ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2714/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2714/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 180 din 20 ianuarie 2012 pronunțată în dosarul nr.

2828/30/2011, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamanților M.M., B.M.E. și

M.M.Y. în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul Local

al Municipiului Timișoara și de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul

Timișoara reprezentat de Primar, B.T.A., B.T., B.I., B.V., C.N., C.I., P.A., S.Ș.,

K.B.H., H.N., H.D., A.A., G.D., E.M.O., G.D., M.C.S., M.L.E., G.D., SC

O.J.C.V.L. SRL.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, prin acțiunea civilă

înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 2828/30 din 22 aprilie 2011,

reclamanții M.M., B.M.E. și M.M.Y. au chemat in judecată pârâții

sus-menționați, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se

constate nevalabilitatea titlului de preluare de către Statul Român a

imobilului constând în casă și curte în Timișoara, cu teren în suprafață de

1

.

127 mp, înscris în CF

Timișoara, și în CF Timișoara (CF individuală a statului); drept consecință a

nevalabilității titlului statului, să se constate nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâții B.T.A. și B.T. pentru apartamentul nr. 1

din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la parter, compus din 4 camere și

dependințe, cu 12,95% părți comune indivize și 146/1127 mp teren în folosință,

contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâții B.I. și soția B.V. pentru apartamentul

din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la parter, compus dintr-o cameră și

dependințe, cu 3,18% părți comune indivize și 36/1127 mp teren în folosință,

contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâții C.N. și soția C.I. pentru apartamentul

din imobil, înscris în CF Timișoara, convertită în CF Timișoara, situat la

parter, compus din 3 camere și dependințe, cu 14,52% părți comune indivize și

164/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții C.N. și

soția C.I. cu pârâtul P.A. pentru același apartament; să se constate nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare din

18 iulie 2007

încheiat de pârâtul S.Ș. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF

Timișoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 6,77%

părți comune indivize și 76/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu

Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2008

încheiat de pârâta K.B.H. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF

Timișoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 4,56%

părți comune indivize și 51/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu

Statul Român prin SC O.J.C.V.L. SRL; să se constate nulitatea contractului de

donație încheiat pentru apartamentul descris mai sus de pârâta K.B.H. în

calitate de donator cu pârâții H.N. și H.D. în calitate de donatari; să se

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta A.A.

pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul I,

compus din 2 camere și dependințe, cu 5,15% părți comune indivize și 58/1127 mp

teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defunctul E.I. pentru apartamentul

din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră

și dependințe, cu 5,62% părți comune indivize și 63/1127 mp teren în folosință,

contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea certificatului de

moștenitor emis în favoarea lui E.W., în prezent decedat, în urma defunctului E.I.,

în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului

descris mai sus în cotă de 1/1; să se constate nulitatea certificatului de

moștenitor emis pe numele pârâtei E.M.O. în urma defunctului E.W., în partea

referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus

în cotă de 1/1; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de defuncta O.I. pentru apartamentul nr. 5 din imobil, înscris în CF

Timișoara, situat la etajul II, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 4,95%

părți comune indivize și 56/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu

Statul Român; să se constate nulitatea certificatului de moștenitor emis pe

numele pârâtei M.C.S., în urma defunctei O.I., în partea referitoare la

includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus, în cota de

1/1; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

pârâtul G.D. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la

etajul II, compus din 2 camere și dependințe, cu 11,16% părți comune indivize

și 126/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții M.C.S.

și M.L.E. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la

etajul II, compus din 4 camere și dependințe, cu 17,38% părți comune indivize

și 196/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții M.C.S.

și M.L.E. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la

subsol, compus din 3 boxe, cu 2,34% părți comune indivize și 26/1127 mp teren

în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se dispună rectificarea CF

Timișoara și a CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al

Statului Român asupra apartamentului asupra apartamentului și asupra terenului

de 1127 mp aferent imobilului, al înscrierii dreptului reclamanților de

proprietate, cu titlu de restabilire a situației anterioare, în cotă totală de

825/1000 părți, din care 1/2 parte reclamanta M.M.Y., ca soție supraviețuitoare

a defunctului M.I.J. și câte ¼ parte fiecare reclamanți M.M. și B.M.E.,

ca fiu și, respectiv, fiică a acestuia, cu titlu de moștenire conform

certificatului de moștenitor eliberat de instanța succesorală din Bad Homburg

v.d.H., Germania, acest defunct fiind la rândul său unicul moștenitor al lui M.I.S.,

în calitate de fiu postdecedat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în

sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților B.T.A. și B.T., al

înscrierii dreptului reclamanților de proprietate, cu titlu de restabilire a

situației anterioare, în cotă de 825/1000 părți, din care 1/2 parte M.M.Y., ca

soție supraviețuitoare a defunctului M.I.J. și câte ¼ parte fiecare

subsemnații M.M. și B.M.E., ca fiu și, respectiv, fiică a acestuia, care la

rândul său a fost unicul moștenitor al lui M.I.S., în calitate de fiu

postdecedat și al reînscrierii dreptului de proprietate al Statului Român

asupra cotei de 175/1000 părți; să se dispună rectificarea CF nr. 140097 ind.

Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților B.I. și B.V.

și al înscrierii dreptului reclamantilor de proprietate în cotele și cu titlul

arătat mai sus, precum și al reînscrierii dreptului de proprietate al Statului

Român asupra cotei de 175/1000 părți; să se dispună rectificarea CF Timișoara,

convertită de pe hârtie în CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de

proprietate al pârâtului P.A. și al înscrierii dreptului reclamanților de

proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună

rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al

pârâtului S.Ș. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al

Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF

Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților H.N. și H.D.

și al înscrierii dreptului reclamantilor de proprietate și al Statului Român în

cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul

radierii dreptului de proprietate al pârâtei A.A. și al înscrierii dreptului

reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul

arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului

de proprietate al pârâtei E.M.O. și al înscrierii dreptului reclamanților de

proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună

rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al

pârâtei M.C.S. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al

Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF

Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului G.D. și al

înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în

cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul

radierii dreptului de proprietate al pârâților M.C.S. și M.L.E. și al

înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în

cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara în sensul

radierii dreptului de proprietate al pârâților M.C.S. și M.L.E. și al

înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în

cotele și cu titlul arătat; în subsidiar, în măsura în care se vor respinge

capetele de cerere în constatarea nulității actelor translative de proprietate

atacate și în rectificarea cărților funciare în sensul radierii dreptului de

proprietate al subdobânditorilor, respectiv al restabilirii situației

anterioare de carte funciară și al înscrierii dreptului reclamanților asupra

apartamentelor vândute de Statul Român, să se dispună restituirea în natură cu

privire la apartamentele nevândute, precum și cu privire la terenul de 1127 mp

aferent imobilului și rectificarea CF cu privire la acestea; odată cu

restituirea părților din imobil nevândute, identificate mai sus, să dispuneți

obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

la plata despăgubirilor corespunzătoare cu valoarea cotei de 825/1000 din

întregul imobil, diminuată cu valoarea celor două apartamente și a terenului.

Să fie

obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare,

reclamanții au arătat că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea societății

C.C. SA din Timișoara, cu titlu de cumpărare. Acționar al societății a fost M.I.S.,

bunicul patern al reclamanților M.M. și B.M.E., respectiv socrul reclamantei M.M.Y.,

cu 34 de acțiuni în valoare de 850.000 RON și cu încă 32 de acțiuni în valoare de

800.000 RON din capitalul social de 2.000.000 RON, deci în total cu 66 de acțiuni

în valoare de 1.650.000 RON din acest capital. Calitatea sa de acționar și partea

din capitalul social pe care a deținut-o reiese din chestionarul informativ din

13 decembrie 1943, eliberat de Camera de Industrie și de Comerț-Oficiul Registrului

Comerțului-Timișoara-Serviciul de Informațiuni, pct. 21 "Tabloul Acționarilor".

Ca atare, calculând capitalul social deținut de bunicul, respectiv socrul reclamanților,

acesta a fost în proporție de 82,5 %. Societatea a deținut în proprietate imobilul

situat în Timișoara, astfel încât procentele din capitalul social deținute de autorul

lor corespund cotei de 825/1000 părți din acest imobil, la care reclamanții ca moștenitori

sunt îndreptățiți.

Imobilul din

Timișoara, aparținând societății C.C. SA din Timișoara a fost preluat de Statul

Român în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, dreptul

de proprietate al statului fiind intabulat în CF cu acest titlu în 20 august 1956,

în baza încheierii nr. 1721, ca urmare a cererii nr. 7633/1956 a Sfatului Popular

al Orașului Timișoara - întreprinderea de Locuințe și Localuri. Reclamanții au precizat

că nici societății C.C. SA și nici bunicului lor ca acționar al acesteia, nu i s-a

plătit nicio despăgubire pentru imobilul în litigiu care i-ar fi revenit în cotă

de 825/1000 părți în situația lichidării societății.

În anul 2003

imobilul a fost apartamentat, așa cum reiese din înscrierea de la CF Timișoara.

Astfel s-a deschis CF Timișoara în care s-au înscris inițial toate apartamentele

în proprietatea Statului Român, așa cum figurează la poziția Bl a acestei cărți

funciare, apoi, odată cu înstrăinarea lor către cumpărătorii persoane fizice, s-au

creat noi cărți funciare individuale pentru fiecare apartament vândut.

Au mai rămas

în CF Timișoara apartamentul și apartamentul care nu s-au transmis până în prezent

din proprietatea statului. Terenul de 1127 mp este intabulat în CF Timișoara, fiind

tot în proprietatea statului.

