ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2097/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2097/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 21 iunie

2012 la Tribunalul Timiș sub nr. 5463/30/2012, reclamanții S.Ș.-A., SA și

V.A.I. au chemat în judecată pârâtele SC M. SA Timișoara și SC T. SA Timișoara,

solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

dintre pârâți cu privire la imobilul situat în Timișoara, înscris în CF

Timișoara (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Timișoara). De

asemenea, au solicitat rectificarea cărții funciare, în sensul radierii

dreptului de proprietate al pârâtei SC T. SA Timișoara.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că prin notificarea depusă prin executorul

judecătoresc la data de 13 iulie 2001, au solicitat în baza Legii nr. 10/2001

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, de către Statul

român, de la antecesorii lor. Ulterior, imobilul a fost trecut în administrarea

operativă a U.R.T., iar în baza H.G. nr. 834/1991 a trecut în proprietatea

pârâtei SC M. SA Timișoara. S-a susținut că titlul Statului Român asupra

imobilului în litigiu a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În anul 2005, prin contractul de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate se invocă,

pârâta SC M. SA Timișoara a vândut imobilul pârâtei SC T. SA Timișoara, în timp

ce era în curs de desfășurare procesul de soluționare a notificării formulate

în baza Legii nr. 10/2001.

Reclamanții consideră

că prin încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare a fost încălcat art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text legal ce reprezintă temeiul de drept

al acțiunii.

Prin Sentința civilă

nr. 2786 din 19 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5463/30/2012,

Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei de interes direct al reclamanților și

prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de

reclamanții SA, V.F. sr. și V.F. jr., continuatori ai personalității juridice a

reclamantei V.A.I., decedată în cursul procesului, și S.G.S., continuator al

personalității juridice a reclamantului S.SA, decedat în cursul procesului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că acțiunea în constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâte a fost promovată în baza art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Textul legal menționat, introdus în legea

specială prin modificările aduse acesteia prin Legea nr. 247/2005 (ca și alin.

(4) ind. 1 la art. 20 din lege), statua imperativ la data promovării acțiunii

că "Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor

administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este

interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în

participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau

subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate

potrivit prevederilor prezentei legi".

Reclamanții au

calitatea de persoane îndreptățite a accede la beneficiul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, calitate confirmată prin Decizia civilă nr. 413/A7 din 21 mai 2008

pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul civil nr. 17491/325/2005, prin care,

la solicitarea reclamanților notificatori, s-a constatat nulitatea absolută a

certificatelor de vacanță succesorală privind pe defuncții S.E. și SA și a

contractului de donație privind cota de 10/24 din imobilul în litigiu, decizie

rămasă irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 803 din 23 septembrie 2008 a Curții

de Apel Timișoara.

Instanța de fond

reține că acțiunea de față a fost demarată la 21 iunie 2012, în condițiile în

care acțiunea în nulitatea contractului perfectat între societățile pârâte

anterior rezolvării notificării trebuia inițiată, în respectarea dispozițiilor

art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 (modificat mai apoi prin O.U.G. nr.

109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001), care instituie un termen special de

prescripție incident actelor juridice de înstrăinare privind imobile ce intră

în sfera legii speciale menționate, un termen de un an și șase luni. S-a avut

în vedere, în considerarea particularităților cauzei, că termenul de prescripție

menționat curge de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001 (respectiv, 25 iulie 2005), text care a instituit un nou caz de

nulitate absolută. Cum contractul de vânzare-cumpărare atacat jurisdicțional a

fost încheiat la 26 aprilie 2005, deci anterior modificării legii, și făcut

opozabil terților prin înscrierea în cartea funciară de la 28 aprilie 2005, s-a

apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2007.

Nu a fost reținută

afirmația reclamaților potrivit căreia acțiunea ar fi imprescriptibilă întrucât

este vorba de un caz de nulitate absolută, deoarece art. 45 alin. ultim din

Legea nr. 10/2001 dispune imperativ că "Prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un

an de la data intrării în vigoare a prezentei legi", termen prelungit apoi

succesiv cu câte trei luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. S-a

avut în vedere că se derogă de la regulile generale în materia prescripției

extinctive, stabilindu-se un termen distinct, special, de prescripție în care

pot fi atacate pe cale jurisdicțională, spre a fi desființate pe calea acțiunii

în nulitate, actele de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența

legii speciale, cum este și imobilul în speță.

Prima instanță a

reținut că termenul de prescripție în care putea fi promovată acțiunea a

început să curgă de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, nu de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (dată

anterioară celei de intrare în vigoare a textului legal enunțat) întrucât abia

din acest moment legiuitorul a edictat un nou caz de nulitate absolută pentru

actele de dispoziție enumerate. Nu a fost primită susținerea potrivit căreia

termenul special de prescripție instituit de art. 45 alin. final din Legea nr.

10/2001 nu se aplică acțiunilor în justiție întemeiate pe art. 21 alin. (5) din

aceeași lege, deoarece corecta interpretare a normelor impune o corelare a

acestora, așadar o interpretare sistematică, ambele texte fiind apartenente

aceleiași legi speciale, iar o aplicare a regulilor generale privind

prescripția, nesocotind dispozițiile exprese și speciale edictate în acest sens

pentru actele de înstrăinare privind imobilele vizate de legea specială, ar

echivala cu încălcarea principiului de drept "specialia generalibus

derogant". Pentru contractele care încalcă dispozițiile art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

termenul de prescripție este tot cel special de un an institui de Legea nr.

10/2001, derogator de la dreptul comun, diferit fiind doar momentul curgerii

lui, respectiv de la data luării la cunoștință de existența respectivului act

juridic de către persoanele îndreptățite ce au apelat deja la procedura legii

reparatorii.

Prima instanță a

reținut și lipsa interesului direct al reclamanților în promovarea acțiunii,

interes definit drept folosul material urmărit prin promovarea unui proces,

interes care trebuie să fie născut și actual, legitim, personal și direct.

S-a avut în vedere că

reclamanții au învederat instanței că vânzătoarea SC M. SA a dobândit imobilul

în proprietate în temeiul HG nr. 834/1991, fiind vorba evident de teren,

deoarece casa a fost demolată. Ulterior, prin contractul contestat, s-a

procedat la înstrăinarea imobilului respectiv halelor edificate pe teren către

cumpărătoarea pârâtă SC T. SA. Fără a neglija faptul că asupra măsurilor

reparatorii va dispune instanța în procesul de soluționare a notificării aflată

în etapa jurisdicțională, prima instanță a subliniat că numai prin desființarea

jurisdicțională a contractului de vânzare-cumpărare, fără a solicita și

desființarea titlului de proprietate al vânzătorului, titlu fondat pe aplicarea

H.G. nr. 834/1991, nu se înlătură impedimentul juridic ce stă la baza

eventualei restituiri în natură. Prin simpla desființare a actului juridic de

înstrăinare perfectat între pârâte, reclamanții nu obțin niciun folos în

direcția urmărită a soluționării notificării, în sensul restituirii în natură a

imobilului litigios, întrucât imobilul s-ar întoarce în patrimoniul societății

vânzătoare, în privința căruia reclamanții nu au solicitat lipsirea acestuia de

efectele juridice.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2786 din 19 noiembrie 2014 a Tribunalului Timiș au declarat apel

reclamanții S.G.S. (moștenitor al reclamantului defunct S.SA), SA, V.F. sr. și

V.F. jr. (ultimii doi fiind moștenitorii defunctei reclamante V.A.I.).

Prin Decizia nr. 81

din 6 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost

admis apelul declarat de reclamanții S.G.S. (moștenitor al reclamantului

defunct S.SA), SA, V.F. sr. și V.F. jr. (ultimii doi fiind moștenitorii

defunctei reclamante V.A.I.) împotriva Sentinței civile nr. 2786 din 19

noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5463/30/2012, a

fost anulată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

la Tribunalul Timiș.

În pronunțarea

soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Excepția lipsei de

interes direct a reclamanților în promovarea acțiunii în nulitate absolută a

contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtele SC M. SA Timișoara și SC T.

SA Timișoara a fost greșit reținută.

Prima instanță a avut

în vedere că reclamanții nu ar obține un folos prin constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că imobilul nu li s-ar restitui

lor în natură, ci s-ar întoarce în patrimoniul pârâtei vânzătoare SC M. SA, al

cărei titlu nu a fost contestat.

Instanța de apel a

constatat că interesul reclamanților este legitim și actual, personal și

direct, ce rezultă din calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii ale Legii nr. 10/2001, calitate ce a fost confirmată și prin

Decizia civilă nr. 413/A din 21 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în

Dosarul nr. 17491/325/2005, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 803 din 23

septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, hotărâre prin care s-a admis

acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local

Timișoara și SC M. SA Timișoara și s-a constatat nulitatea absolută a titlului

statului (constând în certificatul de vacanță succesorală și donație) asupra

imobilului înscris în CF Timișoara (în prezent sistată) situat în Timișoara,

imobil care face și obiectul prezentului dosar. Totodată, s-a avut în vedere

că, pentru respectivul imobil reclamanții au formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001, înregistrată la executorul judecătoresc la data de 13 iulie 2001,

ce a fost adresată Prefecturii Județului Timiș. Întrucât nu au primit niciun

răspuns la notificarea formulată, reclamanții s-au adresat instanței de

judecată în baza Legii nr. 10/2001, acțiune ce a fost formulată în

contradictoriu cu pârâții Prefectura Județului Timiș, Consiliul Local

Timișoara, Municipiul Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara, SC M. SA și

A.V.A.S. Astfel, acțiunea face obiectul Dosarului nr. 5970/30/2009*, aflat în

rejudecare la Tribunalul Timiș, după casarea dispusă de Înalta Curte de Casație

și Justiție prin Decizia nr. 959 din 15 februarie 2012. Prin încheierea din 21

iunie 2012, Tribunalul Timiș a dispus - în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ. - suspendarea judecății în Dosarul nr. 5970/30/2009* până la

soluționarea irevocabilă a prezentului dosar, care are ca obiect nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC M. SA și SC T. SA.

Instanța de apel a

reținut că interesul direct al reclamanților pentru constatarea nulității

absolute a acestui contract derivă și din interesul acestora pentru finalizarea

Dosarului nr. 5970/30/2009*, care are ca obiect acțiunea lor pentru

soluționarea notificării formulată în contradictoriu cu pârâții Prefectura

Județului Timiș, Consiliul Local Timișoara, Municipiul Timișoara, Primarul Municipiului

Timișoara, SC M. SA și A.V.A.S. S-a subliniat faptul că reclamanții au indicat

pârâta SC M. SA ca fiind unitatea deținătoare a imobilului atât în notificare,

cât și în acțiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5970/30/2009*, dosar în care

se va discuta care este calitatea juridică a pârâtei SC M. SA în procedura

Legii nr. 10/2001 și nu în dosarul de față, în care reclamanții își justifică

interesul în promovarea prezentei acțiuni.

Instanța de apel a

apreciat că nu este întemeiată nici excepția prescripției dreptului la acțiune

al reclamanților, excepție ce a fost reținută greșit de către prima instanță.

Acțiunea

reclamanților pentru nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

perfectat între cele două pârâte se întemeiază pe art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, care prevede: "Sub sancțiunea nulității absolute, până la

soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de

prezenta lege, sunt interzise înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune,

asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere

sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației,

grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau

construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi."

Alin. (5) al art. 21

din Legea nr. 10/2001 a fost introdus în lege prin Legea nr. 247/2005. Or,

acțiunilor în constatarea nulității absolute bazate pe art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 (text nou introdus în lege prin Legea nr. 247/2005), când au

în vedere contracte de vânzare-cumpărare încheiate ulterior intrării în vigoare

a legii (14 februarie 2001), nu li se poate aplica termenul special de

prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termen

prelungit succesiv cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr.

145/2001, care se aplică doar contractelor încheiate anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și se calculează de la data intrării în vigoare a

legii.

Instanța de apel a

avut în vedere împrejurarea că, într-adevăr, Legea nr. 247/2005, prin art. III

din Titlul I, instituie un termen special de prescripție de 12 luni, de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, sau, după caz, de la data luării la

cunoștință a încheierii contractului pentru acțiunile în nulitatea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate după data de 14 februarie 2001, dar s-a

subliniat faptul că acest termen vizează strict actele juridice de înstrăinare

a imobilelor cu destinația de locuință.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare a cărei nulitate absolută se invocă în cazul de față nu s-a

vândut un imobil cu destinația de locuință, ci așa cum rezultă chiar din

contractul încheiat și din CF Timișoara, obiectul vânzării a fost reprezentat

de mai multe construcții industriale și terenul aferent. Rezultă că, în speță,

nu se aplică termenele speciale de prescripție prevăzute de Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 247/2005, acțiunea în nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare dintre pârâte fiind imprescriptibilă.

Reținându-se greșita

soluționare a celor două excepții, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

Curtea de apel a admis apelul reclamanților S.G.S. (moștenitor al reclamantului

defunct S.SA), SA, V.F. sr. și V.F. jr. (ultimii doi fiind moștenitorii

defunctei reclamante V.A.I.) împotriva Sentinței civile nr. 2786 din 19

noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5463/30/2012, în

contradictoriu cu pârâtele SC M. SA Timișoara și SC T. SA Timișoara, a anulat

sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtele SC T. SA și SC M. SA solicitând, în baza

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei

recurată în sensul respingerii apelului formulat de către apelanții-reclamanți

și menținerea hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâtele au invocat nelegalitatea deciziei atacate din

perspectiva modului greșit de soluționare a excepției lipsei de interes a

reclamanților în promovarea acțiunii în nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare, apreciind că soluția corectă este cea dată de către instanța

de fond.

S-a argumentat că

raportat la obiectul acțiunii prin care se solicită constatarea nulității

contractului încheiat între societatea M. SA și societatea T. SA, reclamanta nu

justifică niciun interes, nefiind titulara vreunui drept real asupra terenului.

Consideră că

reclamanții nu au probat existența unui interes născut și actual, legitim,

personal și direct, de vreme ce au învederat instanței de fond că societatea M.

SA, a dobândit imobilul în proprietate în temeiul HG nr. 834/1991, imobil pe

care l-a înstrăinat, ulterior, prin contractul contestat către cumpărătoarea SC

T. SA. Au fost aduse argumente în sensul că reclamanții nu justifică nici

folosul practic urmărit prin promovarea acțiunii în raportat de finalitatea

ipotezei admiterii cererii, deoarece prin simpla desființare a actului juridic

de înstrăinare perfectat între cele două societăți, reclamanții nu obțin niciun

folos în direcția urmărită, adică a soluționării notificării sub forma

restituirii în natură a imobilului litigios. Dacă s-ar constata nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare, imobilul litigios s-ar întoarce în

patrimoniul societății vânzătoare, în privința căruia deține un deține titlu ce

nu a fost atacat de reclamanți. S-a arătat că, deși pe rolul Tribunalului Timiș

se afla Dosarul nr. 5970/30/2009*, suspendat în momentul de față până la

soluționarea definitivă a prezentului dosar, nu s-ar putea dispune restituirea

în natură a bunului, fără a se solicita și desființarea titlului de proprietate

a societății M. SA, titlu fondat pe aplicarea H.G. nr. 834/1991.

Printr-un alt motiv

de recurs, pârâții au invocat nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul

înlăturării eronate a excepției prescripției dreptului la acțiunea în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Solicită a

se observa că legea aplicabilă în speță este Legea nr. 10/2001, ce este o lege

specială în raport cu dispozițiile C. civ. Acțiunea de față a fost demarată la

data de 21 iunie 2012, în condițiile în care acțiunea în nulitate a

contractului perfectat între cele două societăți trebuia inițială cu

respectarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv în

termenul de un an și șase luni, ce constituie un termen special de prescripție

aplicabil actelor juridice de înstrăinare privind imobilele ce intră în sfera

de incidentă a legii speciale. Susțin recurenții că acest termen special de

prescripție curge, în considerarea particularităților cauzei, de la data

intrării în vigoare a art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv data

de 25 iulie 2005, text legal care a instituit un nou caz de nulitate absolută,

termen de prescripție care, însă, s-a împlinit la data de 25 ianuarie 2007.

Recurenții consideră

incorecte susținerile reclamanților conform cărora acțiunea ar fi

imprescriptibilă deoarece a fost invocat un motiv de nulitate absolută,

apreciind, însă, corectă concluzia instanței de fond potrivit căreia termenul

de prescripție în care putea fi promovată acțiunea în nulitate începe să curgă

de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și nu

de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât abia din

acest moment legiuitorul a edictat un nou caz de nulitatea absolută pentru

actele de dispoziție enumerate în Legea nr. 10/2001. De asemenea, consideră că

instanța de fond a reținut corect aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor

legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, apreciind incorecte

susținerile reclamanților relativ la la legea aplicabilă procesului. Legea nr.

10/2001 este o lege specială, care se aplică cu prioritatea față de

dispozițiile legii generale conform principiului de drept "lex specialia

generalibus derogant". Consideră, astfel, eronată interpretarea dată de

instanța de apel dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care

prevăd că "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării

în vigoare a prezentei legi", dispoziții legale care își găsesc pe deplin

aplicabilitatea în cauza de față.

Pe fondul cauzei,

recurenții solicită respingerea acțiuni, ca neîntemeiată, formulând următoarele

susțineri:

Relativ la primul

capăt de cerere al acțiunii, prin care se solicită constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare înscris în cartea funciară

Timișoara arată că, societatea M. SA nu a avut cunoștință de faptul că asupra

imobilului situat în Timișoara a fost formulată o cerere de revendicare de

către reclamanți. Consideră că nu se poate atrage sancționarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între societatea M. SA și

societatea T. SA, neexistând nicio încălcare a normelor de drept cu caracter

general. Deși reclamanții susțin că în anul 2005 societatea M. SA a vândut

societății T. SA imobilul situat în Timișoara, în timp ce notificarea

reclamanților era în curs de soluționare, solicită a se observa că la dosarul

cauzei nu s-a depus niciun înscris prin care sa fie dovedit acest aspect.

Apreciază că,

dispozițiile înscrise în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt

incidente în speță întrucât societatea M. SA nu a fost notificată cu privire la

restituirea în natură a imobilului. Susțin irelevanța anulării contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între cele două societăți întrucât prin anularea

contractului și rectificarea în cartea funciară, reclamanții nu vor obține

restituirea imobilul pretins preluat abuziv. Prin notificarea din 13 iulie

2001, transmisă către Prefectura Județului Timiș, prin B.E.J. B.O., reclamanții

nu au solicitat restituirea în natură a imobilului, ci acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent bănesc pentru casă și terenul în suprafață de 1799

mp, astfel încât față de natura măsurii reparatorii solicitată de reclamanți,

apreciază că acțiunea de față este neîntemeiată.

Apreciază că acțiunea

nu este întemeiată devreme ce reclamanții nu dețin o hotărâre emisă de către

autoritățile competente prin care să le fi stabilit măsurile reparatorii

aferente imobilului preluat abuziv. Relativ la notificarea reclamanților, arată

că aceasta nu a fost adresată SC M. SA, societate care nu îndeplinește criteriile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a fi calificată drept persoană juridică

îndrituită să răspundă respectivei notificări. Legea nr. 10/2001 prevede că

persoanele obligate să restituie bunurile preluate în mod abuziv sunt

instituțiile publice care au efectuat privatizarea și nu societatea M. SA care

este o societate cu capital integral privat încă din anul 1998, ce nu are

calitatea de a soluționa notificarea reclamanților.

Intimații S.G.S.,

S.A., V.F. (senior) și V.F. (junior) au formulat întâmpinare, solicitând

respingerea, ca neîntemeiat, a recursului declarat de pârâtele SC M. SA și SC

T. SA și menținerea deciziei atacată, ca legală și temeinică.

Examinând motivele de

recurs în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține

că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Printr-un prim motiv

de recurs, înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtele-recurente au

invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât, în mod greșit, instanța de

apel nu a reținut excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea

acțiunii în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare. În

dezvoltarea motivului de recurs au fost formulate susțineri în legătură cu

lipsa justificării de către reclamanți a unui interes născut și actual,

legitim, personal și direct.

Critica recurenților

se vădește a fi neîntemeiată, deoarece instanța de apel a reținut corect

justificarea de către reclamanți a interesului procesual în exercitarea

acțiunii în constatarea nulității absolute, cât și a condițiilor pe care

trebuie să le îndeplinească pentru promovarea cererii.

Obiectul acțiunii cu

care reclamanții au investit instanța de fond se referă la constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare perfectat la data de 26

aprilie 2005 între cele două societăți pârâte, cu privire la imobilul situat în

Timișoara, susținându-se ca motiv de nulitate absolută că obiectul actului

juridic contestat vizează imobilul în privința căruia era în curs de

soluționare notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Or, cum corect a

reținut și instanța de apel, în privința imobilului care a format obiectul

contractului a cărui nulitate absolută se invocă, reclamanții au depus la data

de 13 iulie 2001 o notificare la executorul judecătoresc în temeiul

dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001. În acest context, Înalta Curte

reține că demersul administrativ și jurisdicțional demarat de reclamanți în

vederea soluționării notificării formulate în temeiul legii speciale de

reparație justifică interesul în promovarea acțiunii de față ce are menirea de

a împiedica modificarea situației juridice a imobilului care intră sub

incidența Legii nr. 10/2001.

Contrar susținerilor

recurenților, reclamanții justifică în cauză folosul practic al demersului lor

procesual ce reprezintă un folos actual, personal și direct, întrucât scopul

urmărit prin acțiunea promovată este acela de a clarifica statutul juridic al

bunului în privința căruia a fost demarată procedura reglementată de

dispozițiile Legii nr. 10/2001 în cadrul căreia reclamanții au formulat cerere

pentru acordarea de măsuri reparatorii relativ la imobilului litigios.

Interesul

reclamanților este și actual întrucât aceștia urmăresc recunoașterea unei

anumite forme de reparație pentru imobilul preluat abuziv și care a format

obiectul actului juridic contestat, aspect care va fi clarificat în cadrul

litigiului care face obiectul Dosarului nr. 5070/30/2009* aflat, în rejudecare,

pe rolul Tribunalului Timiș. De asemenea, interesul este personal și direct,

deoarece folosul practic urmărit îi vizează chiar pe reclamanți, care se

pretind persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii reglementate

de Legea nr. 10/2001. De altfel, justificarea interesului în promovarea

prezentei acțiuni rezultă, cum corect a reținut și instanța de apel, și din

soluția de admitere a cererii reclamanților având ca obiect constatarea

nulității absolute a titlului statului, constând în certificatul de vacanță

succesorală și donație în privința imobilului care face și obiectul dosarul de

față, cerere care a format obiectul Dosarului nr. 17491/325/2005 soluționat

prin Decizia civilă nr. 413/A din 21 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș,

rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 803 din 23 septembrie 2008 a Curții

de Apel Timișoara.

Apărările

recurenților sub aspectul că notificarea reclamanților vizează numai acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent ori cele care se referă la împrejurarea

potrivit căreia notificarea nu ar fi fost adresată SC M. SA, societate care nu

ar întruni condițiile pentru calificarea acesteia de persoană juridică obligată

să răspundă la notificare, nu pot fi valorificate, în această fază procesuală,

în cadrul acțiunii având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare perfectat la data de 26 aprilie 2005 între

societățile pârâte, deoarece acestea constituie apărări de fond care vor putea

fi examinate, cum corect reține și instanța de apel, în cadrul demersului

jurisdicțional întreprins de reclamanți în vederea soluționării notificării

formulate în temeiul legii speciale.

Printr-un alt motiv

de recurs, pârâții au invocat nelegalitatea deciziei recurate întrucât a fost

greșit înlăturată excepția prescripției dreptului material la acțiune. În

dezvoltarea motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pârâții au arătat că legea aplicabilă speței este Legea nr. 10/2001, care

conține norme speciale în raport cu dispozițiile C. civ., apreciindu-se greșită

concluzia instanței de apel cu privire la caracterul imprescriptibil al

acțiunii. Recurenții au formulat susțineri în privința aplicabilității

dispozițiilor înscrise în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care

reglementează un termen special de prescripție, în privința căruia au opinat că

începe să curgă de la data intrării în vigoare a art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, respectiv 25 iulie 2005. În raport de acest moment, recurenții au

susținut că acțiunea de față înregistrată la data de 21 iunie 2012, este

prescrisă.

Deși corectă susținerea

recurenților referitoare împrejurarea că legea aplicabilă raportului juridic

este Legea nr. 10/2001, argumentele acestora, însă, relativ la incidența în

cauză a dispozițiilor art. 45 din Legea specială, inclusiv din perspectiva

termenului de prescripție prevăzut în alineatul final al textului evocat, nu

sunt întemeiate.

Contrar susținerilor

recurenților, art. 45 (fost 46) reglementează cauzele de nulitate a actelor

juridice de înstrăinare privind imobilele ce cad sub incidența Legii nr.

10/2001, încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi. Faptul că art.

45 este aplicabil exclusiv actelor de înstrăinare anterioare intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă, în mod neîndoielnic, din alineatul final

al textului, prin care se instituie un termen special de prescripție, derogator

de la dreptul comun, pentru acțiunea în nulitate, atât în ceea ce privește

durata, cât și incidența acestuia în cazul motivelor de nulitate.

Cum alin. (5) al

textului arătat stipulează că termenul de prescripție se calculează "de la

data intrării în vigoare a prezentei legi", respectiv data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acest lucru presupune, în mod necesar, ca actul de

înstrăinare atacat pe calea acțiunii în nulitate să fi fost încheiat anterior

acestui moment. Or, în speță, contractul de contractul de vânzare-cumpărare a

cărui nulitate se invocă, prin care pârâta SC M. SA Timișoara a vândut imobilul

pârâtei SC T. SA Timișoara, a fost perfectat la data de 26 aprilie 2005, fiind

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și exclus, ca atare, de la

regimul juridic în materie de prescripție reglementat de art. 45 alin. (5).

Prin urmare, având în

vedere raționamentul judiciar expus, nu se poate reține în cauză incidența

motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct 9 C. proc. civ., fiind

corectă concluzia instanței de apel potrivit căreia termenul special de

prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu se aplică

acțiunilor în constatarea nulității absolute, întemeiate pe art. 21 alin. (5)

din Lege, atunci când au în vedere contracte de vânzare-cumpărare încheiate

ulterior întrării în vigoare a legii, respectiv după data de 14 februarie 2001.

Relativ la caracterul

imprescriptibil al acțiunii în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între cele două părți, concluzia instanței de apel este corectă, atât

timp cât art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 consacră un caz special de

nulitate în raport de cel instituit prin dispozițiile art. 45 (fost 46) din

Legea nr. 10/2001 și art. III Titlul I din Legea nr. 247/2005 care

reglementează alte ipoteze referitoare la cauzele de nulitate a actelor

juridice de înstrăinare privind imobile care cad sub incidența Legii speciale

nr. 10/2001.

Temeiul de drept

invocat de reclamanți în fundamentarea cererii în nulitate îl reprezintă

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtele SC T. S.A și SC M.

SA nu erau în vigoare dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în

forma actuală, acestea fiind introduse prin Legea nr. 247/2005, raportul

juridic obligațional este guvernat de norma juridică specială sus menționată,

dat fiind faptul că textul evocat nu cuprinde un nou motiv de nulitate.

Contrar susținerilor

recurenților, nu se poate considera că dispozițiile legale înscrise în art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar conține un nou motiv de nulitate absolută,

de vreme ce textul legal reia în conținutul său un motiv de nulitate existent anterior,

respectiv cel reglementat în cuprinsul art. 43 din aceeași lege (art. 42, în

prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ și, în consecință,

și la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

Or, potrivit alin.

(1) din articolul de lege menționat, "imobilele care în urma procedurilor

prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în

administrarea deținătorilor actuali", iar în alin. (2) se arată că

"imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, prevăzute în alin.

(1), se pot înstrăina potrivit legislației în vigoare". În același sens,

alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinația de locuință,

dispozițiile legale arătate stipulând, în mod expres, că numai bunurile care nu

se restituie în natură persoanelor îndreptățite rămân în administrarea

deținătorilor și pot fi înstrăinate celor interesați.

Din interpretarea

art. 43 se deduce că, textul de lege menționat are ca suport juridic aplicarea

dispozițiilor art. 20 din aceeași lege (în forma inițială), care instituie

regula restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii lor a

imobilelor preluate abuziv de către stat și care cad sub incidența legii,

această formă de reparație constituind scopul și esența actului normativ

respectiv, dispoziții legale aflate sub protecția sancțiunii nulității și care

reprezintă un caz de nulitate virtuală.

Față de aceste

argumente, Înalta Curte reține că art. 21 alin. (5) din lege, invocat ca temei

de drept în fundamentarea prezentei cereri în constatarea nulității absolute

consacră, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr.

10/2001, care, așa cum s-a arătat, era în vigoare la data perfectării actului

juridic de înstrăinate încheiat între societățile recurente.

În concluzie, se

constată că, instanța de apel a înlăturat corect excepția prescripției

dreptului material la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare, însă astfel cum s-a arătat deja, nu din perspectiva

imprescriptibilității acțiunii în nulitate absolută de drept comun cum eronat

susțin recurenții, ci a reglementării speciale consacrată în art. 21 alin. (5)

din lege, în privința duratei, cât și a incidenței sale în cazul respectivelor

motive de nulitate.

Printr-un alt motiv

de recurs, pârâtele au formulat susțineri relativ la netemeinicia acțiunii în

constatarea nulității absolute, fiind dezvoltate argumente prin care s-a

invocat, în esență, împrejurarea că pârâta SC M. SA nu a avut cunoștință de

notificarea formulată de reclamanți, că aceștia din urmă nu dețin în calitate

de persoane îndreptățite o hotărâre prin care să aibă stabilit măsurile

reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, că notificarea nu ar fi

fost adresată SC M. SA care este o persoană juridică cu capital integral de

stat.

Relativ la

argumentele subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte va constata că

acestea se circumscriu unor apărări de fond (cum, de altfel, susțin și

recurenții) care nu pot face obiect de analiză al prezentului recurs, întrucât

instanța de apel, prin soluția recurată, nu a cercetat cauza în fond, de vreme

ce, găsind apelul întemeiat pentru greșita soluționare a excepțiilor privind

lipsa de interes a reclamanților și prescripției dreptului material la acțiune,

ce au condus la respingerea acțiunii, a dispus, în temeiul dispozițiilor art.

297 alin. (1) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

fond. Cum susținerile formulate de recurenți exced limitelor controlului

judiciar și argumentelor prezentate de către instanța de apel, acestea nu vor

fi analizate de instanța de recurs, urmând a fi avute, eventual, în vedere, în

funcție de relevanța pe care o prezintă în raport de obiectul investirii, cu

ocazia reluării judecății în fond ori, așa cum deja s-a arătat, vor fi

examinate în cadrul demersului judiciar ce face obiectul Dosarului nr.

5970/30/2009* aflat pe rolul Tribunalului Timiș.

În consecință, pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va constata că recursul recursul declarat

de pârâtele SC T. S.A și SC M. SA împotriva Deciziei nr. 81 din 6 mai 2015

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă este nefondat, astfel

încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare,

nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtele SC T. S.A și SC M. SA împotriva

Deciziei nr. 81 din 6 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă.

Obligă pe recurenți

să plătească intimaților reclamanți suma de 1182 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2015.

Procesat de GGC - CL