut în baza Legii nr. 550/2002,

s-ar fi făcut mențiune în contractul autentic de

vânzare-cumpărare, iar interdicția s-ar fi înscris în cartea

funciară în mod obligatoriu, ceea ce însă nu s-a întâmplat. După

cum se poate observa, la data la care societățile au dobândit

imobilul, nu era notată în cartea funciară vreo interdicție de

înstrăinare în baza Legii nr. 550/2002. Mai mult, faptul că vânzarea

s-ar fi făcut în baza dispozițiilor acestei legi nu rezultă nici

măcar din antecontractul din 6 septembrie 2006.

Oricum, chiar dacă s-ar fi

aplicat interdicția legală de înstrăinare, aceasta nu ar duce în

niciun caz la rezoluțiunea ambelor contracte, ci ar fi atras nulitatea

contractului prin care SC F.V. SRL a vândut imobilul, bunul întorcându-se în

patrimoniul său, nicidecum în cel al reclamanților-recurenți,

cum solicită aceștia.

Motivele indicate de reclamanții-recurenți

privind scopul speculativ, cauza ilicită și imorală a

contractului prin care s-a dobândit imobilul înscris în CF Timișoara, nu

pot duce în niciun caz la rezoluțiunea contractului. Acestea sunt,

eventual, motive de nulitate, ceea ce ar face ca desființarea contractului

să opereze pentru cauze existente la momentul încheierii actului, or,

rezoluțiunea presupune un contact valabil încheiat, ea datorându-se unor

cauze subsecvente încheierii contractului.

Oricum, argumentele invocate nu pot

fi acceptate, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare încheiat

între două societăți comerciale are natură comercială,

iar scopul urmărit este profitul, context în care nu se poate afirma

că acest contract are o cauză ilicită și imorală numai

pentru că vânzătoarea a realizat un profit mare reprezentat de

diferența dintre prețul de achiziție și cel de vânzare.

Întrucât prin motivele de recurs s-a

făcut referire la rezoluțiunea contractului încheiat de intimatele

pârâte și la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis,

Înalta Curte va face câteva precizări și în legătură cu

aceasta ipoteză.

Această regulă, a

desființării actului subsecvent ca urmare a desființării

actului inițial, cunoaște mai multe excepții, printre care

și cazul în care subdobânditorul unui imobil este de bună -

credință și a dobândit bunul cu titlu oneros. În această

situație, chiar dacă actul inițial este desființat (în

cazul de față contractul încheiat între Municipiul Timișoara

și SC F.V. SRL), contractul subsecvent își păstrează

valabilitatea (este vorba în speță de contractul încheiat între SC

F.V. SRL ad și celelalte pârâte).

Este mai presus de orice

îndoială faptul că aceste intimate pârâte sunt cumpărători

de bună-credință, căci la momentul la care ei au

cumpărat imobilul în cartea funciară aferentă acestuia nu era

înscrisă nicio interdicție de înstrăinare, iar o asemenea

interdicție nu le-a fost adusă la cunoștință nici de

către vânzătoare, nici de către altcineva. Din contră, în

cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 iunie

2007, aceasta, prin reprezentantul său legal, a declarat că „imobilul

mai sus descris este liber de servituți, alte sarcini; nu este

indisponibilizat”, „imobilul se vinde liber de orice act sau obligație de

natură să limiteze libera utilizare a acestuia sau dreptul deplin de

proprietate asupra acestuia”, toate acestea întărindu-le odată în

plus convingerea că imobilul nu este supus vreunei interdicții de

înstrăinare.

Așadar, Curtea

găsește nefondat motivul de recurs invocat de recurenți și

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în condițiile în care

instanța de apel a făcut o corectă apreciere a actului juridic

dedus judecății, astfel cum s-a expus deja, pe larg, în cuprinsul

prezentei decizii.

Curtea găsește nefondat

și motivul de recurs invocat de recurenți și prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. în condițiile în care în cauza de față

nu rezultă că instanța de apel ar fi pronunțat o

soluție cu încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau

că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea

extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

Pentru aceste considerente, conform art.

312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanții Municipiul

Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, împotriva

deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 68 din 31 martie 2009, ca

nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274

C. proc. civ. va obliga recurenții să plătească intimatei

pârâte SC F.V. SRL Timișoara suma de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de

judecată – onorariu de avocat – și intimatei pârâte SC S.I. SRL

Timișoara suma de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de

reclamanții Municipiul Timișoara și Primăria Municipiului

Timișoara, împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 68

din 31 martie 2009, ca nefondat.

Obligă recurenții să

plătească intimatei - pârâte SC F.V. SRL Timișoara suma de 2.500

lei, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu de avocat – și

intimatei - pârâte SC S.I. SRL Timișoara suma de 2.500 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 17 martie 2010.