Restul apartamentelor

au fost vândute de stat pârâților persoane fizice.

Întrucât

consideră că titlul de preluare al imobilului de către stat este nelegal și, drept

consecință, și înstrăinările ulterioare, succesive, către pârâții 3-13 sunt lovite

de nulitate, reclamanții au înțeles să promoveze acțiunea de față, în susținerea

căreia arată următoarele:

1

.Titlul statului nu este un titlu valabil, în înțelesul dispozițiilor art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia a fost

preluat imobilul instituia măsura naționalizării fără plata vreunei despăgubiri.

El contravenea atât Constituției României de la acea vreme, cât și tratatelor internaționale

la care România era parte - Declarația Universală a Drepturilor Omului - și legilor

în vigoare la acea dată - art. 481 și urm. C. civ. Pe de altă parte, societatea

C.C. SA din Timișoara nu figurează în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950.

2.

Reclamanții sunt îndreptățiți să revendice imobilul în litigiu pe calea dreptului

comun. Precizează că nu au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, de

aceea înțeleg să promoveze prezenta acțiune în revendicare de drept comun. Procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001 trebuie privită ca o alternativă la acțiunea de

drept comun și nu ca o limitare a modalităților judiciare de valorificare a dreptului

de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în timpul regimului comunist.

Altfel, ar însemna să se încalce nu numai dreptul reclamanților la un proces echitabil

consfințit de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1 la această

Convenție, privind ocrotirea dreptului de proprietate.

Potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția revizuită, în caz de neconcordanță între pactele

și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Așadar, chiar

dacă Legea nr. 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim, nerespectarea

termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu

are aplicabilitate în speță față de dispozițiile constituționale mai sus indicate

și față de prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale.

În

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca Străin împotriva României,

Păduraru împotriva României, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacție

eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii

procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale.

În

concluzie, limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin. ultim din Legea

nr. 10/2001, republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor

preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității

care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale.

În

aceeași ordine de idei, reclamanții au arătat că, sub aspectul admisibilității capătului

principal de cerere, trebuie avută în vedere Decizia nr. XXXIII pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în secții unite, în data de 9 iunie 2008. Potrivit

acestei decizii, în urma examinării de către instanța supremă a hotărârilor pronunțate

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze împotriva României, s-a observat

că aceasta a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință. În considerentele deciziei în interesul

legii s-a mai reținut că, în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor

omului, s-a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat

o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în

numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul

nr. 1, respectiv pentru lipsirea de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri

adecvate.

În

acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite a reținut că

în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul

cu dispozițiile art. 1 alin. (

1

)

din Primul

Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea

nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11

alin. (2) din Legea fundamentală. S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008

că fostul proprietar deposedat abuziv de stat se poate prevala de un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție

pentru apărarea dreptului său.

Decizia în

interesul legii impune, în opinia reclamanților, instanței sesizate cu o cauză de

felul celei de față, să analizeze fondul pricinii. Numai astfel se poate stabili

în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției.

faptului că titlul statului nu este valabil, proprietatea asupra imobilului se consideră

că nu s-a transferat niciodată din patrimoniul reclamanților, conform principiului

nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse

habet. Rezultă că, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a

transmis în mod valabil statului, nu putea fi transferat în mod valabil de către

acesta cu titlu de vânzare-cumpărare către pârâții cumpărători în temeiul Legii

nr. 85/1992, respectiv al Legii nr. 112/1995, care l-au dobândit de la un neproprietar.

Din aceleași rațiuni, dreptul de proprietate în discuție nu putea fi transmis în

mod valabil de către aceștia către succesorii lor, nici prin acte juridice inter

vivos și nici prin acte juridice motis causa.

Vânzările-cumpărările

în discuție s-au realizat în frauda dreptului reclamanților, cu încălcarea prevederilor

art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ., precum și ale art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale. Statul nu și-a îndeplinit față de noi obligația de a le asigura exercitarea

efectivă a dreptului de proprietate garantat de Convenție, sub acest aspect fiind

relevantă jurisprudența Curții de la Strasbourg în cauzele Păduraru împotriva României

și Străin împotriva României. Chiar dacă în aceste cauze s-a pus problema revendicărilor

anterioare Legii nr. 10/2001, obligația statului de a garanta dreptul de proprietate

este generală, vizându-i în mod egal pe toți cetățenii, indiferent de momentul în

care se pune în discuție acest drept. Altfel, ar însemna să se nesocotească prevederile

art. 14 din Convenție, care interzic discriminarea.

Pe de altă

parte, reclamanții au considerat că în mod nelegal înstrăinările apartamentelor

din imobil de către Statul Român s-au făcut în baza unor temeiuri diferite, care

nu pot coexista. Astfel, ori este incidență Legea nr. 85/1992 completată și modificată,

ori este aplicabilă Legea nr. 112/1995. Se poate observa că apartamentele imobilului

în litigiu au fost vândute de către stat înainte de a se crea cadrul legislativ

pentru stabilirea valabilității titlului statului, ceea ce constituie motiv de nulitate

pentru încălcarea dispozițiilor art. 948 pct. 4 C. civ..

în care se va aprecia că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, înțeleg

să solicite, odată cu restituirea celor două apartamente nevândute și a terenului,

obligarea Statului Român la despăgubiri corespunzătoare cu valoarea de piață a acestuia,

corespunzătoare cotei de 825/1000 părți, din care apreciază că trebuie scăzută valoarea

părților nevândute, care pot fi restituite. Despăgubirile li se cuvin în temeiul

art. 481 C. civ.. în vigoare la data preluării, dar și în baza paragrafului 1 al

Protocolului adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale coroborat cu art. 13 din aceeași convenție. Potrivit

acestui din urmă text, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute

de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei

instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care

au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Aceasta cu atât mai mult cu

cât imobilul proprietatea autorilor noștri a fost preluat de stat abuziv, fără plata

vreunei despăgubiri.

În materia

restituirii imobilelor preluate sub regimul totalitar, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condițiile în care

acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției,

inclusiv sub aspectul modalității concrete de acordare a măsurilor reparatorii,

neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora în natură. Totuși,

instanța de contencios al drepturilor omului a reținut în cauza Păduraru contra

României că în măsura în care statul adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor

proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră clară și coerentă în mod rezonabil,

pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii,

pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții. Totodată,

analizând dispozițiile Legii nr. 10/2001 în cauza Porțeanu contra României, Curtea

de la Starsbourg a apreciat că această lege nu funcționează în prezent într-un mod

care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari

deposedați și nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile

lor înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii.

S-a mai reținut că proporționalitatea dintre măsurile luate de stat și limitările

aduse dreptului protejat de Convenție se referă nu doar la cuantumul despăgubirii,

ci și la momentul acordării acesteia.

În aceeași

ordine de idei, Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, a arătat în cuprinsul

deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată în interesul legii că privarea de bun în absența

oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție. Înalta Curte de Casație și Justiție-Secții Unite a mai arătat în aceeași

decizie că, dacă bunul revendicat a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului

sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea,

obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri. Așadar

atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii

prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească

reclamantului despăgubiri bănești.

În drept,

s-au invocat prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (1) și

art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 948,

art. 966 și art. 968 C. civ., art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată.

Pârâta E.M.O.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, nefondată,

netemeinică și nelegală și a reținut că acțiunea, având ca obiect cele solicitate

prin petit, este tardiv introdusă.

În motivare,

pârâta arată că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din Timișoara,

apartament dobândit prin moștenire de la defunctul său soț, E.I., apartament dobândit

de către acesta prin cumpărare potrivit legii, pe de o parte, iar pe de altă parte

acesta, fiind cumpărător de bună-credință, nu se poate pune problema nulității contractului

de vânzare-cumpărare.

Acțiunea introdusă

este inadmisibilă deoarece revendicarea imobilului ce a fost preluat de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este fondată pe dreptul comun, iar în condițiile

existentei procedurii speciale reglementate de prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele

nu au uzat dc aceste prevederi legale, cererea fiind admisibila doar in condițiile

art. 47 din Legea nr. 10/2001, republicată, ca atare introducerea unei cereri pe

procedura dreptului comun în vreme ce au fost în vigoare prevederile Legii speciale

nu conferă reclamantelor posibilitatea să mai revendice imobilul care nu a fost

revendicat în termenul legal și procedura specială, context în care cererea este

inadmisibilă.

Întrucât după

cum arată reclamantele, antecesorii lor nu au fost proprietari tabulari, doar acționari

ai unei societăți, în speță, C.C. SA SA, aceștia nu pot invoca un drept de proprietate

asupra imobilului ce face obiectul procesului, pe de o parte iar de altă parte,

cum antecesorii dețineau doar o parte din acțiunile societății, fiind vorba de o

proprietate indiviză, potrivit legii și practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Dec. nr. 5440/2003, comentata în Rev. Dreptul nr. 2/2005. p.231, un coindivizar

nu poate valorifica singur prin justiție un drept asupra căruia nu are decât o cotă-parte

ideală, abstractă, instanța urmând a pune în vedere reclamantelor să indice și adresele

tuturor coproprietarilor în vederea introducerii lor în cauză, și a vedea dacă aceștia

sunt de acord cu acțiunea in revendicare.

Acțiunea în

revendicare și anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu este fondată dacă contractele

s-au încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, după ce proprietarii, deposedați

de stat, au optat pentru măsuri reparatorii prin echivalent și înainte de revendicarea

apartamentelor pe calea dreptului comun.(Curtea Supremă de Justiție, sec.civila,

decizia nr. 3787/2003-comentată în Dreptul nr. 2/2005, p.232.).

Reclamanții

M.M., B.M.E. și M.M.Y. au formulat completare a cererii introductive, prin care

au chemat în judecată alături de ceilalți pârâți și pe pârâții T.L.C. și soția T.L.,

domiciliați în Timișoara. A solicitând ca, în contradictoriu cu aceștia, pe lângă

capetele din acțiunea introductivă:

- să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat

de pârâții susnumiți cu Municipiul Timișoara în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru

apartamentul din imobilul în litigiu, apartament înscris în CF Timișoara (provenită

din conversia pe hârtie a CF Timișoara);

- să se dispună

rectificarea CF de mai sus, în sensul radierii dreptului de proprietate al acelorași

pârâți asupra apartamentului și înscrierea dreptului de proprietate a reclamanților

in cotă de 825/1000 părți din care ½ parte M.M.Y. și câte ¼ parte

fiecare reclamanților M.M. și B.M.E..

În măsura

în care se va considera că este nefondată cererea în constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare mai sus amintit, să fie obligat Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor stabilite și în considerarea

valorii acestui apartament, despăgubiri corespunzătoare cu valoarea cotei de 825/1000

părți din imobil, diminuată eventual cu valoarea apartamentului nevândut de stat,

cel cu numărul 7, în cazul restituirii acestuia în natură.

Reclamanții

au solicitat a se avea în vedere că la data acțiunii introductive, 22 aprilie 2011,

soții Toderaș nu-și intabulaseră în CF dreptul de proprietate asupra apartamentului

și de aceea au solicitat cu privire la acest apartament doar restituirea lui în

natură, considerând că nu a fost vândut de Statul Român.

Reclamanții

M.M., B.M.E. și M.M.Y., au depus la dosar o cerere arătând că înțeleg să prețuiască

valoarea imobilului la suma de 1.000.000 RON.

Imobilul ce

face obiectul prezentului dosar este situat în Timișoara, adică în zona centrală

a municipiului, fiind compus din 13 apartamente, iar cererea de chemare în judecată

a adresat-o tribunalului în considerarea valorii acestuia.

Pârâții B.T.A.,

B.T., M.C.S., M.L.E., P.A., C.N., și C.I., au formulat întâmpinare, solicitând respingerea

acțiunii reclamanților ca neîntemeiata. Au invocat, de asemenea, excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților.

În motivarea

întâmpinării, se arată că, pe excepție, consideră că din probele depuse la dosarul

cauzei nu se face dovada calității procesuale active a reclamanților. Un prim aspect

de menționat îl constituie faptul că societatea C.C. SA era o societate pe acțiuni

la purtător, fiind o societate anonimă, astfel că dreptul de proprietate asupra

patrimoniului societății poate fi dovedit doar cu acțiunile originale la purtător.

Din punctul lor de vedere reclamanții trebuiau să facă dovada calității de acționar

la data preluării în mod abuziv a imobilului în speță și nu raportat la data înființării

societății anonime, pentru a face dovada calității procesuale active.

Apreciază

că pe lângă faptul că reclamanții nu sunt în posesia acțiunilor în speță, acestea

au fost utilizate într-un litigiu civil aflat pe rolul instanțelor de judecata,

la o contestație pe Legea nr. 10/2001, în cadrul căruia reclamant era T.L.C. și

care susținea că a cumpărat aceste acțiuni in anul 1979 de la S.I..

Acest aspect

este deosebit de important, deoarece planează asupra dreptului de proprietate asupra

insăsi patrimoniului societății, a cărei proprietate este pusă la îndoială, astfel

încât acesta trebuie dovedit de către reclamanți.

Pe fondul

cauzei aceasta este neîntemeiată pentru mai multe considerente. În cauza de față,

reclamanții deși ar avea o prezumtivă calitate de coindivizari solicită fără concursul

celorlalți coproprietari revendicarea unei cote părți din imobil, și mai mult decât

atât solicită anularea tuturor titlurilor de proprietate dobândite cu bună credință

de către pârâți. În același sens a fost pronunțată și decizia 5440/2003 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care recunoaște regula unanimității în cadrul formulării

acțiunii în revendicare.

Un al doilea

aspect deosebit de important de menționat îl constituie faptul că reclamanții nu

au formulat cerere de revendicare în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, în

termenul și condițiile acesteia. Astfel , Legea nr. 10/2001 are față de dreptul

comun, caracterul de lege specială, motiv pentru care în temeiul principiului lex

specialia generalibus derogant, se impune a face aplicare legii speciale, respectiv

Legea nr. 10/2001, ale cărei condiții nu sunt îndeplinite.

Anularea titlurilor

de proprietate prin care pârâții au dobândit dreptul de proprietate, nu pot fi anulate,

chiar și în condițiile în care s-ar constata nevalabilitatea preluării imobilului

de către Stat.

Astfel pârâții

sunt dobânditori de bună credință a tuturor apartamentelor din imobilul in litigiu,

în temeiul Legilor nr. 112/1995 ori Legii nr. 85/1992, motiv pentru care contractele

de vânzare cumpărare nu pot fi anulate.

Cu atât mai

mult la data cumpărării imobilelor de către pârâți, proprietar tabular era Statul

Roman, pârâții având credința deplină asupra proprietății acestuia, iar reclamanții

nu au notificat nici autoritățile competente conform Legii nr. 10/2001 nici pe pârâți,

astfel încât să fie de rea credință.

În ceea ce

ii privește pe pârâții B., cererea de anulare a contractelor de vânzare cumpărare

încheiate de aceștia cu Statul Roman nu poate fi încuviințată de vreme ce aceștia

erau la data cumpărării cumpărători de bună credință, Statul Român fiind proprietarul

tabular al imobilului în speță.

Aceeași situație

se impune a fi constata și față de familia C., care ulterior a vândut pârâtului

P.A. care cu atât mai mult a fost de bună credință la dobândirea imobilului în speță.

În ceea ce

o privește pe pârâta M.C.S. solicită să se respingă cererea de anulare a contractului

de vânzare cumpărare încheiat de Statul Român cu defuncta O.I., având în vedere

buna credință a acesteia la cumpărarea imobilului în speță cât și raportat la anularea

succesiunii pe seama pârâtei M.C.S..

În ceea ce

privește contractele de vânzare cumpărare încheiate de către Statul Român cu pârâții

M.C.S. și M.L.E., apreciază că pârâții Mureșan au fost de bună credință la dobândirea

acestor imobile, motiv pentru care cererea formulată este neîntemeiată.

Principiul

securității raporturilor civile ar fi grav încălcat în condițiile în care acțiunea

reclamanților ar fi admisă față de către pârâții de bună credință, dobânditori a

imobilelor în speță.

Ministerul

Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș a formulat completare la întâmpinare,

la acțiunea precizată de reclamanți.

În susținerea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea depusă pentru termenul de

judecata din 09 septembrie 2011, și în vederea respingerii petitului privind obligarea

statului la plata despăgubirilor, înțelege să invoce Decizia nr. 27 din 14

noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de

fond a reținut că reclamanții au recurs, direct, la concursul justiției pentru retrocedarea

jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ

de alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, a proprietății imobiliare supra individualizată

cantitativ și topografic, de care autorii reclamanților au fost spoliați, în intervalul

temporal conturat legislativ de același art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Întrucât, potrivit

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil

pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație și întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o astfel

de lege, tribunalul a apreciat că acțiunile în revendicare introduse după intrarea

în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari

puteau să o urmeze fiind aceea a procedurii speciale administrative.

Prima instanță a considerat

că nu i se refuză, astfel, reclamanților dreptul la o instanță, întrucât aceștia

au asigurat acest drept în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau,

pentru ipoteza în care unitatea deținătoare nu soluționează în termen notificarea

formulată în condițiile art. 22 ori refuză soluționarea acesteia, dreptul de acces

la instanță a fost stabilit prin decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțat în soluționarea unui recurs în interesul legii.

S-a concluzionat că aplicarea

dispozițiilor speciale nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, invocându-se atât Decizia

nr. XXXII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și practica instanței

europene, inclusiv cauza Athanasiu contra României.

Drept urmare,

prima instanță a concluzionat că, (pierzând prin inacțiune, prerogativa procesuală

de a accede cu succes, la concursul justiției, pe calea dreptului comun al revendicării,

pentru retrocedarea jurisdicțională a proprietății imobiliare de care au fost spoliați

în perioada regimului totalitar comunist; și, mai apoi, prin nevalorizarea vocației

revendicative ce legea reparatorie specială le-a conferit, dreptul de a mai cere

și obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii

speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuție) cererea reclamanților,

ce poartă asupra retrocedării jurisdicționale a proprietății imobiliare supra identificate,

are a se privi ca lipsită de orice finalitate.

Cum lipsită

de interes se privește a fi și solicitarea de constatare a nulității absolute a

operațiunilor juridice de vânzare-cumpărare perfectate pe seama pârâților persoane

fizice în condițiile de exigență ale Legii cu nr. 112/1995 (cum și a certificatelor

de moștenitor), de vreme ce readucerea apartamentelor vândute în patrimoniul statului,

nu le-ar putea produce nici un folos practic, pentru considerentele ce preced. Abstracție

făcând că o așa cerere se privește a fi prescrisă din perspectiva dispozițiilor

alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată („Prin derogare de la dreptul

comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen

de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”, termen prelungit succesiv

până la data de 14 august 2002), incidența acestui text de lege fiind atrasă inexorabil

de subsumarea imobilului litigios sferei de aplicare a legii speciale.

Context în

care, considerând că soluției supra conturate, aceea a inadmisibilității demersului

judiciar pendent, inițiat pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, fără a se prevala încălcarea unui drept aflat sub protecția art. 1

din protocolul 1 la Convenție, nu i se poate imputa nici că ar nesocoti garanțiile

oferite de parag.1 art. 6 din Convenția Europeană, respectiv, că ar nega dreptul

de acces la justiție, câtă vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeană a apreciat

că un așa drept nu este unul absolut, sustras oricărei cenzuri legale; și mai apoi,

că Statelor le este îngăduit a limita garanția în discuție, sub condiția ca limitările

aduse, să nu altereze substanța însăși a dreptului - cauza Philis c. Greciei-; iar

obiectivul urmărit prin restricție să fie legitim și apt a asigura în permanență

un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul spre care se

tinde - cauza Ashingdane c. Regatului Unit- , astfel că tribunalul a respins acțiunea.

Împotriva

sentinței civile nr. 180 din 20 ianuarie 2012 a Tribunalului Timiș, au declarat

apel, în termen, reclamanții, iar p

rin decizia civilă nr. 164 din 11 noiembrie 2012

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că

reclamanții nu au realizat nici un demers,

fie el administrativ, în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001 și nici

judiciar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu excepția prezentei

acțiuni, înregistrată la 22 aprilie 2011.

De asemenea,

reclamanții nu au notat sau notificat Statului ori foștilor chiriași, în nicio modalitate,

o eventuală intenție de revendicare a imobilului din litigiu și totodată, nu au

susținut în prezentul litigiu nicio cerere cu privire la o eventuală repunere în

termenul de notificare, pe considerentul unei eventuale împiedicări obiective de

a acționa, judiciar sau administrativ, anterior datei de 22 aprilie 2011.

În acest context,

instanța de apel a constatat că tribunalul a decis corect, în raport cu dispozițiile

deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dar și cu observarea deciziei pilot Atanasiu și alții vs. România a CEDO, că acțiunea

reclamanților este inadmisibilă în principiu.

A mai reținut

instanța de apel că în situația prevalării unui bun aflat sub protecția Convenției

și a protocoalelor ce-i sunt asociate „aceeași prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice”.

În sfârșit,

instanța de apel a arătat că, în raport cu subsidiarul acțiunii vizând acordarea

de despăgubiri, prin aceeași acțiune introdusă pe calea dreptului comun, Înalta

Curte a statuat în interesul legii prin decizia nr. 27/2011 că și o astfel de acțiune

este inadmisibilă, stabilindu-se în mod corect că acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate

direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs reclamanții

M.M., B.M.E. și M.M.Y., criticând-o ca

nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ..

În dezvoltarea motivelor

de recurs recurenții reclamanți au arătat că decizia recurată a menținut în mod

greșit sentința primei instanțe, deși aceasta nu a fost pronunțată în contradictoriu

cu toate părțile în cauză. Astfel, la data de 09 septembrie 2011, recurenții reclamanți

au completat cererea introductivă, chemând în judecată și pe soții T.L.C. și T.L..

Aceștia nu figurează însă ca pârâți nici în practicaua sentinței și nici în dispozitivul

acesteia, deși în considerente se face vorbire despre respectiva completare a acțiunii,

în schimb apar în dispozitivul deciziei de apel.

Nesoluționarea cauzei

în primă instanță în contradictoriu cu toate părțile ar fi trebuit să determine

anularea sentinței conform art. 297 C. proc. civ..

În al doilea rând, recurenții

reclamanți consideră că acțiunea a fost greșit respinsă ca inadmisibilă, arătând

că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii

are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanțelor de

judecată. Or, accesul la justiție presupune analizarea pretențiilor sub toate aspectele

de către instanța de judecată.

Se reține greșit că recurenții

reclamanți nu ar fi făcut dovada deținerii unui „bun” în înțelesul prevederilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, drept consecință, nu s-ar putea prevala

nici de protecția oferită de aceasta dreptului de proprietate privată. Chiar dacă

Legea nr. 10/2001, republicată, prevede în art. 22 ultim că nerespectarea termenului

impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate

în speță, față de art. 20 alin. (2) din Constituție și față de prevederile Convenției

Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În practica Curții Europene

a Drepturilor Omului, în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva

României, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor

preluărilor abuzive de imobile. Limitarea accesului de justiție prin art. 22

alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între

interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general. De aceea, în cauze

de felul celei de față, trebuie să se dea eficiență dispozițiilor art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanțele de judecată să verifice legalitatea

titlului statului, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare imobiliară este

imprescriptibilă. Consideră că este relevant în admisibilitatea și faptul că bunul

în litigiu nu a ieșit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995.

Se mai arată că, în motivarea

deciziei nr. XXXIII/2008, în materia revendicării nu se poate recunoaște posibilitatea

opțiunii între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, dar nici nu se poate aprecia

că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare.

Recurenții reclamanți

consideră că în mod nelegal instanța de apel le-a respins apelul, menținând soluția

tribunalului care a admis excepția de inadmisibilitate, în condițiile în care, potrivit

deciziei în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii.

Teza potrivit cărei nu

ar deține un „bun” în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

este greșită, în contextul în care statul a preluat fără titlu valabil bunul deținut

în proprietate de autorul reclamanților, drept care li s-ar fi transmis acestora

pe cale succesorală în lipsa acestei măsuri abuzive.

Mai susțin recurenții

reclamanți că instanța de apel mai avea obligația să se pronunțe în mod distinct

cu privire la motivul de apel referitor la posibilitatea de restituire în natură

a apartamentului vândut și a terenului imobilului, ceea ce nu a făcut, deși este

fără echivoc că au formulat o asemenea solicitare atât prin acțiunea depusă la prima

instanță, cât și în apel.

Consideră,

de asemenea, că instanța de apel a reținut în mod greșit că este inadmisibilă pretenția

recurenților reclamanți la despăgubiri bănești, în condițiile în care prima instanță

nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza

art. 13 din Convenție, situație care ar fi trebuit să atragă incidența art. 297

C. proc. civ. ca motiv de anulare a sentinței. În acest caz, instanța de apel nu

putea să soluționeze ea însăși pentru prima dată acest capăt de cerere.

Totodată,

apreciază că prin nesoluționarea cauzei pe fondul ei sunt prejudiciați, cu atât

mai mult cu cât recurenților reclamanți li s-a refuzat administrarea probelor solicitate

în primă instanță și în apel, situație în care nu s-a stabilit dacă o parte din

imobil constând în apartamentul nevândut și teren (total sau parțial) se poate restitui

în natură, aflându-se în proprietatea Statului Român.

Intimatul

pârât G.D. a depus întâmpinare prin care solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând că recurenții reclamanți nu au dovedit existența societății Coronini, dreptul

de proprietate asupra societății și al societății asupra imobilului la data naționalizării.

De asemenea,

intimații pârâți

B.T.A.,

B.T., M.C.S., M.L.E., P.A., C.N. și C.I. au depus depus concluzii scrise, solicitând

respingerea recursului ca neîntemeiat, motivat de faptul că recurenții reclamanți

nu au parcurs procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar în temeiul

principiului lex specialia generalibus derogant se impune a face aplicarea Legii

nr. 10/2001, ca lege specială, așa cum de altfel s-a stabilit și prin decizia

nr. XXXIII/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se mai suține că intimații

pârâți au fost dobânditori de bună-credință a tuturor apartamentelor in imobilul

în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995 ori a Legii nr. 85/1992, motiv pentru

care contractele de vânzare-cumpărare nu pot fi anulate.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând, în ceea

ce privește motivul de recurs referitor la nesoluționarea cauzei în primă instanță

în contradictoriu cu toate părțile, Înalta Curte constată că, într-adevăr, din practicaua

și dispozitivul hotărârii instanței de fond lipsește numele pârâților T.L.C. și

T.L., însă această omisiune a instanței nu reprezintă decât o simplă eroare materială,

câtă vreme cele două părți au fost corect citate, atât la judecata cauzei în primă

instanță, cât și în apel, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii

de citare.

Or, eroarea materială

amintită nu poate fi considerată o vătămare, cât timp părțile au fost legal citate,

însă poate fi corijată pe calea procedurii îndreptărilor hotărârilor judecătorești

care vizează omisiunile cu privire la numele și calitatea părților, procedură prevăzută

de prevederile art. 281 C. proc. civ., care este la dispoziția părților interesate.

Potrivit art. 281

2a

C. proc. civ., îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului,

ci numai în condițiile art. 281 C. proc. civ.. Acest text legal instituie obligativitatea

procedurii de îndreptare a hotărârii în condițiile prevăzute de art. 281 C.

proc. civ., astfel că recurenții reclamanți nu vor putea face uz, pentru aceste

motive, de calea de atac a apelului sau a recursului.

Drept urmare, în speță,

critica

referitoare

la nesoluționarea cauzei în primă instanță în contradictoriu cu toate părțile, invocată

de recurenții reclamanți în legătură cu prevederile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., este neîntemeiată, nefiind incident motivul de recurs anterior menționat.

În al doilea rând, celelalte

critici din cadrul recursului vor fi analizate din perspectiva motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a celui reglementat de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenții reclamanți nu critică interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății, în sens de convenție, ci invocă aprecierea greșită

a instanței de apel asupra chestiunii inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Criticile subsumate acestui

motiv de recurs sunt nefondate.

Nemulțumirea recurenților

reclamanți vizează nerecunoașterea în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul

art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul recurenților reclamanți implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată

în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe

legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni

de genul celei de față, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la

restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni.

Prin hotărârea-pilot pronunțată

în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și

a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele

au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, CEDO a dus

mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui „bun actual” și a statuat

că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă