ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5842/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5842/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 5178 din 4 iunie

2003 a Judecătoriei Timișoara s-a respins acțiunea formulată de reclamanții

I.P. și C.R.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Consiliul local

al municipiului Timișoara, I.A., I.E., F.C., B.M., V.D., V.L.A., G.I., G.Ș. și

Z.E., astfel cum a fost completată, având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului pentru imobilul înscris în CF col. nr. 13083 Timișoara, nr.

top. 11705 și 11706, situat în Timișoara, str. C.P. nr. X și constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru

diferite apartamente din imobil.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții, care a fost respins prin Decizia nr.

2138 din 5 octombrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, motivat de

prescripția dreptului la acțiune în raport de dispozițiile art. 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 3903 din 30 noiembrie 2005 a aceleiași instanțe, s-a admis recursul

declarat de reclamanți, s-a casat decizia atacată și s-a dispus trimiterea

cauzei, spre rejudecarea apelului, la Tribunalul Timiș, determinat de greșita

reținere a excepției prescripției dreptului la acțiune, față de faptul că

reprezentantul reclamanților a expediat cererea de chemare în judecată prin

poștă la data de 14 august 2002.

Prin Decizia civilă nr.

430A din 18 mai 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a admis apelul

declarat de reclamanți, a fost desființată sentința atacată și s-a trimis

cauza, spre rejudecare, la Judecătoria Timișoara.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții F.C. și Consiliul local al municipiului

Timișoara, care a fost admis, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza,

spre soluționare în primă instanță, la Tribunalul Timiș, conform Deciziei nr.

1140 din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara.

Potrivit Deciziei nr.

2271/PI din 27 mai 2008 a Tribunalului Timiș, s-a respins acțiunea formulată de

reclamanți, astfel cum a fost precizată, reținându-se prescripția dreptului la

acțiune.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții, care a fost admis, s-a desființat

sentința și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal, potrivit

Deciziei nr. 255 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, constatându-se încălcarea art. 315 C. proc. civ., în raport de

împrejurarea că problema prescripției dreptului la acțiune a fost dezlegată în

mod irevocabil prin Decizia nr. 1140 din 31 octombrie 2007.

Hotărârea instanței

de apel a fost menținută prin Decizia nr. 8893 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții

I.A., I.E., V.D., V.L.A., G.Ș., G.R., F.C. și Consiliul local al municipiului

Timișoara.

Prin Sentința civilă

nr. 3521/PI din 15 decembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis, în parte, acțiunea

precizată formulată de reclamanți, a constatat că imobilul situat în Timișoara,

str. C.P. nr. X a trecut, fără titlu, în proprietatea Statului Român, a

respins, în rest, acțiunea, obligând pe reclamanți la câte 1.000 RON cheltuieli

de judecată către pârâții F.C., V.L., I.A., B.M. și G.R.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, cu încălcarea dispozițiilor

art. 2 ale acestui act normativ, care exceptau de la naționalizare, printre

alții, și pe proprietarii având profesii intelectuale, cum era antecesorul

reclamanților, care a fost avocat și judecător.

În consecință,

imobilul a trecut în mod greșit în proprietatea statului. Acest fapt, însă, nu

acordă automat reclamanților dreptul la restituirea în natură a bunului ce a

aparținut antecesorului lor, întrucât el a fost înstrăinat pârâților chemați în

judecată, actele lor de dobândire fiind valabil încheiate.

Prin Decizia civilă

nr. 1133/A din 6 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, apelurile declarate de reclamanți și de

pârâții Primarul și Consiliul local Timișoara împotriva sentinței civile

sus-menționate.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâții Primarul și Consiliul local Timișoara, acesta este

neîntemeiat, în condițiile în care acțiunea reclamanților s-a derulat sub

auspiciile generate de adoptarea Legii nr. 10/2001, iar acest act normativ

prevede explicit, în art. 2 lit. a), că, în sensul prezentei legi, „prin

imobile preluate în mod abuziv” se înțelege „imobilele naționalizate prin

Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și

completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de

transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare”, iar

imobilul din litigiu se încadrează exact în această categorie, așa cum o atestă

și extrasul de CF.

În același context,

nu prezintă nicio relevanță indicarea, de către pârâții apelanți, a art. 6 din

Legea nr. 213/1998 și a art. 1 alin. (2) din Normele metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995, câtă vreme legea aplicabilă acestui litigiu este

Legea nr. 10/2001, din perspectiva foștilor proprietari, respectiv a

moștenitorilor acestora, în calitate de persoane îndreptățite fie la

restituirea în natură (doar acolo un locuințele nu s-au vândut), fie prin

echivalent.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara și Statul

Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, criticând-o pentru

următoarele motive:

Instanța a pronunțat

o hotărâre nelegală sub aspectul constatării nevalabilității titlului statului.

Trecerea imobilului

în proprietatea Statului Român s-a făcut cu respectarea dispozițiilor în

vigoare la momentul preluării lui, nulitatea titlului trebuind apreciată în

raport cu acest moment.

Titlul în temeiul

căruia s-a efectuat intabularea dreptului de proprietate al Statului Român în

CF nu a fost declarat neconstituțional, raportat la prevederile Constituției

României Socialiste de la acea vreme și nici nu a fost declarat contrar vreunor

angajamente internaționale.

În consecință, Statul

Român are un titlu valabil pentru imobil raportat la criteriile de examinare

prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, în

accepțiunea art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii

nr. 112/1995, prin „titlu” se înțelege „trecerea acelor imobile cu destinație

de locuință în proprietatea statului în baza unor prevederi legale în vigoare

la data respectivă”. Printre altele, este exemplificat și Decretul nr. 92/1950,

ca reprezentând un astfel de act normativ.

Prin urmare, în mod

greșit instanța a admis capătul de cerere privind constatarea preluării fără

titlu a imobilului situat în Timișoara, str. C.P. nr. X.

Recurenții pârâți au

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul

admiterii apelului, schimbării hotărârii primei instanțe și respingerii, în

totalitate, a acțiunii promovate de reclamanți.

Intimații reclamanți

au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente, care vor înlocui argumentele instanței de apel în

soluționarea cauzei.

Astfel, Curtea de

Apel a respins apelul declarat de pârâți, considerând în mod corect că titlul

statului, de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950, este

nevalabil, dar nu determinat de faptul că, în speță, este incident art. 2 lit.

a) din Legea nr. 10/2001, care caracterizează preluarea unui imobil în baza

actului normativ menționat ca fiind abuzivă și, în aceste condiții, n-ar mai

prezenta relevanță criteriile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998 pentru examinarea titlului statului.

Este real că,

raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la data înregistrării

acesteia pe rolul primei instanțe, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză,

dar faptul că art. 2 lit. a) din Lege prevede natura abuzivă a preluării în

cazul Decretului nr. 92/1950 este neconcludent pentru problema în discuție,

deoarece această lege menționează caracterul abuziv în cazul tuturor

preluărilor care au avut loc în perioada de referință, 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, deci, atât în cazul celor cu titlu valabil (art. 2 lit. h)),

cât și al celor cu titlu nevalabil.

Relevante pentru

verificarea titlului statului sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, conform cărora: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Din această

perspectivă, titlul statului nu poate fi considerat ca fiind unul valabil

raportat la criteriile sus-menționate.

Având în vedere că

autorul reclamanților îndeplinea, la data naționalizării, o funcție juridică

(avocat și judecător, cum a stabilit prima instanță în fapt), preluarea

imobilului său nu putea avea loc în raport de art. II din Decretul nr. 92/1950,

care excepta de la naționalizare, printre altele, imobilele intelectualilor

profesioniști.

De asemenea,

preluarea în baza acestui decret încălca și Constituția României din 1948, în

vigoare la data trecerii bunului în proprietatea statului.

Astfel, art. 8 din

legea fundamentală recunoștea și garanta dreptul de proprietate particulară,

iar art. 10 prevedea doar exproprierea, ca măsură prin intermediul căreia

bunurile puteau trece în proprietatea statului, și aceasta cu dreaptă și

prealabilă despăgubire.

În ceea ce privește

naționalizarea, operațiune care a avut loc în cauză, aceasta putea viza doar

„mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt

proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice …”, categorie din

care nu făceau parte imobilele cu destinație de locuință.

În plus, trecerea

imobilului în proprietatea statului contravenea și art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, care prevedea, în art. 17, că orice persoană

are dreptul la proprietate și nu poate fi lipsită în mod arbitrar de aceasta.

Chiar dacă, din perspectiva dreptului internațional public, Declarația

Universală a Drepturilor Omului nu poate fi considerată „un tratat”, normele

sale având doar valoare de recomandare, ea trebuia respectată de Statul Român,

urmare a aderării sale la Organizația Națiunilor Unite, la 14 decembrie 1955,

organism care a adoptat documentul în discuție, la 10 decembrie 1948.

În consecință, măsura

de preluare a bunului a încălcat atât actul normativ în baza căruia a avut loc,

cât și Constituția României în vigoare la data preluării, dar și documentele

internaționale la care Statul Român era parte, neputând, astfel, constitui „un

titlu valabil” pentru stat, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, contrar

susținerilor recurenților, nu era necesară declararea neconstituționalității

Decretului nr. 92/1950, respectiv a neconformității preluării cu tratatele

internaționale, din moment ce art. 6 conferă instanței atributul examinării

titlului statului din perspectiva criteriilor de valabilitate stabilite în

acest text de lege.

Recurenții au invocat

valabilitatea preluării și raportat la art. 1 alin. (2) din Normele

metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr.

20/1996, în sensul că „Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în

proprietatea statului, cu titlu sunt acele imobile care au fost preluate ca

locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la

data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950 …”.

Textul de lege

sus-menționat a fost, însă, modificat prin art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 11/1997,

în sensul că „Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în

proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca

locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea

legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr.

92/1950 …”.

Potrivit art. 1 alin.

(3) din Norme, modificat prin H.G. nr. 11/1997, „Prin imobil trecut în

proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele

naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1 - 5 și ale art. II din

decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca

proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la

data naționalizării”.

În consecință, nu

este suficient ca preluarea să fi avut loc în baza unei legi, în speță, a

Decretului nr. 92/1950, trebuia ca aceasta să fi fost și valabilă raportat la

cerințele actului normativ respectiv.

De altfel, potrivit

art. 1 alin. (4) din Norme, introdus prin H.G. nr. 11/1997, „Locuințele care au

fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data

respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței

unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii

dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără

titlu în posesia acestuia …”.

Or, așa cum s-a

arătat, trecerea imobilului în litigiu a avut loc cu nerespectarea art. II din

Decret, deci, nu poate constitui un titlu valabil pentru stat.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția Curții de Apel este

legală sub aspectul respingerii apelului declarat de pârâți, pentru argumentele

prezentate în decizia de față, care înlocuiesc motivele avute în vedere de

instanța anterioară.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâți,

ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Timișoara și

Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva Deciziei

nr. 1133/A din 6 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM