ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3063/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara la data de 20 august 2009, reclamanta N.B. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Timișoara, în suprafață de 4.546 mp, preluat în baza Decretului nr. 223/1974 de la antecesorii săi, rectificarea de carte funciară în sensul revenirii la situația anterioară trecerii imobilului în proprietatea statului și restituirea în natură a imobilului menționat. În fapt, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defuncților P.H.P. și P.I., foști proprietari ai imobilului sus menționat, trecut în proprietatea statului în mod forțat prin plecarea lor în Germania, fără acordarea de despăgubiri.

Mai arată că aplicarea decretului de preluare a fost neconformă atât Constituției existentă în acea perioadă, cât și jurisprudenței CEDO. În drept a invocat dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Prin sentința civilă nr. 9456 din 27 mai 2010, Judecătoria Timișoara, a admis în parte acțiunea, a constatat nevalabilitatea preluării de către Statul Român a dreptului de proprietate asupra cotei de 40/60 din imobilul situat în Timișoara, în suprafață de 1309 mp, din CF Freidorf, devenită CF Timișoara; a dispus revenirea la situația anterioară de carte funciară, prin înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, în cotă de 40/60 cu titlu de moștenire și retrocedare asupra suprafeței de 3237 mp înscris în CF Freidorf, care în prezent a devenit CF Timișoara; a respins restul pretențiilor reclamantei.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 346/2011, Tribunalul Timiș a admis apelurile, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru soluționare în primă instanță în raport de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. La data de 16 noiembrie 2011, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, și pe Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la despăgubiri în cuantum de 185.000 RON pentru suprafața de teren de 1309 mp, înscrisă în CF Timișoara, teren care a fost preluat abuziv de către Statul Român, prin Decretul nr. 223/1974. Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepțiile privind lipsa calității sale procesuale pasive și inadmisibilitatea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1099 din 11 aprilie 2012, Tribunalul Timiș, a respins atât excepția lipsei calității procesuale pasive cât și acțiunea reclamantei. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă cu motivarea că implicarea în proces a statului se justifică în raport de cererea vizând constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a bunului și față de întemeierea demersului judiciar pe dispoziții de drept comun. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, tribunalul a reținut că în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, demersul reclamantei era posibil până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că ulterior acestei date, se impunea ca aceasta să urmeze procedura administrativă prevăzută de legea specială.

Față de împrejurarea că reclamanta nu a urmat procedura instituită de legea specială, tribunalul a apreciat că aceasta nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil. Pe de alta parte, tribunalul a precizat că prin reglementarea prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a unui control jurisdicțional cu privire la dispozițiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garanțiilor unui proces echitabil în sensul Convenției.

Tribunalul a considerat că, față de data preluării imobilului de către stat, reclamanta nu poate invoca dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului întrucât aceasta nu are în patrimoniu un bun în sensul protocolului menționat, apreciind că în cauză este aplicabilă decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a apreciat că o acțiune cum este cea de față devine admisibilă numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenției și al protocoalelor sale adiționale. Cu privire la noțiunea de bun, tribunalul a arătat că potrivit jurisprudenței constante a instanței de la Strasbourg, bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 poate fi atât un drept real, cât și un drept de creanță, o speranță legitimă la dobândirea unui astfel de bun.

Cu forță juridică superioară se impune hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Măria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instanțele române. Instanța de la Strasbourg a statuat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi". Rezulta fără echivoc că, în concepția instanței de contencios european, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nevalorizarea vocației revendicative conferită de legea reparatorie specială face ca demersul în constatarea jurisdicțională a ineficacității titlului statului să fie lipsit de orice finalitate, a reținut prima instanță.

Tribunalul a mai reținut că același raționament juridic este valabil și în ipoteza în care se solicită contravaloarea bunului preluat, cum este cazul în speță, întrucât legile speciale au prevăzut și această modalitate de reparație. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 176/A din 24 octombrie 2012, a respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că întrucât imobilul revendicat a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, acesta intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, a cărei procedură trebuia să fie urmată de către reclamantă, însă aceasta a recurs la acțiunea în revendicare bazată pe dreptul comun, invocând și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, în condițiile în care, începând din 2001, aceasta avea la dispoziție Legea specială de reparație nr. 10/2001 la care însă nu a recurs, promovând abia în 2009 acțiunea de față. Totodată, instanța de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă interpretare a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii în analiza raportului dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun.

În acest sens, instanța de apel a reținut că acest raport a fost tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție tocmai prin decizia în interesul legii menționată anterior, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicare a imobilului pe dreptul comun, însă reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre aceste situații.

Aceeași decizie nr. 33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă ca să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime". Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Instanța de apel a precizat că în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privință odată cu Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010. Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului" (parag.

140). Instanța de apel a mai arătat că în aceeași hotărâre pilot în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (parag. 142). Faptul că imobilul din litigiu nu a trecut în proprietatea statului prin naționalizare, ci a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 nu prezintă relevanță și nu înlătură incidența în speță a hotărârii instanței europene menționată anterior, Decizia pronunțată de instanța de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 din C. proc.

civ. În motivarea recursului, recurenta reclamantă reproșează instanței de apel faptul că la pronunțarea hotărârii recurate nu a avut în vedere motivele de apel astfel cum au fost formulate și că în motivarea deciziei a uzat de aceleași argumente ca și tribunalul, neluând în considerare faptul că ea este proprietara imobilelor solicitate din moment ce Decretul nr. 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv. Recurenta reclamantă susține că decizia recurată este nelegală întrucât ambele instanțe au interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii 213/1998, a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, precum și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai arată că nici instanța de apel și nici tribunalul nu au ținut cont de faptul că ea fiind cetățean străin, nu putea uza de dispozițiile Legii 10/2001 atât timp cât această lege nu permitea persoanelor cu cetățenie străină să redobândească dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate de către stat, acest drept fiind dobândit abia odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, care se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, care a confirmat sentința tribunalului, reclamanta a formulat acțiune în revendicare a unui imobil - teren în suprafață în suprafață de 4.546 mp, preluat de stat de la autorii săi în temeiul Decretului 223/1974, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 213/1998, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, deoarece a fost preluat de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Reclamanta ar fi putut solicita restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a formulat în acest scop notificare.

La această situație de fapt, legea a fost corect aplicată, prin lege avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cele ale art. 6 din aceeași Convenție, precum și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. În atare situație, chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială.

În explicitarea acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte a arătat, în considerentele deciziei, că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant. Reclamanta se află în prima din cele trei situații enumerate, adică nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a imobilului.

Deși nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, considerând astfel că are un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun, contrar celor statuate, cu valoare obligatorie pentru viitor, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acțiuni reclamanta nu a invocat în acțiune nicio neconcordanță a dispozițiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanță care să facă aplicabilă direct și prioritar Convenția, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României. Nici aplicarea art. 1 Protocolul nr. 1 din CEDO, în locul legii speciale, așa cum solicită reclamanta, nu este posibilă.

În primul rând, trebuie precizat că principiul neretroactivității legii civile împiedică analizarea respectării Convenției la momentul preluării imobilului, adică la o dată la care România încă nu devenise membră a Consiliului Europei și nu ratificase Convenția. Așa fiind, criticile din recurs conform cărora preluarea de către stat a imobilului fără dreaptă și prealabilă despăgubire nu a respectat prevederile art. 6 și art. 1 Protocolul 1 din Convenție nu pot fi analizate de Înalta Curte. Nici încălcarea celor două texte din Convenție cu ocazia judecării prezentei cauze nu poate fi reținută. Astfel, reclamanta nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi confirmat injustiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României.

Nedeținând un bun, nu se mai pune problema dacă prin modul de soluționare a cauzei se produce sau nu o ingerință în dreptul de proprietate al reclamatei. De asemenea, faptul că instanțele au verificat cu prioritate posibilitatea reclamantei de a acționa în baza dreptului comun, în condițiile în care nu a urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiție al acesteia, garantat prin art. 6 din Convenție. Acest text nu garantează dreptul unei persoane, care se adresează justiției, de a obține analiza pe fond a tuturor pretențiilor sale, așa cum lasă a se înțelege reclamanta. Capătul de cerere principal l-a constituit revendicarea imobilului și, dat fiind că acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, problema admisibilității acesteia se cerea dezlegată cu prioritate, conform deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii.

În realitate, pentru a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu era necesar ca reclamanta să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la Primăria municipiului Timișoara, însoțită de actele doveditoare privind calitatea de persoană îndreptățită. Sub rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluția restituirii în natură a imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 și 21 ale Legii nr. 10/2001, indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, cu condiția să mai existe în materialitatea lor și să nu fi fost înstrăinate.

Faptul că Statul Român a înțeles să adopte o lege specială de reparație, prin care a stabilit anumite termene și o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de apreciere. Așa cum a statuat constant în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - de exemplu în cauza Păduraru contra României - Convenția nu impune statelor nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate ca înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Așa fiind, în mod corect instanțele anterioare au reținut că reclamanta, neurmând procedura legii speciale, nu se putea adresa pe calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, ceea ce a făcut inutilă și analiza valabilității titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Or, neformulând notificare, reclamanta și-a asumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, așa cum s-a prevăzut expres în art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Cum reclamanta nu are drept de opțiune între legea specială și dreptul comun - acțiunea în revendicare fiind respinsă pentru acest motiv - nu mai era necesar a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acțiunii ar putea aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Faptul că un asemenea efect ar fi exclus în speță nu face acțiunea admisibilă, așa cum rezultă și din decizia nr. 33/2008, care prevede prioritatea legii speciale inclusiv - sau în primul rând - în situația persoanelor care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește critica recurentei reclamante cum că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că ea fiind cetățean străin nu putea să uzeze de dispozițiile Legii 10/2001, Înalta Curte constată că această susținere nu s-a constituit în critică în apelul declarat de aceasta împotriva sentinței tribunalului, fiind formulată omisso medio.

Considerentele prezentate mai sus confirmă, așadar, că instanța de apel, aplicând corect dispozițiile legale incidente în speță, a pronunțat o decizie legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 8 din același cod au fost indicate doar formal. În consecință, recursul declarat în cauză, nefiind fondat, urmează să fie respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.B. împotriva deciziei nr. 176/A din 24 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 mai 2013.