ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3583/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 21 iunie 2012, reclamanții A., C. și D. au solicitat instanței - în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A. - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare înscris în CF nr. x Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. x Timișoara), încheiat între pârâta de rang 1, în calitate de vânzător și pârâta de rang 2, în calitate de cumpărător, cu privire la imobilul situat în Timișoara, str. x (fostă Sturdza) nr. 59; rectificarea cărții funciare nr. x, în sensul radierii dreptului de proprietate a pârâtei de rang 2, dobândit prin cumpărare, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a invocat; obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au învederat că prin notificarea depusă prin intermediul executorului judecătoresc în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 13 iulie 2001, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, preluat abuziv de la antecesorii acestora.

Se menționează că imobilul litigios a fost abuziv trecut în proprietatea Statului Român, fiind trecut ulterior în administrarea operativă a G., iar în baza H.G. nr. 834/1991 a fost trecut în proprietatea S.C. E. S.A.

Reclamanții au precizat că titlurile de trecere în proprietatea Statului Român a cotelor de proprietate ale antecesorilor lor au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă iar în anul 2005, prin contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută o invocă, pârâta S.C. E. S.A. a vândut imobilul pârâtei S.C. F. S.A., în timp ce procesul de soluționare a notificării reclamanților era în plin curs de desfășurare.

Astfel, reclamanții au considerat că prin încheierea acestui contract a fost încălcată dispoziția expresă a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea formulată la data 23 ianuarie 2013, pârâtele S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A. au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar pe cale de excepție, prevalându-se de Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au înțeles să invoce excepția netimbrării acțiunii, apreciind că prezenta cerere este supusă timbrajului la valoare în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 146/1997, raportat la obiectul pricinii.

După un prim ciclu procesual, finalizat prin desființarea hotărârii date în primă instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare, Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin Sentința nr. 1203 din 26 septembrie 2017, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

S-a reținut, în esență că, dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reprezintă cauza juridică invocată de reclamanți în speța pendinte, temei care nu a fost niciodată schimbat ci, din contră, reluat în actele de procedură ulterioare potrivit căruia:

"Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și după caz, judiciare, generate de prezenta lege, sunt interzise, înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea cu sarcini sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi."

Acest text legal, arată prima instanță, instituie un caz particular de nulitate absolută, sui generis, simpla încheiere de către persoana deținătoare a unui act translativ de proprietate având ca obiect un bun ce este vizat de procedura administrativă de restituire reglementată de legea specială, înainte de finalizarea procedurii, atrăgând desființarea lui.

Raportând această cauză juridică la momentul încheierii contractului de vânzare cumpătare autentificat sub nr. x din 26 aprilie 2005 de BNP H., tribunalul a constatat că nu poate fi reținută, deoarece la data încheierii contractului acest text legal nu exista.

Astfel, art. 21 din Legea nr. 10/2001 avea la momentul sesizării instanței de judecată cu acțiunea formulată de reclamanți și are și în prezent următorul conținut "(1) Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. (3) După emiterea deciziei de restituire în natură a imobilelor, organele de conducere ale societăților comerciale prevăzute la alin. (1) și (2) vor proceda, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, la reducerea capitalului social cu valoarea bunului imobil restituit și la recalcularea patrimoniului. Cota de participație a statului sau a autorității administrației publice ori, după caz, a organizației cooperatiste se va diminua în mod corespunzător cu valoarea bunului imobil restituit. (4) În cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean. (5) Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.".

Or, conținutul acestui text legal la data de 26 aprilie 2005, data încheierii contractului de vânzare cumpătare autentificat sub nr. x din 26 aprilie 2005 de BNP H., era diferit și avea numerotarea art. 20, respectiv:

"(1) Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută. (3) În cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București. (4) Prin excepție de la dispozițiile alin. (1) și (2), în cazul bunurilor deținute de o organizație cooperatistă, persoana îndreptățită poate opta și pentru măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri ori servicii sau despăgubiri bănești.".

Acest text legal a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente care în art. I pct. 50 a dispus "La articolul 20, după alin. (4) se introduce un nou alineat, alin. (4

1

), cu următorul cuprins: "(4

1

) Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.".

Prin republicarea Legii nr. 10/2001 în Monitorul Oficial 798 din 2 septembrie 2005, în temeiul art. VII din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, art. 20 a devenit art. 21 cu conținutul expus mai sus, invocat de reclamanți.

În acest context, se conchide, este fără echivoc că dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi reținute ca și cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpătare autentificat sub nr. x din 26 aprilie 2005 de BNP H., de vreme ce sancțiunea nulității intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condițiile de validitate.

În esență, cazurile de nulitate sunt fie concomitente fie anterioare încheierii actului juridic civil iar legea în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate este legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic civil, conform regulii tempus regit actum.

Această interpretare este și o expresie a principiului neretroactivității legii, reglementat constituțional în art. 15 alin. (2), potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile cât și material în art. 1 din C. civ. de la 1864, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.

De la aceste principiu există totuși o excepție, aceea a retroactivității legii civile noi însă această regulă intervine doar atunci când este consacrată expres în legea nouă deoarece excepțiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare și aplicare însă ea nu este incidentă în speță întrucât, așa cum este de observat, Legea nr. 247/2005 nu a dispus prin niciun articol în mod expres că art. 20 alin. (41) din Legea nr. 20/1001, devenit ulterior prin republicare art. 21 alin. (5), se aplică și contractelor de vânzare cumpărare încheiate anterior introducerii acestui alineat.

Așa fiind, constatând inaplicabilitatea nulității absolute invocate de reclamanți ca și cauză juridică de constatare a nulității contractului de vânzare cumpătare autentificat sub nr. x din 26 aprilie 2005 de BNP H. și nefiind invocate alte cauze de nulitate absolută a acestui act juridic civil, instanța a respins acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă care, prin Decizia nr. 15 din 31 ianuarie 2018, a anulat hotărârea atacată și a reținut cauza spre rejudecare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că tribunalul a încălcat dispozițiile art. 315 (1) C. proc. civ., respectiv caracterul obligatoriu al Deciziei civile nr. 2097 din 8 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că motivul de nulitate cuprins în art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, nu este unul nou ci reia un motiv de nulitate absolută existent anterior, în art. 43 din aceeași lege, actualmente art. 42.

Ca atare, în mod greșit prima instanță, în rejudecare, a reținut că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu este aplicabil în speță.

Procedând în acest mod, se conchide, prima instanță nu a analizat fondul acțiunii reclamanților, chestiunea inexistenței cauzei juridice a cererii acestora, nefiind de altfel pusă în discuția părților.

Rejudecând, aceeași instanță, prin Decizia nr. 56 din 4 aprilie 2018, a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamantul C. și de A. și D. (antecesorii celorlalți reclamanți), pentru imobilul înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top. x, a fost adresată de aceștia Prefecturii Județului Timiș și înregistrată la data de 13 iulie 2001.

Reclamanții, se arată, nu au făcut dovada faptului că s-au adresat cu notificare și proprietarei de la acea dată a terenului de 1799 mp. (construcțiile preluate de stat fiind demolate, așa cum confirmă chiar notificatorii), respectiv Societății Comerciale E. S.A., sau că i-ar fi adus la cunoștință că s-au adresat Prefecturii Județului Timiș cu o asemenea notificare.

De altfel, așa cum rezultă din C.F. nr. x Timișoara, S.C. E. S.A. a devenit proprietara terenului de 14.852 mp., în care este inclusă și suprafața aferentă parcelei în litigiu nr. top. x, în anul 1994 în baza H.G. nr. 834/1991, deci anterior apariției Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în cartea funciară nr. x Timișoara nu a fost notată notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul cu număr top. x.

Prin urmare, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 26 aprilie 2005 între S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A., părțile contractante nu aveau cunoștință de faptul că pentru unul dintre imobilele ce făceau obiectul contractului, respectiv imobilul din C.F. nr. x Timișoara, nr. top. x, se derula procedura administrativă inițiată în baza Legii nr. 10/2001.

În această situație, operează prezumția de bună-credință în favoarea părților din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 26 aprilie 2005, prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamanți.

De altfel, însăși Legea nr. 10/2001 exceptează de la sancțiunea nulității actele juridice de înstrăinare încheiate cu bună-credință.

Relevantă sub acest aspect, se conchide, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în hotărârile pronunțate în cauza Pîncova și Pinc contra Republicii Cehe și în cauza Raicu împotriva României, instanța europeană a reținut că persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință nu trebuie să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, reclamanții A. (moștenitor al reclamantului defunct A. Antonio), C., I. și J., ultimii în calitate de moștenitori ai defunctei reclamante D., care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia dată în rejudecare, după cum urmează:

- în mod greșit instanța de apel, ignorând istoricul cauzei, respectiv circumstanțele concrete ale stării de fapt și-a fundamentat soluția pe buna-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii tranzacției de vânzare, raționamentul ducând în final la o aplicare greșită a legii.

- în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, atât părțile contractante, cât și notarul instrumentator, aveau obligația de a verifica obiectul vânzării și situația juridică a imobilului.

Or, se arată, vânzarea s-a perfectat în anul 2005, în condițiile în care procedurile bazate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, erau în curs de derulare.

- art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 statuează că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, actul normativ fiind de o claritate deplină în ceea ce privește interdicția totală de înstrăinare și grevare a imobilelor care fac obiectul notificărilor, orice act transmițător de proprietate asupra unui imobil revendicat, fiind nul absolut.

- sancțiunea nulității absolute este obligatorie, fără a conta buna sau reaua-credință a părților, la data încheierii actului.

Astfel, se conchide, nulitatea absolută nu poate fi acoperită în niciun mod, în materie imobiliară buna-credință neputând crea proprietate.

- instanța de apel a "deplasat" în mod incorect sarcina obligației către recurenți, reținând în mod greșit că aceștia ar fi fost ținuți să înștiințeze unitatea deținătoare în legătură cu demersul pornit în baza Legii nr. 10/2001, când, în realitate obligația de diligență aparține părților contractante.

- deși textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a făcut obiectul celor mai complexe discuții în fața instanțelor, de toate gradele, în prezenta cauză, acesta nu poate fi "adăugit" prin interpretări care exced legii, ci doar aplicat pur și simplu, în condițiile în care, legea nu vorbește despre nicio obligație punctuală a notificatorului și nici de analiza bunei sau relei-credințe a părților contractante.

Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

În acord cu dispozițiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, hotărârile date de instanța de recurs, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, asupra problemelor de drept dezlegate care, intră în puterea lucrului judecat.

În speță, sentința dată de tribunal în primul ciclu procesual, a fost anulată de Curtea de Apel Timișoara care, prin Decizia civilă nr. 81/A din 6 mai 2015, a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, hotărârea rămânând irevocabilă ca urmare a respingerii recursului declarat de pârâtele S.C. F. S.A. și S.C. E. S.A., prin Decizia nr. 2097 din 8 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Deși a menținut hotărârea dată în apel, instanța supremă a substituit însă motivarea, în privința considerentelor ce au stat la baza înlăturării excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, însă, nu din perspectiva imprescriptibilității acțiunii în nulitate absolută de drept comun, ci a reglementării speciale consacrată prin art. 21 alin. (5) din lege, în privința duratei cât și a incidenței sale în cazul respectivelor motive de nulitate.

Tot astfel, făcând o analiză a temeiului de drept pe care s-a fundamentat demersul judiciar al reclamanților, respectiv art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a reținut că textul consacră, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43 al aceluiași act normativ, care, era în vigoare la data perfectării actului juridic de înstrăinare încheiat între societățile recurente.

În consecință, s-a reținut cu putere de lucru judecat că, deși la data încheierii contractului în discuție, prevederile art. 21 alin. (5) din lege, în forma actuală, nu erau în vigoare, raportul juridic obligațional este guvernat de norma juridică specială, mai sus menționată, dat fiind faptul că textul evocat nu cuprinde un nou motiv de nulitate.

S-a decis că textul legal reia, în conținutul său, un motiv de nulitate existent anterior, respectiv cel reglementat în cuprinsul art. 43 din aceeași lege (art. 42, în prezent) în vigoare de la data publicării actului normativ și, în consecință și la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

Or, potrivit dispoziției discutate (care, așa cum a reținut instanța supremă, consacră un caz special de nulitate, în raport de cel instituit prin dispozițiile art. 45 (fost 46) al legii și art. III Titlul I din Legea nr. 247/2005) sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de legea specială de reparație, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asociere în participațiune, ipotecarea, locațiunea precum și orice închiriere sau subînchiriere, respectiv grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri sau construcții - notificate potrivit prevederilor acestei legi.

În acest context, în mod greșit instanța de apel, rejudecând, și-a fundamentat soluția exclusiv pe analiza bunei-credințe a celor două societăți comerciale (S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A.) de la data vânzării, practic în afara cadrului procesual stabilit de reclamanți, în loc să analizeze interdicția de înstrăinare prevăzută de lege, în forma textului în vigoare la 26 aprilie 2005, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul din Timișoara, str. x, contract a cărui nulitate absolută s-a cerut a se constata.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., C., I. și J. împotriva Deciziei civile nr. 56 din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM