ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5842/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 5178 din 4 iunie 2003 a Judecătoriei Timișoara s-a respins acțiunea formulată de reclamanții I.P. și C.R.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, I.A., I.E., F.C., B.M., V.D., V.L.A., G.I., G.Ș. și Z.E., astfel cum a fost completată, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului pentru imobilul înscris în CF col. nr. 13083 Timișoara, nr. top. 11705 și 11706, situat în Timișoara, str. C.P. nr. X și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite apartamente din imobil. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, care a fost respins prin Decizia nr. 2138 din 5 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, motivat de prescripția dreptului la acțiune în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 3903 din 30 noiembrie 2005 a aceleiași instanțe, s-a admis recursul declarat de reclamanți, s-a casat decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului, la Tribunalul Timiș, determinat de greșita reținere a excepției prescripției dreptului la acțiune, față de faptul că reprezentantul reclamanților a expediat cererea de chemare în judecată prin poștă la data de 14 august 2002. Prin Decizia civilă nr. 430A din 18 mai 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanți, a fost desființată sentința atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Judecătoria Timișoara. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții F.C.

și Consiliul local al municipiului Timișoara, care a fost admis, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza, spre soluționare în primă instanță, la Tribunalul Timiș, conform Deciziei nr. 1140 din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara. Potrivit Deciziei nr. 2271/PI din 27 mai 2008 a Tribunalului Timiș, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată, reținându-se prescripția dreptului la acțiune. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, care a fost admis, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal, potrivit Deciziei nr. 255 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, constatându-se încălcarea art. 315 C. proc.

civ., în raport de împrejurarea că problema prescripției dreptului la acțiune a fost dezlegată în mod irevocabil prin Decizia nr. 1140 din 31 octombrie 2007. Hotărârea instanței de apel a fost menținută prin Decizia nr. 8893 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții I.A., I.E., V.D., V.L.A., G.Ș., G.R., F.C. și Consiliul local al municipiului Timișoara. Prin Sentința civilă nr. 3521/PI din 15 decembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamanți, a constatat că imobilul situat în Timișoara, str. C.P. nr. X a trecut, fără titlu, în proprietatea Statului Român, a respins, în rest, acțiunea, obligând pe reclamanți la câte 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâții F.C., V.L., I.A., B.M.

și G.R. În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor art. 2 ale acestui act normativ, care exceptau de la naționalizare, printre alții, și pe proprietarii având profesii intelectuale, cum era antecesorul reclamanților, care a fost avocat și judecător. În consecință, imobilul a trecut în mod greșit în proprietatea statului. Acest fapt, însă, nu acordă automat reclamanților dreptul la restituirea în natură a bunului ce a aparținut antecesorului lor, întrucât el a fost înstrăinat pârâților chemați în judecată, actele lor de dobândire fiind valabil încheiate. Prin Decizia civilă nr. 1133/A din 6 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, apelurile declarate de reclamanți și de pârâții Primarul și Consiliul local Timișoara împotriva sentinței civile sus-menționate.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâții Primarul și Consiliul local Timișoara, acesta este neîntemeiat, în condițiile în care acțiunea reclamanților s-a derulat sub auspiciile generate de adoptarea Legii nr. 10/2001, iar acest act normativ prevede explicit, în art. 2 lit. a), că, în sensul prezentei legi, „prin imobile preluate în mod abuziv” se înțelege „imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare”, iar imobilul din litigiu se încadrează exact în această categorie, așa cum o atestă și extrasul de CF. În același context, nu prezintă nicio relevanță indicarea, de către pârâții apelanți, a art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a art. 1 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, câtă vreme legea aplicabilă acestui litigiu este Legea nr. 10/2001, din perspectiva foștilor proprietari, respectiv a moștenitorilor acestora, în calitate de persoane îndreptățite fie la restituirea în natură (doar acolo un locuințele nu s-au vândut), fie prin echivalent.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, criticând-o pentru următoarele motive: Instanța a pronunțat o hotărâre nelegală sub aspectul constatării nevalabilității titlului statului. Trecerea imobilului în proprietatea Statului Român s-a făcut cu respectarea dispozițiilor în vigoare la momentul preluării lui, nulitatea titlului trebuind apreciată în raport cu acest moment. Titlul în temeiul căruia s-a efectuat intabularea dreptului de proprietate al Statului Român în CF nu a fost declarat neconstituțional, raportat la prevederile Constituției României Socialiste de la acea vreme și nici nu a fost declarat contrar vreunor angajamente internaționale.

În consecință, Statul Român are un titlu valabil pentru imobil raportat la criteriile de examinare prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, în accepțiunea art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, prin „titlu” se înțelege „trecerea acelor imobile cu destinație de locuință în proprietatea statului în baza unor prevederi legale în vigoare la data respectivă”. Printre altele, este exemplificat și Decretul nr. 92/1950, ca reprezentând un astfel de act normativ. Prin urmare, în mod greșit instanța a admis capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului situat în Timișoara, str. C.P. nr. X. Recurenții pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii primei instanțe și respingerii, în totalitate, a acțiunii promovate de reclamanți.

Intimații reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente, care vor înlocui argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei. Astfel, Curtea de Apel a respins apelul declarat de pârâți, considerând în mod corect că titlul statului, de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950, este nevalabil, dar nu determinat de faptul că, în speță, este incident art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care caracterizează preluarea unui imobil în baza actului normativ menționat ca fiind abuzivă și, în aceste condiții, n-ar mai prezenta relevanță criteriile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 pentru examinarea titlului statului.

Este real că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la data înregistrării acesteia pe rolul primei instanțe, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză, dar faptul că art. 2 lit. a) din Lege prevede natura abuzivă a preluării în cazul Decretului nr. 92/1950 este neconcludent pentru problema în discuție, deoarece această lege menționează caracterul abuziv în cazul tuturor preluărilor care au avut loc în perioada de referință, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deci, atât în cazul celor cu titlu valabil (art. 2 lit. h)), cât și al celor cu titlu nevalabil.

Relevante pentru verificarea titlului statului sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărora: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”. Din această perspectivă, titlul statului nu poate fi considerat ca fiind unul valabil raportat la criteriile sus-menționate. Având în vedere că autorul reclamanților îndeplinea, la data naționalizării, o funcție juridică (avocat și judecător, cum a stabilit prima instanță în fapt), preluarea imobilului său nu putea avea loc în raport de art. II din Decretul nr. 92/1950, care excepta de la naționalizare, printre altele, imobilele intelectualilor profesioniști.

De asemenea, preluarea în baza acestui decret încălca și Constituția României din 1948, în vigoare la data trecerii bunului în proprietatea statului. Astfel, art. 8 din legea fundamentală recunoștea și garanta dreptul de proprietate particulară, iar art. 10 prevedea doar exproprierea, ca măsură prin intermediul căreia bunurile puteau trece în proprietatea statului, și aceasta cu dreaptă și prealabilă despăgubire. În ceea ce privește naționalizarea, operațiune care a avut loc în cauză, aceasta putea viza doar „mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice …”, categorie din care nu făceau parte imobilele cu destinație de locuință.

În plus, trecerea imobilului în proprietatea statului contravenea și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care prevedea, în art. 17, că orice persoană are dreptul la proprietate și nu poate fi lipsită în mod arbitrar de aceasta. Chiar dacă, din perspectiva dreptului internațional public, Declarația Universală a Drepturilor Omului nu poate fi considerată „un tratat”, normele sale având doar valoare de recomandare, ea trebuia respectată de Statul Român, urmare a aderării sale la Organizația Națiunilor Unite, la 14 decembrie 1955, organism care a adoptat documentul în discuție, la 10 decembrie 1948. În consecință, măsura de preluare a bunului a încălcat atât actul normativ în baza căruia a avut loc, cât și Constituția României în vigoare la data preluării, dar și documentele internaționale la care Statul Român era parte, neputând, astfel, constitui „un titlu valabil” pentru stat, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, contrar susținerilor recurenților, nu era necesară declararea neconstituționalității Decretului nr. 92/1950, respectiv a neconformității preluării cu tratatele internaționale, din moment ce art. 6 conferă instanței atributul examinării titlului statului din perspectiva criteriilor de valabilitate stabilite în acest text de lege. Recurenții au invocat valabilitatea preluării și raportat la art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, în sensul că „Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950 …”.

Textul de lege sus-menționat a fost, însă, modificat prin art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 11/1997, în sensul că „Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950 …”. Potrivit art. 1 alin. (3) din Norme, modificat prin H.G. nr. 11/1997, „Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1 - 5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării”.

În consecință, nu este suficient ca preluarea să fi avut loc în baza unei legi, în speță, a Decretului nr. 92/1950, trebuia ca aceasta să fi fost și valabilă raportat la cerințele actului normativ respectiv. De altfel, potrivit art. 1 alin. (4) din Norme, introdus prin H.G. nr. 11/1997, „Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia …”. Or, așa cum s-a arătat, trecerea imobilului în litigiu a avut loc cu nerespectarea art. II din Decret, deci, nu poate constitui un titlu valabil pentru stat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția Curții de Apel este legală sub aspectul respingerii apelului declarat de pârâți, pentru argumentele prezentate în decizia de față, care înlocuiesc motivele avute în vedere de instanța anterioară. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 1133/A din 6 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM