ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3413/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011 pe rolul Judecătoriei Timișoara, precizată ulterior, reclamanta B.A. a chemat în judecată pârâții Statul Român, reprezentat de Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul local al municipiului Timișoara, B.F., B.D.C. și N.L.A. și a solicitat instanței ea prin hotărârea ce se va pronunța să se constate trecerea abuzivă tară plată în proprietatea Statului român în baza Decretului nr. 223/1974 a întregului imobil din Timișoara, str. N. Andreescu, inclusiv a terenului din CF Freidorf. Totodată, reclamanta a solicitat instanței să constate calitatea sa de persoană îndreptățită la revendicarea terenului preluat abuziv de stat, să dispună restituirea acestui teren și rectificarea cărții funciare, prin radierea dreptului de proprietate al statului și înscrierea dreptului său de proprietate cu titlu de retrocedare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul solicitat a fost proprietatea sa și a autorilor săi și a fost trecut în proprietatea Statului român în baza Decretului nr. 223/1974. După apariția Legii nr. 10/2001 a formulat notificare, care i-a fost respinsă prin dispoziția nr. 1870 din 12 august 2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara, cu motivarea că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/200 î. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996.

Prin sentința civilă nr. 9067 din 02 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara, a fost admisă excepția de necompetență materială a judecătoriei Timișoara invocată de pârâtul Statul Român prin municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș. Instanța a reținut că valoarea imobilului revendicat depășește suma de 500.000 lei, situație în care conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența materială în soluționarea cauzei revine Tribunalului Timiș. Prin sentința civilă nr. 2013/ PF din 28 iunie 2012, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantei B.A.

Pentru a adopta această soluție, tribunalul a reținut că reclamanta B.A., în calitate de fostă proprietară a imobilului înscris în CF Freidorf, preluat de stat în condițiile Decretului nr. 223/1974, a solicitat pe calea dreptului comun restituirea acestui imobil deși a uzat de procedura administrativă reglementată de Legea specială nr. 10/2001, finalizată prin emiterea Dispoziției nr. 1870 din 12 august 2004 de către Primarul Municipiului Timișoara, tară însă a o contesta în justiție în condițiile art. 26 alin. (3) din lege.

Tribunalul a avut în vedere și decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, care a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea „raportului dintre Legea 10/2001 - ca lege specială în materia imobilelor preluate abuziv - și codul civil - ca lege generală, în materia revendicării”; cât și chestiunea „raportului dintre Legea 10/2001 - ca lege specială internă -, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”. Prin decizia civilă nr. 185 din 14 noiembrie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta B.A., având în vedere următoarele considerente: Imobilul revendicat de reclamantă în baza art. 480 C. civ., a fost preluat de stat în anul 1983 în condițiile Decretului nr. 223/1974 și prin urmare, intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Reclamanta a formulat notificare pentru restituirea în natură a imobilului, care i-a fost respinsă prin dispoziția nr.1870 din 12 august 2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara. Deși avea dreptul de a contesta injustiție dispoziția în termen de 30 de zile de la comunicare în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a finalizat procedura inițiată în baza acestei legi, care îi asigura accesul la justiție. S-a mai reținut că prima instanță a tăcut o corectă interpretare a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii unde s-a analizat raportul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun.

Acest raport a fost tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție tocmai prin decizia în interesul legii menționată anterior, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogam. Motivul de apel constând în nepronunțarea primei instanțe în mod distinct asupra capetelor de cerere privind constatarea trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului și constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită a revendica acest imobil a fost respins reținându-se că deși aceste cereri sunt formulate în mod separat ele stau la baza acțiunii în revendicare și fac parte integrantă din aceasta.

Prin urmare, sunt cereri inadmisibile, ca și acțiunea în revendicare, nefiind în măsură să aducă reclamantei vreun folos practic. Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamanta B.A., invocând în drept dispozițiile art.304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esență că în mod greșit instanțele fondului i-au respins acțiunea formulată pe considerentul că aceasta nu putea opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptul comun, Reclamanta a susținut că a uzat de aceasta lege în termen legal și cu respectarea tuturor formalităților.

De asemenea reclamanta consideră că în speța dedusă judecății nu pot 11 aplicate dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, întrucât a urmat calea prevăzută de legea specială. Totodată recurenta reclamantă învederează că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și a hotărârii pilot în cauza Atanasiu s.a. contra României prin înlăturarea ideii ca reclamanta a îndeplinit toate formalitățile cerute de legea specială. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr.10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.

Așa cum instanța de apel a reținut, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogam s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea imobilului pe drept comun.

În acest context, înalta Curte constată că în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, contrar celor susținute de recurenta, aplicarea prevederilor de drept material din legea speciala este inerentă, astfel că restituirea imobilului revendicat nu poate fi dispusă. În speță, reclamanta a uzat de procedura administrativă reglementată de legea specială - Legea nr. 10/2001, finalizată prin emiterea Dispoziției nr. 1870 din 12 august 2004 de către Primarul municipiului Timișoara, fără însă a o contesta injustiție, în condițiile de exigență ale art. 26 alin. (3) din lege. Prin demersul său judiciar, inițiat la 25 mai 2011, reclamanta tinde la retrocedarea pe calea dreptului comun a imobilului preluat abuziv și care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că instanțele fondului au făcut o corectă interpretare a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale acestei instanțe. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu exclude în mod absolut posibilitatea de a se recurge !a acțiunea în revendicare, cu condiția însă ca să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual ” , cât și a unei „speranțe legitime”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă. Este de reținut că în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privință odată cu Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010. Prin hotărârea enunțată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizai că „existența unul bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). Or, în cauza dedusă judecății, reclamanta B.A.

nu dispune de un asemenea titlu executoriu. Prin aceeași Hotărâre pilot în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (paragraful 142). Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art.312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.A. împotriva deciziei nr.185 din data de 14 noiembrie 2012 a Curții de Apei Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2013.