ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 42/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 42/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 42/2017

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 ianuarie 2006,

pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta A. Timișoara Cetate

a chemat în judecată pe pârâții B., C., SC D. SA Timișoara, prin

lichidator SC E. SRL Timișoara, F. și SC G. SRL Timișoara

și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 9 septembrie 1993

și a anexelor acestuia, eliberate de B. în favoarea SC D. SA

Timișoara pentru terenul în suprafață de 2.186 mp, din totalul

de 13.566 mp, din C.F. Timișoara; să constate nulitatea absolută

a tuturor actelor de privatizare în baza cărora imobilul

(construcție) din Timișoara, evidențiat în C.F. Timișoara, cunoscut

sub numele „x” sau „y”, a trecut în proprietatea pârâtei SC D. SA

Timișoara; să constate nulitatea absolută a actelor subsecvente

de înstrăinare a aceluiași imobil, dintre pârâții SC D. SA

Timișoara, F. și SC G. SRL Timișoara.

Ulterior, reclamanta a renunțat

la judecată în contradictoriu cu pârâții SC D. SA Timișoara,

prin lichidator SC E. SRL Timișoara, B., C. București și H. - I.

București. De asemenea, a renunțat la judecata capătului de

cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC D. SA

Timișoara, emis de Ministerul Industriilor pentru terenul de 2.186 mp din

C.F. Timișoara.

Totodată, reclamanta a precizat

și a completat obiectul acțiunii, în sensul că a solicitat

constatarea preluării abuzive, în anul 1968, de către Statul Român,

cu titlul de succesiune vacantă, a imobilului înscris în C.F.

Timișoara și restituirea acestuia în natură, constatarea nulității

absolute a tuturor actelor de privatizare asupra imobilului în litigiu (construcțiile)

în favoarea pârâtei SC D. SA, precum și constatarea nulității

absolute a actelor subsecvente de vânzare - cumpărare către pârâtul F.

și apoi către pârâta SC G. SRL Timișoara.

În drept, reclamanta a invocat O.U.G. nr.

94/2000, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, art. 44

din Constituție, art. 721-724 și 1203 C. civ., art. 34 și art. 46

din Decretul - Lege nr. 115/1938 și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin precizările ulterioare, reclamanta

a completat temeiul de drept al cererii sale cu dispozițiile art. 480-482 C.

civ., art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 1 din O.U.G. nr. 13/1998,

art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta SC G. SRL Timișoara a

formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu reclamanta J.,

reprezentată de A. Timișoara Cetate, și a solicitat

instanței să constate nulitatea absolută a testamentului din data

de 29 iunie 1849 și faptul că A. nu are niciun drept asupra

imobilului din Timișoara, jud. Timiș.

Prin sentința civilă nr. 3287

din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea

reclamantei la soluționarea acțiunii formulate în contradictoriu cu

pârâții SC D. SA Timișoara, B., C. și H. - I.; a luat act de

renunțarea reclamantei la soluționarea capătului de cerere având

ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 09 septembrie 1993,

eliberat de Ministerul Industriilor în favoarea SC D. SA Timișoara,

și a anexelor 2, 4 și 5 la acest certificat, respectiv anularea

certificatului de proprietate asupra terenului în suprafața de 2.186 mp,

teren înscris în C.F. Timișoara; a admis excepția lipsei

capacitații de folosință a reclamantei, invocată de pârâta SC

D. SRL Timișoara; a respins acțiunea formulată de reclamanta J.,

prin reprezentanta A. Timișoara Cetate, împotriva pârâților F., SC G.

SRL Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul

Local Timișoara, având ca obiect constatarea nulității actelor

de privatizare și a actelor de înstrăinare subsecvente, constatarea

preluării abuzive a imobilului de către Statul Român și

revendicare imobiliară; a disjuns cererea reconvențională

formulată de pârâta SC G. SRL împotriva reclamantei J., prin reprezentanta

A. Timișoara Cetate, având ca obiect constatarea nulității

testamentului și constatarea lipsei oricărui drept al reprezentantei

reclamantei asupra imobilului situat în Timișoara.

Reclamanta J., reprezentată de A.

Timișoara Cetate a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 3287

din 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Prin Decizia civilă nr. 1071/A/2011,

Curtea de Apel Timișoara a admis apelul, a anulat în parte sentința civilă

apelată și a trimis cauza Tribunalului Timiș pentru rejudecarea

acțiunii principale, astfel cum a fost precizată, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

Curtea de Apel Timișoara a

reținut că problema capacității de folosință a J.

a fost greșit soluționată de prima instanță, probele

administrate în cauză dovedind că reclamanta are capacitate de folosință

și calitate procesuală activă.

Rejudecând cauza, prin sentința

civilă nr. 1353/PI din 18 aprilie 2013, Tribunalul Timiș a respins

acțiunea civilă formulată de reclamanta A. Timișoara

Cetate, reprezentant al J. împotriva pârâților F., SC D. SRL Timișoara,

Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel reclamanta J., reprezentată de A. Timișoara Cetate

și pârâta SC G. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 28/A din 16

martie 2014, Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate, a

desființat sentința atacată și a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului Timiș. Hotărârea a rămas

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2638 din 09 octombrie 2014,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

care au fost respinse recursurile formulate de recurenții F. și SC G.

SRL Timișoara.

Reînvestit cu soluționarea

litigiului, prin sentința civilă nr. 1909/PI din 04 iunie 2015,

Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată de

reclamanta A. Timișoara Cetate, reprezentant al J. în contradictoriu cu

pârâții F., SC D. SRL Timișoara, Municipiul Timișoara și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Totodată, a respins ca

nedovedite cheltuielile de judecată solicitate de pârâții F. și SC

G. SRL Timișoara.

În considerentele sentinței

civile, tribunalul a reținut incidența în cauză a art. 6 alin.

(2) din O.U.G. nr. 94/2000, art. 6 alin. (4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr.

184/2002, art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, art. 2 din

Legea nr. 48/2004, precum și a art. 3 din titlul al II-lea din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a constatat că, prin Deciziile

Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012 au fost

declarate neconstituționale dispozițiile art. 3 din titlul al II-lea

din Legea nr. 247/2005, respectiv prevederile art. 2 din Legea nr. 48/2004.

Prin urmare, singurul termen

înlăuntrul căruia se poate cere constatarea nulității

absolute a actelor de înstrăinare a bunurilor imobile ce fac obiectul

O.U.G. nr. 94/2000 este cel de 6 luni prevăzut de art. 6 alin. (4) din titlul

al II-lea din O.U.G. nr. 182/2004.

Cu privire la sfera de aplicare a

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, tribunalul a

reținut că acest text legal se referă la acte juridice de

înstrăinare, fără a face distincție între diferitele moduri

de înstrăinare. Or, prin privatizare, imobilul în litigiu a trecut din

proprietatea Statului Român în cea a SC D. SA Timișoara, astfel că

privatizarea reprezintă o înstrăinare în sensul dispozițiilor art.

6 alin. (4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr. 184/2002.

De altfel, teza a II-a a acestui text

dispune ca instanțele de judecată să aibă în vedere

dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, iar

art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, în forma pe care o

avea la data apariției O.U.G. nr. 184/2002, se referea în mod explicit la

„actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare”.

De asemenea, în stabilirea sferei de

aplicare a prevederilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2004, prin raportare

și la termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 6 alin.

(4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr. 184/2002, tribunalul a reținut

că textele legale menționate vizează atât prima înstrăinare

a bunurilor ce au aparținut cultelor religioase de către cei care

le-au preluat abuziv, cât și înstrăinările ulterioare.

Această concluzie se desprinde

din împrejurarea că cele două texte legale nu disting între prima

înstrăinare și cele ulterioare, iar rațiunea stabilirii unui

termen special de 6 luni o reprezintă respectarea principiului fundamental

al securității raporturilor civile.

Tribunalul a înlăturat susținerea

reclamantei în sensul că nu și-a întemeiat acțiunea exclusiv pe

dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, ci pe multe alte temeiuri de drept,

astfel că în cauză nu s-ar aplica prescripția specială de 6

luni, ci imprescriptibilitatea de drept comun a cererilor în constatarea

nulității absolute a actelor juridice, cu motivarea că art. 6 alin.

(4) din titlul al II-lea din O.U.G. nr. 184/2002 stipulează, în mod

explicit, că sunt lovite de nulitate absolută actele de

înstrăinare indiferent de cauza de nulitate, prin derogare de la dreptul

comun.

Întrucât O.U.G. nr. 184/2002 a fost

publicată în M. Of. nr. 929 din 18 decembrie 2002, tribunalul a

reținut că, în raport de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 24/2000,

actul normativ a intrat în vigoare la aceiași dată. Prin urmare,

termenul de prescripție pentru formularea acțiunilor în constatarea

nulității absolute a actelor de înstrăinare a bunurilor imobile

ce au aparținut cultelor religioase s-a împlinit la data de 18 iunie 2003.

Având în vedere că acțiunea

a fost introdusă la data de 24 ianuarie 2006, tribunalul a respins ca

prescrise petitele având ca obiect constatarea nulității absolute a

actelor de privatizare înscrise din 20 iunie 1995 în C.F. Timișoara, în

favoarea SC D. SA Timișoara, a contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 20 februarie 1996, intervenit între SC D. SA Timișoara

și pârâtul F. și a contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 30 noiembrie 2004, încheiat între F. și SC D. SRL

Timișoara.

