ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4136/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiș la 7 martie 2005,

reclamanta T.L.(L.) a formulat o contestație împotriva dispoziției nr. 482 din

3 februarie 2005 emisă de primarul municipiului Timișoara pentru anularea

dispoziției și acordarea de despăgubiri bănești în cotă de 45 % din imobilul

situat în Timișoara, înscris în C.F. 710 Timișoara nr. top 88-89.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că imobilul a fost proprietatea SC V. SA, societate imobiliară în cadrul

căreia M.D., bunicul său matern, părinții săi M.L. și C., precum și L.M.

bunicul său patern au deținut acțiuni.

Imobilul a fost naționalizat în 1956

prin Decretul nr. 92/1950, naționalizare abuzivă, întrucât acesta a fost

construit pentru nevoi familiale, asociația constituindu-se pentru a se putea

lua credit de la bancă în vederea continuării și finalizării construcției.

Acțiunea a fost formulată și

împotriva Consiliului local al municipiului Timișoara și a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Tribunalul Timiș, prin sentința

civilă nr. 378/PI din 21 februarie 2006, a respins acțiunea.

În motivarea acestei soluții

instanța de fond a reținut că prin dispoziția primarului municipiului Timișoara

s-a respins notificarea reclamantei pentru că aceasta nu a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, nedepunând în termen legal actele

doveditoare.

Instanța a constatat că la data

preluării, imobilul se afla în proprietatea SC V. SA I. dar că nu s-a probat de

către contestatoare că antecesorii săi (părinții L.C. și L. mai dețineau la

data preluării imobilului acțiuni la societatea amintită, asemenea dovezi

existând numai pentru anii 1936 și 1948, dar nu și pentru momentul preluării,

1956.

S-a constatat astfel că reclamanta

nu se încadrează în categoriile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timișoara prin

decizia civilă nr. 357/A din 16 octombrie 2006 a admis apelul, a schimbat în

parte hotărârea atacată în sensul că a admis acțiunea reclamantei împotriva

pârâtului primarul municipiului Timișoara. A fost anulată dispoziția nr.

482/2005 și a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să

acorde reclamantei titluri de despăgubire pentru cota de 45 % din imobilul

înscris în C.F. nr. 710 Timișoara.

Sentința Tribunalului Timiș a fost

menținută cât privește respingerea acțiunii față de pârâtul Consiliul local

Timișoara.

În motivarea acestei hotărâri

instanța de apel a constatat, din amplul probatoriu administrat la instanța de

fond și din completarea acestuia în faza apelului, că reclamanta a dovedit că

este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de

art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. S-a reținut că antecesorii reclamantei

(bunicul matern, bunicul patern și părinții săi) dețineau la momentul constituirii

societății o cotă de 47,5 % din totalul acțiunilor, conform actului de

constituire al societății și din tabloul acționarilor care, în 1945 apare

schimbat, dar în care se regăsesc părinții reclamantei cu un procent de 45 %

din acțiuni (conform borderoului Administrației Financiare Timiș Tarontal aflat

la filele 37-40 din dosar). Aceeași configurație a acționarilor se regăsește în

unele documente din 1948 (un convocator al adunării generale a acționarilor și

un proces-verbal al comitetului de cenzori.

Instanța a constatat că nu s-au

produs documente din care să rezulte că până la naționalizare, 1956

configurația acționarilor să se fi schimbat, fapt confirmat de doi martori

audiați în instanța de apel.

S-a mai reținut caracterul abuziv al

trecerii imobilului în proprietatea statului, imobil construit cu destinație

familiară și cu privire la care părinții reclamantei conform probelor

administrate, au încercat să-l recupereze prin mai multe contestații adresate

autorităților în 1956 și 1967.

Instanța de apel constatând noile

reglementări introduse de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru stabilirea și

acordarea despăgubirilor, a admis acțiunea și a dispus ca primarul municipiului

Timișoara să emită o nouă dispoziție prin care să acorde reclamantei (pentru

care instanța a stabilit calitatea de persoană îndreptățită) despăgubiri pentru

cota de 45 % din imobilul în litigiu, urmând ca dispoziția să fie înaintată în

condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii pârâții

Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara au

declarat în termen legal recurs.

Recursul a fost motivat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt s-a criticat soluția

instanței de apel pentru că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită și a dreptului pretins, necompletând dosarul administrativ în

termenul prevăzut de lege, respectiv până la 2 iulie 2003, termenul prevăzut de

alin. (1) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 fiind de decădere și nu de

recomandare. Recurenții au invocat în acest sens dispozițiile O.U.G. nr.

10/2003.

S-a reținut că instanța este chemată

să se pronunțe asupra legalității dispoziției de soluționare a notificării în

raport de actele pe care entitatea le-a avut la dispoziție până la momentul

soluționării dosarului, deci actele trebuiau depuse la dosarul administrativ și

nu la instanță.

Recurenții au mai criticat că greșit

s-a pretins reclamantei să dovedească cu martori faptul că antecesorii săi au

fost acționari ai societății comerciale și la momentul preluării imobilului de

către Statul Român, înscrisurile depuse făcând dovada calității de acționari

numai până în anul 1948.

În concluziile orale reclamanta prin

avocat a invocat excepția nulității recursului, motivele invocate

neîncadrându-se în nici unul din motivele expres prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.. În subsidiar concluziile s-au referit la respingerea recursului ca

nefondat.

Se constată că excepția nulității

recursului este neîntemeiată și se va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția

cazurilor arătate de alin. (2) al acestui articol, care se referă la motivele

de ordine publică care pot fi invocate și din oficiu.

De asemenea, alin. (3) al aceluiași

articol prevede că judecarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute de art. 304.

Recursul declarat de pârâți la 4

decembrie 2006, în termenul de 15 zile prevăzut de lege de la data comunicării

deciziei, curții de apel, 15 noiembrie 2006 (termen prelungit până în ziua de

luni, 4 decembrie 2006) a fost motivat pe trei pagini.

Recurenții au indicat și temeiul de

drept și au detaliat în cererea de recurs, motivele pentru care în accepția

lor, hotărârea este nelegală și neîntemeiată.

Ca urmare sancțiunea nulității nu

operează în cauză.

Pe fond analizăm motivele de recurs

invocate în raport de decizia atacată și de probele administrate în cauză, se

va respinge recursul pentru considerentele ce urmează.

Soluția instanței de apel este

legală și temeinică. S-a constatat că reclamanta a dovedit calitatea de

persoană îndreptățită, fiind succesoarea foștilor proprietari (acționari) și că

aceștia dețineau acțiuni în procent de 45 % din imobilul preluat în mod abuziv

de către Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, în cauză fiind incidente art.

2 alin. (4) lit. a), art. 4 și art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Pentru revendicarea prevăzută de

Legea nr. 10/2001 prin notificare este prevăzut într-adevăr un termen de

decădere de 6 luni, prelungit până la 14 februarie 2002 (art. 22 din lege), dar

acest termen se referă numai la sesizarea instanțelor administrative abilitate

de lege să rezolve notificarea.

Art. 23 din lege, redactat în

termeni permisivi și nu imperativi care să implice vreo decădere prevede că

actele doveditoare ale dreptului de proprietate și după caz ale calității de

asociat sau acționar al persoanei juridice precum și în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și înscrisurile care descriu construcția

demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire

decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării

notificării.

Legea nr. 10/2001 nu restricționează

dreptul pretențiilor în a produce probe în calea de atac a contestației. Ca

urmare, Codul de procedură civilă este aplicabil ca drept comun, iar în calea

de atac ordinară, procedura civilă (în art. 295) îngăduie instanței să

încuviințeze refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță

precum și să administreze probe noi.

Cât privește titlul de proprietar și

respectiv calitatea de acționar, al autorilor reclamantei la momentul preluării

imobilului se constată că instanța în mod legal a apreciat ca dovedită această

calitate în raport de înscrisurile depuse la dosar.

Împrejurarea că înscrisurile datează

din 1936 și, respectiv 1948, dar nu s-au putut produce astfel de documente în

1956, la data preluării imobilului nu se poate traduce prin lipsa de probă cât

privește dreptul de proprietate în persoana acționarilor.

Dacă pârâții pretind că autorii

reclamantei la momentul preluării imobilului nu mai erau acționari, ori că alte

persoane aveau această calitate, sarcina probei cădea în diligența lor,

potrivit regulilor instituite de Codul civil cu privire la sarcina probei.

De altfel, Legea nr. 10/2001 în art.

24 arată în mod expres că în absența unor probe contrare, existența și după

caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive

sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Or, în actul de preluare este

menționată societatea comercială pentru care reclamanta a prezentat acte și de

la înființare și ulterior, acte necombătute prin alte probe, ci numai prin

comentariile pârâților.

Ca urmare, nici această critică nu

este întemeiată, neputând fi primită.

Se mai reține că pentru pârâtul

Consiliul local al municipiului Timișoara instanța de fond a constatat lipsa

calității procesuale pasive a acestuia, soluție confirmată și de instanța de

apel.

Ca urmare, recursul formulat de

această parte se va respinge și pentru acest motiv.

Se constată că cererea

intimatei-reclamante de obligarea recurenților la plata sumei de 5000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată este întemeiată, pretențiile fiind dovedite cu

chitanța de depusă la dosar.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

vor fi obligați recurenții la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată către reclamantă reprezentând onorariu de avocat.

Pentru considerentele mai sus

arătate și văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor

respinge recursurile.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al

municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 357 A din 16 octombrie 2006 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți primarul

municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 5100 lei către intimata-reclamantă T.L.      Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2007.