ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 06.02.2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2013

HOTĂRÂRE
06.02.2013
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 31

august 2009 pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă sub nr. 5340/30/2009,

reclamantul E.I.A.,

în

nume propriu și în calitate de moștenitor al surorii sale decedate E.I.K.A., a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara,

Consiliul Local Timișoara și Municipiul Timișoara, anularea dispoziției nr. 1697

din 13 iulie 2009, prin care s-a respins notificarea pe care a făcut-o împreună

cu sora sa, cu obligarea pârâtului Municipiul Timișoara să emită o nouă

dispoziție, prin care să i se restituie terenul în suprafață de 67 mp aferent

apartamentului nr. 7.

Prin sentința civilă nr. 757/PI din 23

martie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că terenul revendicat nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

respingerea notificării întemeindu-se pe prevederile art. 1.4 lit. c) din H.G.

nr. 250/2007, precum și prevederile art. 1, 3, 25, 26 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a mai reținut ca

terenul aferent apartamentelor nr. 1 și 7 situate în Timișoara, a trecut în

proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 58/1974, iar conform CF ind. nr. 60001

Timișoara,

nr. top 22160/1, apartamentul nr.

1 este în prezent proprietatea numitei H.M.

, iar conform CF ind. nr. 40915

Timișoara, nr. top 22160/VII, apartamentul nr. 7 este proprietatea numitei P.D.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul E.l.A., arătând că este proprietarul apartamentelor nr. 4, 5

și 6 din imobil și al celei mai mari părți din teren, motiv pentru care consideră

că este îndreptățit să solicite restituirea și a terenului aferent

apartamentului nr. 7, considerând că proprietara apartamentului nu poate fi

împroprietărită cu acest teren, pentru că ar fi o îmbogățire fără justă cauză.

Prin

precizările depuse la dosar la 23 noiembrie 2010, reclamantul a mai arătat că art.

1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 nu se aplică în cauză, întrucât apartamentul nr.

7 a fost vândut doar în anul 1998, tară teren.

Prin decizia civilă nr. 465 din 30

noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă

a respins apelul, ca neîntemeiat.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că apartamentul nr. 7

din imobilul în litigiu a fost vândut de către reclamant și sora acestuia în

anul 1979 numitului P.I.l., când terenul aferent apartamentului a trecut în

proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 58/1974, astfel încât în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

conform cărora terenurile preluate de stat în baza Legii nr. 58/1974 și aflate

încă în proprietatea statului fac obiectul Legii nr. 10/2001 numai în situația

în care construcția nu mai există, fiind demolată.

În situația în

care însă construcția există, cum este cazul de față, legiuitorul a soluționat

problema terenului în favoarea dobânditorilor construcției, recunoscându-le

acestora vocația de a dobândi titluri de

proprietate

pentru terenul aferent construcției în baza Legii nr. 18/1991.

Prin urmare,

în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantului și a menținut

dispoziția pârâtului Primarul Municipiului

Timișoara,

întrucât terenul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamantul E.l.A.,

arătând

că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

reiterând aspectele deduse judecății în apel.

Înalta Curte

constată perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente:

Recursul

declarat de reclamantul E.l.A. împotriva deciziei civile nr. 465 din 30

noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, s

ecția

civilă a fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data

de 18 februarie 2011, judecata cauzei fiind suspendată la data de 16 noiembrie

2011,

în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată de la care nici una

din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina

care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art.

252 alin. (1) C. proc. civ. la data de 17 decembrie 2012, părțile fiind legal

citate pentru termenul din 6 februarie 2013.

Potrivit art. 248

alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de

reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor,

dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an".

Perimării i s-a atribuit o natură

juridică mixtă, în sensul că reprezintă

atât

o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege,

cât

și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată

în judecată.

Reglementată ca o excepție de

procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata,

excepția de perimare este peremptorie,

întrucât

scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se

află

și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind

prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a

actului de justiție.

Pentru a

interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a

procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție

simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de

timp reglementat de lege.

În speță, de la data când a intervenit

suspendarea, respectiv, 16 noiembrie 2011, și până la data repunerii pe rol din

oficiu, și anume, 17 decembrie 2012, nici una din părți nu a întrerupt cursul

judecății, lăsând în nelucrare recursul.

Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare

se

datorează culpei

părții, înalta Curte constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 248 alin.

(1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

Constată perimat recursul declarat de

reclamantul E.I.A. împotriva deciziei nr. 465 din 30 noiembrie 2010 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

6 februarie 2013

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2013-09-25
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4001/2013
instanțe pronunțate la 26 aprilie 2012), pe care mai multe părți litigante au formulat-o împotriva hotărârii de primă instanță. Astfel, se reține că împotriva sentinței civile nr. 5997 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în
ÎCCJ 2013-10-17
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4582/2013
Primarul municipiului Timișoara să emită o nouă dispoziție prin care să restituie reclamantei în natură apartamentele cu nr. a, b și c (minus apartamentul nr. d ce face parte integrantă din apartamentul e, notat în C.F. și nedezmembrat) și
ÎCCJ 2013-12-04
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5621/2013
nr. 19 din 08 iunie 1995 a Curții de Apel Timișoara, pe strada H. colț cu strada L., teren liber de orice construcții. Instituția Prefectului Județului Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației invocând lip
ÎCCJ 2013-03-04
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2013
ă cu prioritate față de acesta. Pârâta a solicitat admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea acțiunii. Prin întâmpinarea depusă la data de 20 octombrie 2011, pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Tim
ÎCCJ 2012-05-25
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3748/2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 octombrie 2003, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții S.S., S.J.E. și S.D.F.F., cei doi din urmă reclamanți preluând, în calitate de moștenitori legali,
Sursă