Cu privire la capetele de cerere având

ca obiect constatarea preluării abuzive a imobilului și restituirea

lui către reclamantă, tribunalul a reținut că O.U.G. nr. 94/2000

și Legea nr. 165/2013 reglementează o procedură

administrativă, urmată de o procedură judiciară. De altfel,

reclamanta a formulat o cerere de revendicare a acestui imobil în temeiul

O.U.G. nr. 94/2000, înregistrată din 03 martie 2003 la Guvernul României -

I. a bunurilor imobile ce au aparținut cultelor religioase din România.

Tribunalul a făcut aplicarea în

cauză a Deciziei nr. 20/2007, dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii,

reținând, pe de o parte, că aceasta este aplicabilă și în

privința imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 și, pe de

altă parte, că în prezenta cauză nu există un refuz

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificarea reclamantei.

Dimpotrivă, procedura

administrativă începută în fața Comisiei speciale de retrocedare

a bunurilor imobile ce au aparținut cultelor religioase din România a fost

suspendată până la soluționarea petitelor inițiale ale

cererii introductive ce vizau constatarea nulității absolute a

actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, iar această

suspendare este legală.

Prin urmare, demersul firesc pe care

trebuie să îl întreprindă reclamanta este reluarea procedurii

administrative suspendate și, în caz de nemulțumire, formularea unei

acțiuni la instanța de contencios administrativ competentă,

potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

În consecință, tribunalul a

respins ca prematur formulate capetele de cerere având ca obiect constatarea

preluării abuzive a imobilului și restituirea lui către

reclamantă.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

și art. 1169 C. civ. tribunalul a respins ca nedovedite cererile

pârâților F. și SC D. SRL Timișoara de acordare a cheltuielilor

de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1909/PI

din 04 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș, reclamanta A.

Timișoara Cetate, reprezentant al J. a declarat apel, iar prin Decizia civilă

nr. 77/R din 05 aprilie 2016, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat,

apelul declarat.

Curtea de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Atât prin cererea introductivă

cât și pe tot parcursul procesului, reclamanta a invocat ca temei de drept

al acțiunii și dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 (alături de

dispoziții ale dreptului comun).

Pornind de la principiul lex specialia

generalibus derogant, în mod corect tribunalul a reținut că termenul

de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 6 alin. (4) titlul II din

O.U.G. nr.  184/2002 este singurul termen în vigoare în care poate fi exercitat

dreptul material la acțiune.

Prin considerentele Deciziei de casare

nr. 2638 din 09 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut cu putere de lucru judecat aplicabilitatea în

cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, inclusiv in ceea ce privește

termenul de prescripție.

Deciziile nr. 1352 din 10 decembrie 2008

și nr. 615 din 12 iunie 2012 pronunțate de Curtea

Constituțională prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005 și prevederile art.

2 din Legea nr. 48/2004 produc efecte în prezenta cauză în temeiul

dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României

și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, termenul în care poate fi

exercitat dreptul material la acțiune pentru cererile care au ca obiect

constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a

imobilelor ce au aparținut cultelor religioase este termenul de 6 ani

prevăzut de art. 6 alin. (4) din titlul II din O.U.G. nr. 184/2002.

Întrucât acest act normativ a intrat

în vigoare la data de 18 decembrie 2002, termenul pentru formularea

acțiunilor în constatarea nulității absolute a actelor de

înstrăinare era împlinit la data introducerii cererii de chemare în

judecată.

Instanța de apel a reținut

că dispozițiile art. 6 alin. (4) din titlul II din O.U.G. nr. nr. 184/2002

stabilesc un termen limită de introducere a acțiunii în constatarea

nulității, fără a distinge în funcție de caracterul

nulității (absolute sau relative) sau în funcție de modalitatea

de înstrăinare a imobilului (vânzare-cumpărare, privatizare ori

altă formă de înstrăinare). Prin urmare, nu pot fi reținute

dispozițiile dreptului comun invocate de reclamantă, alături de

dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

În speță, imobilul în

litigiu a trecut din proprietatea Statului Român în cea a SC D. SA

Timișoara prin privatizare, acesta reprezentând tot o înstrăinare în

sensul art. 6 alin. (4) din titlul II din O.U.G. nr. 184/2002.

În plus, dispozițiile art. 6 alin.

(2) teza a II-a din O.U.G. nr. 94/2000 fac trimitere la dispozițiile art. 46

alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, care se referă în mod

explicit la „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în

cadrul procesului de privatizare”.

Curtea de apel a apreciat ca fiind

corectă și dezlegarea dată de prima instanță cu

privire la prematuritatea petitului privind constatarea preluării abuzive

a imobilului.

Cu privire la imobilul în litigiu, reclamanta

a formulat, în termenul prevăzut de O.U.G. nr. 94/2000, cerere de

restituire înregistrată pe rolul Comisiei speciale de retrocedare a

bunurilor imobile ce au aparținut cultelor religioase din România.

Procedura administrativă demarată în fața acestei comisii a fost

suspendată până la soluționarea petitelor cererii introductive ce

vizau constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a

imobilului în litigiu. Comisia specială de restituire a bunurilor imobile

ce au aparținut cultelor religioase are competență să

stabilească incidența legii speciale, inclusiv din perspectiva existenței

sau inexistenței unei preluări abuzive, dar numai în cadrul

demersului administrativ, cu posibilitatea contestării soluției în

contencios administrativ.

În plus, instanța de casare a

statuat că „analiza acestor condiții (de preluare a imobilului) nu poate

fi făcută pe cale incidentală de instanța sesizată cu

acțiunea în anularea actelor de înstrăinare a imobilului a cărui

restituire se solicită, întrucât s-ar încălca în mod fragrant

procedura specială prevăzută de lege sub pretextul

lămuririi unor chestiuni preliminare de procedură.”

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs reclamanta A. Timișoara Cetate (reprezentant

legal al J.).

Prin motivele de recurs, reclamanta a

formulat următoarele critici, pe care le-a întemeiat în drept pe

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cpc:

În cauză, nu există un act

juridic de înstrăinare a imobilului către S.C Termovest S.A., ci cu o

privatizare abuzivă, o fraudă la lege făcută împotriva

Statului Român, astfel încât Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008,

nr. 615/2012 și nr. 349/2013 nu sunt incidente.

Actele a căror nulitate

absolută a fost solicitată de reclamantă vizează

încălcarea dispozițiilor imperative privind privatizarea

realizată asupra imobilului. S-au eludat dispozițiile art. 20 alin.

(2) teza a II-a din Legea nr. 15/990 întrucât imobilul în litigiu nu făcea

parte din patrimoniul SC D. SA, ci era, la data privatizării SC D. SA,

proprietate a Statului Român, și niciuna din instituțiile abilitate

nu și-a dat acordul pentru privatizarea acestui imobil.

Fără să

dobândească calitatea de proprietar, SC D. SA a încheiat cu intimatul F. contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 20 februarie 1996, vânzarea-cumpărarea

fiind trecută în C.F. Timișoara, Partea I-a, la poziția 10. În

foaia de proprietate sub B15 se notează, la data de 12 ianuarie 1999, procesul

intentat de reclamantă, astfel că, la data apariției O.U.G. nr. 184/2002,

exista pe rolul instanțelor judecătorești litigiu cu

pârâții SC D. SA, F. și SC G. SRL pentru anularea formelor de

privatizare asupra terenului.

Curtea Constituțională a

declarat neconstituțional art. 3 din titlul II din Legea nr. 247/2005 în

scopul de a ocroti pe cei care au dobândit cu bună credință

imobilele ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 precum și pentru a da

eficiență principiului securității raporturilor juridice

civile și dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 21 alin.

(3) din Constituție și de art. 6 paragraf 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul la acțiune al reclamantei

nu este reglementat de O.U.G. nr. 184/2002 pentru a atrage incidența

prescripției dreptului la acțiune, fiind vorba de un act de

privatizare abuziv, și nu de un contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu bună-credință între Statul Român și SC D. SA.

În plus, Deciziile Curții

Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012 erau în vigoare

încă în timpul parcurgerii primului ciclu procesual, dar nici pârâții

și nici instanța din oficiu nu le-au invocat.

Recurenta susține că decizia

curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor ce sancționează frauda la lege, imobilul „Casa cu atlanți”

fiind privatizat în mod fraudulos, prin încălcarea dispozițiilor H.G.

nr .834/1991 și a dispozițiilor art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea

nr. 15/1990, cât și prin aplicarea greșită a dispozițiilor art.

721- 724 și art. 1203 din C. civ., art. 34 și art. 46 din Decretul -

Lege nr. 115/1938, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 480-482 C. civ., art. 1 și 3 din

Decretul nr. 31/1954, art. 1 din O.U.G. nr. 13/1998, art. 6 alin. (1), (2)

și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pe terenul în litigiu, care a reintrat

în proprietatea Statului Român, se află construcția ce face obiectul

prezentului litigiu, imobil care aparține patrimoniului cultural

național, fiind înscris în lista oficială a monumentelor,

ansamblurilor și siturilor istorice din România, și care nu a putut

face obiectul privatizării.

Întrucât pârâta SC D. SA a pierdut în

mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 894 din 15 martie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra

terenului (care a reintrat în proprietatea Statului Român) pe care se află

edificată construcția, aceasta din urmă nu intră sub

incidența prescripției speciale invocată de pârâți. Întrucât

soarta imobilului principal a fost tranșată, rezultă că

și accesoriul, imobilul construcție, în ceea ce privește regimul

prescripției, urmează regulile de drept comun aplicabile și nu

regimul prescripției reglementate de O.U.G. nr. 184/2002. În plus, în caz

de fraudă la lege nu operează prescripția.

Asupra terenului, care aparține

domeniului statului, nu se pot constitui dezmembrăminte, nu poate coexista

un drept de proprietate privată asupra construcției suprapus peste un

drept de proprietate publică, de aici derivând nulitatea absolută a

actelor de privatizare precum și a contractelor de vânzare subsecvente.

Prin deciziile Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a repus în discuție problema securității

raporturilor juridice, iar securitatea raporturilor juridice civile

implică ca imobilul construcție să aibă aceeași

soartă cu cea a imobilului teren pe care aceasta se află

amplasată.

Judecând cauza pe baza

excepțiilor invocate de către pârâți și stabilind o

situație juridică diferită pentru imobilul construcție

față de situația juridică a terenului pe care este amplasată,

Curtea de Apel Timișoara a încălcat dreptul reclamanților la un

proces echitabil în sensul art. 6 parag. nr. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Admițându-se excepția

prescripției dreptului material la acțiune, era irelevant să se

invoce din oficiu excepția prematurității soluționării

capătului de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului și

restituirea acestuia în natură către reclamantă.

Instanța de apel a interpretat

greșit problemele de drept dezlegate de către Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2638 din 09

octombrie 2014 atunci când a stabilit că, în baza acelei decizii, este obligatorie

aplicarea în cauză a dispozițiilor legii speciale.

Înalta Curte reține

următoarele:

Deși recurenta indică în

cuprinsul cererii de recurs prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciuna

din criticile pe care le formulează nu poate fi circumscrisă acestui

motiv de recurs.

Hotărârea pronunțată de

curtea de apel nu s-a întemeiat pe interpretarea unui act juridic care,

greșită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic respectiv.

Criticile formulate de recurentă cu privire la efectele juridice ale uni

act de privatizare și care, în opinia sa, nu pot fi asimilate efectelor

juridice pe care le produce un contract de vânzare-cumpărare nu pot fi

încadrate în motivul de recurs analizat, câtă vreme nu vizează natura

actului juridic ci efectele pe care acesta le produce.

Tot astfel, controlul de legalitate nu

poate fi exercitat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat, de

asemenea, de recurentă în cuprinsul cererii sale de recurs.

Pe de o parte, acest motiv de recurs

nu poate viza nepronunțarea asupra „unor apărări esențiale

pentru soluționarea cauzei” și chiar dacă, în temeiul art. 306

alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs ar încadra această

critică în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., tot nu ar putea

exercita controlul de legalitate în lipsa îndeplinirii de către parte a

obligației rezultate din art. 302

1

C. proc. civ. de a

arăta care sunt apărările esențiale asupra cărora

instanța de apel nu s-a pronunțat.

Pe de altă parte, ca regulă

generală, simpla indicare a conținutului unui motiv de recurs nu

învestește instanța de control judiciar cu verificarea

legalității deciziei recurate din perspectiva respectivului motiv de

recurs.

Cerințele art. 302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în

sensul precizării eventualelor greșeli pe care le conține

hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs pe care se

întemeiază cererea de recurs, și o argumentare în drept a nelegalităților

invocate. De aceea, susținerea formulată de recurentă în sensul

că decizia cuprinde

„motive contradictorii și străine

de natura pricinii prin strictă raportare atât la obiectul cererii deduse

judecății, la reala stare de fapt existentă, la scopul și

la finalitatea urmărită”, nu poate reprezenta o motivare a recursului

în acord cu cerințele art.

302

1

C. proc. civ. În cazul art. 304

pct. 7 C. proc. civ., recurenta avea obligația de a justifica din punct de

vedere juridic contradictorialitatea invocată cu privire la considerentele

deciziei recurate și de a argumenta afirmația că aceste

considerente sunt străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu va

constata nulitatea recursului deoarece o parte din criticile formulate pot fi

circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în

limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi încadrate în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ. pct. 9, Înalta Curte reține

următoarele:

Recurenta susține inaplicabilitatea

în cauză a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1352 din 10

decembrie 2008 și nr. 615 din 2 iunie 2012 și, prin urmare,

inaplicabilitatea termenului special de prescripție prevăzut de art. 6

alin. (4) titlul II din O.U.G. nr. 184/2002. Argumentele reclamantei

vizează mai multe aspecte, pe care Înalta Curte le va structura după

cum urmează:

1) Dreptul la acțiune al

reclamantei nu este reglementat de O.U.G. nr. 184/2002 și, prin urmare, în

cauză nu sunt aplicabile Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008

și nr. 615/2012, deoarece:

a) Reclamanta a solicitat constatarea

nulității unui act de privatizare, iar nu a unui contractat de

vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință de Statul Român

și SC D. SA Or, actul juridic de privatizare nu reprezintă un act de

înstrăinare, și prin urmare, încheierea sa abuzivă, frauduloasă

(atrasă de faptul că, deși la data privatizării, imobilul

în litigiu nu făcea parte din patrimoniul SC D. SA, ci era proprietate a

Statului Român, niciuna din instituțiile abilitate nu și-a dat

acordul pentru privatizarea acestui imobil) trebuie verificată din

perspectiva art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 15/1990 și a

celorlalte acte normative indicate în cuprinsul cererii de recurs. În plus,

construcția în litigiu, ca parte a patrimoniului cultural național,

nu putea face obiectului unui act de privatizare.

b) Deciziile Curții

Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012 erau în vigoare în

timpul parcurgerii primului ciclu procesual, dar nici pârâții și nici

instanța din oficiu nu le-au invocat.

c) Construcția, ca bun accesoriu,

urmează regulile de drept comun aplicabile terenului în ceea ce

privește regimul prescripției. Or, pârâta SC D. SA a pierdut în mod

irevocabil, prin Decizia civilă nr. 894 din 15 martie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra

terenului pe care se află edificată construcția. În plus, nu

poate coexista un drept de proprietate privată asupra construcției

care să se suprapună dreptului de proprietate publică asupra

terenului, de aici derivând nulitatea absolută a actelor de privatizare

precum și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente.

2) Curtea Constituțională a

declarat neconstituțional art. 3 din titlul II din Legea nr. 247/2005 în

scopul de a ocroti pe cei care au dobândit cu bună credință

imobilele ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 precum și pentru a da

eficiență principiului securității raporturilor juridice

civile și dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 21 alin.

(3) din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Or, la data apariției O.U.G. nr. 184/2002,

exista pe rolul instanțelor judecătorești un litigiu cu

pârâții SC D. SA, F. și SC G. SRL pentru anularea formelor de

privatizare asupra terenului.

3) Respectarea principiului securității

raporturilor juridice civile se poate realiza numai dacă construcția are

aceeași soartă juridică cu cea a terenului pe care se află

amplasată. Judecând cauza pe baza excepțiilor invocate de către

pârâți și stabilind o situație juridică diferită a

celor două imobile (teren și construcție), curtea de apel a

încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul art. 6

parag. nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

4) Admițându-se excepția

prescripției dreptului material la acțiune, era irelevant să se

invoce din oficiu excepția prematurității soluționării

capătului de cerere privind preluarea abuzivă a imobilului și

restituirea acestuia în natură către reclamantă.

5) Instanța de apel a interpretat

greșit problemele de drept dezlegate de către Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 2638 din 09

octombrie 2014 atunci când a stabilit că, în baza acelei decizii, este

obligatorie aplicarea în cauză a dispozițiilor legii speciale.

Criticile nu sunt fondate.

1) Dreptul la acțiune al

reclamantei intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000 și nr. 184/2002

și, prin urmare, în cauză sunt aplicabile Deciziile Curții

Constituționale nr. 1352/2008, nr. 615/2012 și nr. 349/2013,

deoarece:

a) Potrivit art. 6 alin. (3) din O.U.G.

nr. 184/2002: „Actele juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul

O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au

fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în

vigoare la data înstrăinării.”

Nu se poate susține că actul

de privatizare a unei societății comerciale nu este un act de

înstrăinare, și prin urmare, nu ar cădea sub incidența

prevederilor art. art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, pentru

următoarele argumente:

i) Legea nr. 58/1991 privind

privatizarea societăților comerciale și vânzarea de active din

patrimoniul acestora prevede în art. 3 că: „

Privatizarea

societăților comerciale se realizează prin transferul gratuit al

unei părți din acțiunile statului și prin vânzarea

acțiunilor rămase după transfer, în condițiile prezentei

legi. De asemenea, părți ale patrimoniului unor societăți

comerciale pot fi înstrăinate sub forma directă a vânzării de

active, în condițiile prevăzute de lege”.

Prin urmare, privatizarea este un act

de înstrăinare, realizat prin transfer gratuit sau prin vânzarea de

acțiuni. Cum art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 nu face nicio

distincție în privința actelor juridice de înstrăinare a căror

nulitate o reglementează și cum privatizarea este, pentru

considerentele arătate, un act de înstrăinare, rezultă că nulitatea

unui act de privatizare a unei societăți comerciale întră în

sfera de reglementate a art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002.

ii) Dispozițiile art. 6 alin. (4)

teza a II-a din O.U.G. nr. 184/2002 fac trimitere la dispozițiile art. 46 alin.

(1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, care se referă în mod explicit

la „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare”.

În consecință, în

cauză, nulitatea actelor juridice urmează a fi analizată din

perspectiva regimului juridic reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000 și nr. 184/2002,

iar nu a regimului de drept comun al nulității actelor juridice. De

aceea, instanța de recurs nu va analiza acele critici care vizează

pretinsa fraudă la lege existentă la data privatizării din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și a celorlalte acte

normative indicate în cuprinsul cererii de recurs ori a regimului juridic al

celor două imobile.

Este adevărat că, prin art. 6

din titlul II din Legea nr. 247/2005, prevederile art. 6 alin. (1)-(4) din O.U.G.

nr. 184/2000 au fost în mod expres abrogate, însă, la data abrogării,

termenul de prescripție pe care aceste dispoziții îl reglementau se

împlinise, consolidând astfel, în patrimoniul dobânditorului, dreptul de

proprietate obținut prin actul juridic de înstrăinare având ca obiect

imobilele ce intrau în sfera de reglementate a O.U.G. nr. 184/2000. De altfel,

prin Decizia nr. 349/2013, Curtea Constituțională a respins, ca

neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin.

(4) din O.U.G. nr. 184/2000, reținând în motivarea deciziei că,

deși normele analizate au fost în mod expres abrogate, ele sunt supuse

controlului de constituționalitate deoarece „efectele juridice

continuă să se producă și după ieșirea lor din

vigoare”.

b) Față de dispozițiile

art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României și ale art. 31

alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, este irelevantă împrejurarea

că Deciziile Curții Constituționale nr. 1352/2008 și nr. 615/2012,

deși în vigoare, nu au fost invocate pe parcursul primului ciclu

procesual.

c) Toate cauzele de nulitate invocate,

vizând atât actul de privatizare, cât și înstrăinările ulterioare

ale imobilului în litigiu nu pot fi analizate, deoarece, pentru considerentele

expuse anterior, Înalta Curte a apreciat că în cauză sunt aplicabile

prevederile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002 care reglementează un

termen de prescripție ce era împlinit la data sesizării

instanței.

Art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002

prevede în mod expres că: „Actele juridice de înstrăinare a

imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000 (…) sunt lovite de nulitate

absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării”, iar alin.

(4) al aceluiași articol dispune că: „Prin derogare de la dreptul

comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe

de urgență”.

Este necontestat în cauză că

imobilul în litigiu intră în categoria celor al căror regim juridic

este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000, iar textul de lege menționat nu

cuprinde nicio distincție în sensul că s-ar aplica numai în privința

actelor juridice inițiale de înstrăinare. În plus, prevede în mod

expres că dispozițiile sale sunt aplicabile, indiferent de cauza de

nulitate.

Prin urmare, urmează a se

considera că, odată împlinit termenul de prescripție, reclamanta

nu mai poate invoca nicio cauză de nulitate, atât cu privire la actul

inițial de înstrăinare a imobilului, cât și cu privire la cele

ulterioare, subsecvente.

2) Curtea Constituțională,

prin Decizia nr. 1352/2008 a declarat neconstituțional art. 3 din titlul

II din Legea nr. 247/2005, apreciind că, „în lumina dispozițiilor art.

11 și ale art. 20 alin (2) din Constituție, acestea contravin

dispozițiilor art. 6 parag. 1 fraza întâi din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale”.

Nicăieri în cuprinsul deciziei

recurate nu se menționează că instanța de control

constituțional ar fi avut în vedere numai contractele încheiate cu

bună-credință și distincțiile făcute de recurentă

în cuprinsul cererii de recurs.

Dimpotrivă, Curtea

Constituțională a precizat că dispozițiile legale analizate

sunt neconstituționale „întrucât stabilesc un nou termen pentru

retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin

reglementări anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost

prorogate, ceea ce contravine principiului securității raporturilor

juridice și conceptului de proces echitabil impus de dispozițiile art.

6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din

preambulul convenției”. Prin urmare, este lipsită de orice

relevanță critica vizând nelegalitatea deciziei recurate din

perspectiva Deciziei nr. 1352/2008 a Curții Constituționale raportat

la împrejurarea că, la data apariției O.U.G. nr. 184/2002, exista pe

rolul instanțelor judecătorești un litigiu pentru anularea

formelor de privatizare asupra terenului.

3) Susținerea potrivit

căreia principiul securității raporturilor juridice civile

și dreptul reclamanților la un proces echitabil în sensul art. 6

parag. nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar fi fost

încălcate prin soluționarea cauzei în baza excepțiilor invocate

de către pârâți și prin stabilirea unei situații juridice

diferite a celor două imobile, teren și construcție, este

lipsită de temei juridic. Argumentele formulate, legate de neanalizarea

fondului pretențiilor și de stabilirea unei situații juridice

diferite a celor două imobile nu pot justifica pretinsa încălcare a

principiului securității raporturilor juridice și a dreptului

reclamanților la un proces echitabil, întrucât acestea au un înțeles

și un conținut diferit decât cel indicat de recurentă.

În plus, astfel cum rezultă din

considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1352/2008

și nr. 615/2012, necesitatea respectării principiul

securității raporturilor juridice civile și ocrotirea dreptului

la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului au determinat instanța de contencios

constituțional să admită excepțiile de

neconstituționalitate ale art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005,

respectiv ale art. 2 din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002

și a O.U.G. nr. 94/2000.

4) În mod corect, instanța de

apel a confirmat soluția primei instanțe cu privire la

soluționarea capătului de cerere privind preluarea abuzivă a

imobilului și restituirea acestuia în natură către

reclamantă.

Cât timp instanța era

învestită cu mai multe capete de cerere, avea obligația de a se

pronunța asupra fiecăruia dintre petitele cu care a fost

sesizată, astfel cum prevede art. 129 C. proc. civ. De aceea, nu se poate

susține că soluția pronunțată în privința unui

capăt de cerere, ar fi făcut irelevantă soluționarea altui

capăt de cerere.

5) În considerentele Deciziei civile nr.

2638 din 09 octombrie 2014, Înalta Curte reține că reclamanta

și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile O.U.G. nr. 92/2000.

În plus, recurenta nu contestă că imobilul în litigiu face parte din

categoria celor al căror regim juridic este reglementat de actul normativ

menționat, iar pentru considerentele arătate în analiza criticilor

grupate în primul motiv de recurs, Înalta Curte confirmă soluția

instanței de apel privind aplicabilitatea în cauză a acestuia,

și, prin urmare, a normelor pe care acesta le cuprinde în privința

prescripției extinctive.

Înalta Curte constată că

restul susținerilor reclamantei cuprinse în cererea de recurs nu

reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ., ci

afirmații care nu se pot încadra în dispozițiile legale

menționate și care, din acest motiv, nu vor fi analizate de

instanța de recurs.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată solicitate în cauză, fără a contesta dreptul

intimatei pârâte

SC

D. SRL de a le solicita, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că înscrisurile depuse la dosar nu sunt în măsură

să ducă la admiterea pretențiilor formulate cu acest titlu.

Astfel, ordinul de plată aflat la

fila 207 dosar recurs și extrasul aflat la fila 206 din același dosar

fac referire la onorarea facturii din 22 decembrie 2016, dar această factură

nu a fost depusă la dosar pentru a se putea verifica dacă suma pe

care o cuprinde reprezintă onorariul de avocat achitat de intimată

pentru acest litigiu

.

Facturile aflate la filele 193-204 dosar

recurs și ordinele de plată care le însoțesc indică efectuarea

unor cheltuieli avocațiale pe diferite perioade de timp (mai puțin

cea aflată la fila 204). Însă, niciuna dintre aceste facturi nu

cuprinde o mențiune privind faza procesuală pentru care au fost

achitate cheltuielile avocațiale pe care le cuprind.

În condițiile în care

înscrisurile doveditoare nu fac o diferențiere a etapei procesuale - fond,

apel sau recurs - pentru care s-au achitat sumele de bani menționate în

cuprinsul lor cu titlu de cheltuieli avocațiale și în situația

în care, prima instanță a respins, prin sentința civilă nr.

1909/PI/04 iunie 2015 cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

solicitată de intimată, iar in fața instanței de apel această

parte a declarat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli

de judecată pe cale separată (conform mențiunilor din practicaua

Deciziei civile nr. 77/R din 05 aprilie 2016), instanța de recurs nu poate

determina cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de intimata SC D.

SRL în faza procesuală a recursului.

Pe cale de consecință,

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata

pârâtă SC D. SRL. va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta A. Timișoara - Cetate (reprezentant legal al J.) împotriva Deciziei

civile nr. 77/R din 05 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Respinge cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată formulată de intimata pârâtă SC D. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2017.