ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 8

septembrie 2011, reclamanta F.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș, Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, a solicitat

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că imobilul înscris în

C.F. nr. 4621 Timișoara nr. top. 12343, 12344, compus din casă, curte și

grădină, teren în suprafață totală de 1173 mp, situat în Timișoara, a trecut în

proprietatea Statului Român, în mod abuziv în anul 1956, în baza Decretului nr.

92/1950; să oblige pârâtul Statul Român a-i acorda despăgubiri în sumă de

1.083.000 lei pentru acest imobil, suma pretinsă constând doar din

contravaloarea terenului, calculată conform baremului notarilor publici,

evaluarea casei fiind imposibilă, deoarece aceasta a fost demolată de către

stat ulterior preluării abuzive.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că tatăl său, L.N., a dobândit în anul 1950

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În anul 1956, în baza

Decretului de naționalizare nr. 92/1950, imobilul a fost trecut în proprietatea

statului, fără acordarea vreunei despăgubiri, în folosința Sfatului Popular al

orașului Timișoara. Ulterior preluării de către stat, construcțiile au fost

demolate, radierea casei fiind notată în cartea funciară în anul 1996, iar

terenul dezmembrat și trecut în alte cărți funciare. A mai învederat că,

întrucât, tatăl său a fost deposedat fără titlu valabil de proprietatea sa și

nu a primit nici un fel de despăgubire, este îndreptățită a solicita obligarea

pârâților la dezdăunarea sa, în calitate de unică moștenitoare.

Reclamanta a

recunoscut că nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, despre care nu a avut

cunoștință la vremea aceea, fiind la o vârstă înaintată.

În drept, a invocat

dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar la data de 13 octombrie 2011, pârâta D.G.F.P. Timiș, în

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a solicitat anularea acțiunii ca

netimbrată, raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, admiterea

excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice,

admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, admiterea

excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar pe fond,

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, pârâta a

arătat că obiectul prezentei cauze nu este susceptibil de scutire de la plata

taxei de timbru și, ca atare, a apreciat că se impune obligarea reclamantei la

achitarea acesteia, la valoarea precizată, sub sancțiunea prevăzută de art. 20

din Legea nr. 146/1997.

Pârâta a solicitat

admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerul Finanțelor

Publice, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, ca fiind întemeiate. Obiectul acțiunii izvorăște din sfera prevăzută de

Legea nr. 10/2001, ca lege specială față de dispozițiile Codului Civil. Prin

modificarea Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005,

respectiv Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției, precum și unele măsuri adiacente, art. 33 alin. (2), prin care

Ministerul Finanțelor Publice avea obligația să își dea avizul în urma

verificării, a fost abrogat. Ținând cont de aceste aspecte, pârâta consideră că

în calitate de pârât nu poate sta Ministerul Finanțelor, calitate procesuală

pasivă având doar Primarul Municipiului Timișoara. Mai mult, reclamanta nu

prezintă motivele de fapt și de drept pentru care înțelege să se judece cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâta a solicitat

admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, motivat

de faptul că aceasta nu face dovada că are calitatea de moștenitoare a defunctului

L.N. sau că nu mai există alte persoane care ar putea pretinde aceleași

drepturi de la pârâți.

A mai solicitat

admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată,

învederând că acțiunea formulată de reclamantă reprezintă o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun – art. 480, 481 C. civ.

Imobilul în cauză a fost preluat abuziv de către Statul Român în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, iar acest domeniu este acoperit în România

printr-o lege specială, Legea nr. 10/2001, care reglementează proceduri

speciale de restituire a imobilelor în natură și aplicarea de măsuri

reparatorii prin echivalent. Legea nr. 10/2001, lege care derogă de la dreptul

comun, se aplică cu prioritate față de acesta.

Pârâta a solicitat

admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea acțiunii.

Prin întâmpinarea

depusă la data de 20 octombrie 2011, pârâții Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar au solicitat respingerea acțiunii

ca inadmisibilă, tardivă, netemeinică și nelegală.

În motivarea

întâmpinării, au arătat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanta

era obligată să respecte procedura specială prevăzută de acesta, respectiv

parcurgerea procedurii necontencioase și, ulterior, după caz, contestarea în

instanță a actului administrativ emis de instituția pârâtă.

Pârâții au învederat

că imobilul menționat a fost înscris în evidența mijloacelor fixe ca locuință,

spălătorie, magazie și gard până în anul 1988, an în care a fost scos din

evidență Direcției Patrimoniu ca urmare a demolării. Terenul (curtea și grădina

imobilului) a fost atestată în domeniul public al municipiului Timișoara, în

baza H.G. nr. 1016/2005 publicat în M.O. nr. 874 bis din 29 septembrie 2005, la

poziția 2774.

Prin adresa din 05

octombrie 2011 Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile, a

specificat că nu a fost depusă nicio notificare în baza Legii nr. 10/2001

pentru acest imobil. De asemenea, parcelele cu nr. top. 12343 și 12344 înscrise

în CF nr. 4621 Timișoara nu au fost solicitate de către foștii proprietari sau

moștenitorii acestora și nici nu a fost emis vreun ordin al prefectului în baza

art. 23 și 36 din Legea nr. 18/1991, republicată.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, rezultă că din domeniul public sau

privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale fac parte doar

acele imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării

de către stat.

Având în vedere

aceste considerente, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă

și tardivă, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 4 din 9

ianuarie 2012 a respins acțiunea formulată de reclamantă

cu motivarea că

aceasta, prevalându-se de calitatea de moștenitor a fostului proprietar tabular

al imobilului imobilul înscris în C.F. nr. 4621 Timișoara nr. top. 12343,

12344, constând din casă, curte și grădină, teren total 1173 mp, preluat in

patrimoniul statului la 2 februarie 1983, in condițiile Decretului nr. 92/1950,

a recurs direct la concursul justiției, pentru retrocedarea pe cale

jurisdicțională a echivalentului bănesc a dreptului de proprietate de care

autorul său a fost spoliat în condițiile menționate.

Tribunalul a reținut

că prin demersul judiciar cu care a fost învestit, se tinde la retrocedarea jurisdicțională

în echivalent bănesc, pe calea dreptului comun, inițiată ulterior apariției

Legii nr. 10/2001, a unei proprietăți imobiliare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia cu nr. 33/2008 dată în soluționarea unui

recurs în interesul legii, a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate

instanțele, atât chestiunea „raportului dintre Legea nr. 10/2001 - ca lege

specială în materia imobilelor preluate abuziv - și codul civil - ca lege

generală, în materia revendicării”; cum și chestiunea „raportului dintre Legea nr.

10/2001, ca lege specială internă, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului”.

Împotriva sentinței

civile nr. 4 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș a declarat apel

reclamanta F.M. care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii

atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii.

În motivare, a arătat

că în mod eronat instanța a respins acțiunea, pornind de la concepția conform

căreia adoptarea Legii nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la

dreptul comun în privința revendicării imobilelor trecute abuziv în

proprietatea Statului Român înainte de anul 1989. Prin decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii,

s-a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, în

speță Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta

din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu

se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice, ceea ce nu este cazul în situația de față, subsemnata pretinzând

despăgubiri bănești.

Pe de altă parte,

potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există o normă de

drept română și un tratat internațional referitor la drepturile omului la care

România este parte, au prioritate reglementările internaționale, situație în

care instanța nu va putea face abstracție de următoarele texte de lege, care o

obligă să judece acțiunea de drept comun: art. 6 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la

un proces echitabil; art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, privitor la respectarea dreptului de proprietate.

Prin hotărârea CEDO

în cauza Atanasiu contra României, s-a instituit în sarcina României obligația

de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de

art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoscându-se

astfel faptul că legislația reparatorie existentă nu este conformă Convenției.

Din analiza pct. 118

și 119 din decizia-pilot pronunțată de CEDO în cauza Atanasiu contra României

rezultă că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept

comun poate fi folosită în vederea obținerii de reparații pentru privarea

abuzivă de proprietate, în condițiile în care Curtea statuează că reparațiile

acordate până acum conform Legii nr. 10/2001 nu îndeplinesc condițiile de a fi

efective și îndestulătoare. Față de această situație, susține că este îndreptățită

de a se prevala de dispozițiile art. 6 CEDO.

În ceea ce privește art.

1 din Protocolul Adițional, la pct. 135, 136, 137 din decizia-pilot se

precizează că prin adoptarea unei legislații reparatorii pentru bunurile

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate în sensul art. 1. Rezultă, deci, că

statul este obligat a-și respecta această obligație de reparație în mod

efectiv, indiferent că ea are loc în natură sau prin echivalent, în baza Legii nr.

10/2001 sau a dreptului comun.

În concluzie, a

susținut că acțiunea reclamantei este admisibilă, fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., aplicabile deoarece aceasta era legea în

vigoare la data introducerii acțiunii, care consacră dreptul de proprietate ca

pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz și care

există atâta timp cât există bunul la care se referă, iar prin adoptarea Legii nr.

10/2001 Statul Român nu a consacrat o discriminare între proprietari.

A arătat că,

preluarea de către Stat a imobilului de la antecesorul său, contravenea

dispozițiilor art. 17, referitoare la dreptul de proprietate, din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, tratat semnat de România în 1948. Imobilul a

fost luat de către stat fără titlu și astfel acesta nu a devenit niciodată

proprietar.

Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 120A din 12 iunie 2012, a respins apelul, ca nefondat.

Curtea a apreciat că

prima instanță a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite prin care a fost admis recursul în

interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Această

decizie, ce este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., reglementează două modalități de abordare a acțiunii în revendicare

imobiliară de drept comun. Cea cu caracter general are în vedere principiile

specialia generalibus derogant, electa una via și cel al securității

raporturilor juridice, iar cea de a doua ipoteză constituie o derogare de la

cea dintâi modalitate, excepție ce se aplică doar în condițiile determinate de

Înalte Curte, și anume: reclamanții să fie persoane exceptate de la cazurile

avute în vedere de Legea nr. 10/2001 sau să fie persoane, care din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale; demersul judiciar al acestora să nu aducă atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Curtea a constatat că

reclamanta nu se încadrează în cerințele stabilite pentru aplicarea excepției

de la regula soluționării concursului dintre legea specială și cea generală în

favoarea celei speciale.

Imobilul în litigiu a

fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, și deși are ca

obiect atât casa, cât și terenul, reclamanta revendică despăgubiri doar pentru

teren, casa fiind demolată.

Reclamanta nu a

prezentat nici o explicație pentru faptul că nu a formulat notificare în baza

Legii nr. 10/2001 (afirmând doar că este la o vârstă înaintată), deși a invocat

decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii de mai sus, prin

urmare, acțiunea sa în revendicare de drept comun este inadmisibilă, conform

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite.

Astfel,

reclamanta nu a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau, anterior,

de Legea nr. 112/1995, fără a invoca vreun motiv mai presus de voința sa, care

să justifice conduita sa pasivă, refuzând așadar să urmeze căile procedurale

reglementate expres de legiuitorul român pentru satisfacerea pretinselor

drepturi.

Curtea Europeană a

apreciat în numeroase cauze în care s-au analizat pretinse încălcări ale art. 1

din Primul Protocol că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care nu

pot fi invocate în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1 (Cauza

Constandache, Cauza Lungoci, Cauza Poenaru c. României).

Pe de altă parte, art.

1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transmise înainte de

ratificarea Convenției, sens în care fiecare stat contractant are o marjă de

apreciere în adoptarea acelor legi pe care le consideră adecvate pentru

repararea nedreptăților comise de regimul anterior.

Existența unei

legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu

vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor

adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu

privire la acestea.

Fiind reglementată

prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de

stat și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și

exclud posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.

În

cauza Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, se arată,

că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de

către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de

proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe

140 și 143).

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora

doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, mai precis dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Schimbarea

de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza

Maria Atanasiu și alții a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în

sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni,

măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6

paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor

cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și

administrativ.

Reținând

că reclamanta nu are un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că aceasta nu a formulat nici un demers pentru redobândirea bunului în

condițiile legilor speciale reparatorii date în materie (Legea nr. 112/1995,

Legea nr. 10/2001), Curtea a constatat că în cazul reclamantei nu se poate

reține nici o neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Pentru

aceste considerente, Curtea a constatat că sentința civilă nr. 4 din 9 ianuarie

2012 a fost pronunțată de Tribunalul Timiș cu respectarea legii.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta F.M. întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele

critici:

Prin

hotărârea CEDO în cauza Atanasiu contra României s-a instituit în sarcina

României obligația de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 1, recunoscându-se astfel faptul că legislația reparatorie

existentă nu este conformă Convenției. Prin această hotărâre s-a clarificat

conținutul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

rezultând că în absolut toate spețele privind preluarea abuzivă de către stat a

unor imobile în perioada comunistă există neconcordanțe între dreptul intern și

Convenție, și, prin urmare, recurgerea la dreptul comun este singura cale aptă

să asigure o reparație efectivă, conformă Convenției.

În

sensul acestei susțineri invocă pct. 118 și 119 din decizia pilot pronunțată de

CEDO în cauza Atanasiu contra României potrivit cu care reparațiile acordate

până acum conform Legii nr. 10/2001 nu îndeplinesc condițiile de a fi efective

și îndestulătoare, astfel încât se poate prevala de dispozițiile art. 6 CEDO.

Recurenta

susține că acțiunea sa este admisibilă întrucât este întemeiată pe dispozițiile

art. 480 și 481 C. civ., care consacră dreptul de proprietate ca un drept

perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz și care există atât

timp cât există bunul, critică formulată în apel și reluată în recurs.

O

altă critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva nemotivării ei,

recurenta susținând că instanța de apel a examinat formal fondul dreptului

pretins, rezumându-se la a reține aceleași considerente ca prima instanță.

Recurenta

critică decizia și din perspectiva faptului că ea are un bun, iar CEDO a

statuat în jurisprudența sa constantă că atunci când statul nu mai poate

restitui imobilul în natură și măsurile reparatorii prin echivalent sunt iluzorii,

urmează ca reclamantul să primească despăgubiri bănești.

În

final, a susținut că practica diferită a instanțelor, demarcată temporal de

cauza Atanasiu, faptul că unii proprietari, aflați în situații similare cu cea

a recurentei, au primit anterior acestei cauze imobilele în natură sau

despăgubiri bănești, poate genera o discriminare pentru care România ar putea

fi din nou sancționată pentru încălcarea art. 14 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 12 la Convenție.

La

termenul de judecată din data de 4 martie 2013, instanța de recurs a pus în

discuția părților incidența în speță a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii.

Verificând

legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Recurenta a criticat

decizia recurată în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

pretinzând că instanța de apel nu a cercetat cauza rezumându-se la a motiva

hotărârea atacată prin prezentul recurs prin reluarea argumentelor primei

instanțe.

Criticile subsumate

acestui motiv nu vizează, însă, ipotezele pe care el le reglementează, așa

încât controlul judiciar nu se poate exercita din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, verificând

considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns

criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau îndreptățirea

reclamantei de a primi despăgubiri bănești pentru imobilul ce nu poate fi

restituit în natură, direct de la Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în procedura revendicării imobiliare de drept

comun.

În susținerea acestor

critici în apel reclamanta a formulat mai multe argumente, iar instanța de apel

și-a îndeplinit obligația care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. de a

răspunde tuturor motivelor de apel formulate.

Hotărârea recurată

îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

întrucât instanța de apel a expus judicios argumentele ce au determinat

formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății

prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamanți, analizând

cauza din perspectiva raportului lege generală/lege specială precum și prin

prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul

legii, a normelor de drept europene și a jurisprudenței CEDO în materie, în

considerarea cărora a fost dată.

Astfel, considerentele

hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea

pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanța de

judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părții,

fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod

implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății.

În acest context al

analizei, faptul că, analizând cererea cu care a fost învestită, Curtea a ajuns

la aceleași concluzii, ce au impus confirmarea soluției procesuale a primei

instanțe nu semnifică o nemotivare a hotărârii, în sensul motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de apel având doar

obligația de a pronunța o soluție legală, chiar dacă aceasta se sprijină pe

aceleași argumente ca cele reținute de prima instanță.

Analizând criticile

de nelegalitate ce se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite.

Soluția pronunțată de

Curtea de Apel este corectă, față de cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 a

Înaltei Curți prin care s-a arătat că, acțiunile directe, îndreptate împotriva

Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiate pe dispozițiile art.

480 C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care s-au

solicitat despăgubiri bănești, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia

generalibus derogant.

Prin această hotărâre

sa statuat că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant,

concursul dintre legea specială și legea generală

se rezolvă în favoarea

legii

speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea

specială, și că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea

specială și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin

urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat

în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială,

care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază

de măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri, nu se

poate susține,

fără a încălca principiul specialia generalibus derogant,

că dreptul

comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În drept, potrivit prevederilor art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ., „

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I,

astfel încât nu se poate ignora incidența deciziei nr. 27/2011 în speța supusă

analizei.

În

ceea ce privește concordanța dintre legea specială și

Convenția europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor

Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință

pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea

de

despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a

reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile

în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției.

Dacă

Convenția nu impune statelor obligația de a restitui

bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat,

ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se

evita,

pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de

drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea (legislativă, administrativă sau provenind

din

practicile

aplicate de autorități) este un factor important ce trebuie

luat în considerare pentru a aprecia poziția

statului, care are datoria de a

se

dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea

obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or,

în această materie statul a decis că restituirea în natură și

acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Parcurgerea

unei proceduri administrative prealabile este

compatibilă

cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului ale

dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva

României (paragraful 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de

CEDO în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv

impun autorităților

statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi

speciale pentru restituirea în natură sau

aplicarea de măsuri reparatorii.

Și

în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reamintit că

„statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de

apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze

raporturile de proprietate

din țară și pentru punerea lor în

aplicare" și că „punerea în balanță a

drepturilor

în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane

afectate

de procesul de transformare a economiei și a sistemului

juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită,

presupunând intervenția diverselor autorități

interne" (paragraful 233).

Prin

Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de

substanță Legii nr. 10/2001,

în special în ceea ce privește natura

măsurilor

reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de

stabilire

și acordare a acestora. Totodată, acest act normativ a reglementat sursele de

finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele

preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedură distinctă și ulterioară celei

parcurse în baza Legii nr. 10/2001.

În acest context ala

analizei, este de precizat că Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul

statului, are calitatea procesuală pasivă doar în procedura reglementată de

legea specială privind acordarea despăgubirilor.

Mecanismul eficient

de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din

Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Maria

Atanasiu și alții

împotriva României, presupune stabilirea unui

sistem eficient și

previzibil de executare într-un timp rezonabil a

deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor

judecătorești

irevocabile.

În plus, din aceeași

hotărâre – pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o

„valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute

de aceste legi (par. 142).

În consecință, așa cum deja s-a arătat, parcurgerea procedurii

administrative prealabile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de

către persoanele interesate în obținerea titlului de despăgubire, s-a statuat

că este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o

instanță, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenție, aspect reamintit și în

hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României

(paragraful 115), astfel încât critica formulată de reclamantă în acest sens nu

poate fi primită.

Cât

privește critica referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantei,

se reține că

în jurisprudența Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul

construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005,

continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant,

fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul

conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau

chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat

ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură,

cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri

judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza

Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun

actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar

dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).

De altfel, chiar în

situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre

judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul

la despăgubiri,

părțile se pot prevala de

existența unui „bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție

trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii

patrimoniale"

astfel stabilite.

În speță, reclamanta

nu a făcut dovada că s-ar fi conformat dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001

de a formula notificare și de a respecta celelalte cerințe vizând urmarea

procedurii reglementată de acest act normativ, apte să îi confirme existența

dreptului în patrimoniu. De asemenea, nu a făcut dovada altor demersuri care să

se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească definitivă de restituire a

imobilului.

Nu se poate reține,

deci, că Statului Român poate fi obligat la despăgubiri, motivat de faptul că

reclamanta beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol adițional nr.

1 la Convenție.

Această susținere nu

poate fi primită, devreme ce, la momentul sesizării instanței, reclamanta nu

avea un bun și nici o creanță consolidată, de natură a-i face să se prevaleze

de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție.

Astfel, așa cum s-a

arătat, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual

presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive,

prin care să se recunoască dreptul de proprietate.

Speranța legitimă, în

schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure

de o bază suficientă în dreptul intern.

La momentul sesizării

instanței de judecată, reclamanta nu avea un bun actual, pentru că nu exista o

decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să îi stabilească

dreptul său la despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Reclamanta, de

altfel, a recunoscut constant că nu a inițiat o procedură administrativă prin

care să obțină măsuri reparatorii pentru bunul preluat de stat înainte ca

România să ratifice Convenția și nici nu se poate prevala de o speranță

legitimă.

Chiar dacă, așa cum a

reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada

eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un

astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat în cauze

mai recente, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește

plata sumelor datorate.

Or, crearea unei

jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu

reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și

schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

În consecință, cum

reclamanta nu poate justifica un bun actual în patrimoniul său, în sensul

recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene,

exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, așa cum corect a reținut, ca situație de

fapt, Curtea de apel, critica acesteia pe acest aspect nu este fondată. De

altfel, reclamanta nu a combătut în recurs prin nici un argument aceasta

ipoteză.

Nici ultima critică

nu poate fi primită.

Protecția oferita de

CEDO împotriva discriminării era, până de curând, limitată la drepturile si

libertățile garantate de Convenție. Articolul 14 al Convenției, intitulat

„Interzicerea discriminării” prevede că „

Exercitarea drepturilor si libertăților

recunoscute de

prezenta convenție

trebuie sa fie asigurata fără nici o deosebire bazata, in

special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau orice altă situație

.”

Prin adoptarea

Protocolului nr. 12 care, în art. 1 alin. (1), prevede ca „

Exercitarea

oricărui drept

prevăzut de lege

trebuie sa fie asigurata fără nici o discriminare bazata,

in special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație”

, sfera de

aplicare a protecției împotriva discriminării a fost considerabil lărgită,

aplicându-se nu doar drepturilor recunoscute în Convenție, ci oricărui drept

recunoscut de statele membre in sistemul lor intern.

Curtea a statuat că,

potrivit jurisprudenței sale, discriminarea constă în tratarea într-o manieră

diferită, fără justificări obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în

situații comparabile, cu precizarea că enumerarea din art. 14 are caracter

indicativ și nu limitativ.

Astfel, în cauza

Crețu contra României, Curtea a statuat că, în sensul Convenției, noțiunea de

„lege” are un înțeles mai larg decât cel din dreptul nostru intern ( a se vedea

Străin și alții contra României, Lupaș și alții împotriva României),

referindu-se nu numai la actele normative ci și la doctrina și practica

judiciară. Totodată, a constatat că acțiunea în revendicare are un statut clar

și previzibil în dreptul intern, chiar dacă nu are o reglementare legală

expresă.

În speță, reclamanta

arătând că

dreptul său de a nu fi supusă

discriminării a fost încălcat din perspectiva pronunțării unei soluții

diametral opuse prin raportare la alte cauze, având obiect identic, în care au

fost admise cererile de restituire în natură sau după caz, prin echivalent, a

imobilelor preluate de Stat în perioada regimului comunist nu a indicat

elemente apte să formeze convingerea că diferența de tratament suferită de

reclamantă nu se baza pe nicio justificare obiectivă si rezonabilă și că

ingerința în dreptul său este în mod evident ilegală prin raportare la dreptul

intern și incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pentru a se putea

constata existența discriminării, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului în ce privește art. 14 din Convenție care interzice

discriminarea, trebuie stabilit că persoane plasate în situații similare sau

comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această

distincție nu își găsește nicio justificarea obiectivă sau rezonabilă.

Or, în speță, critica

este formulată generic și nu-și găsește fundament

atâta timp cât în soluționarea oricărui raport juridic dedus judecății instanțele

trebuie să stabilească situația de fapt raportat la datele concrete ale

fiecărei spețe și să aplice normele legale în vigoare în funcție de situația de

fapt astfel stabilită.

Reclamanta nu a

detaliat

situația

de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi în raport de alte persoane,

nu a indicat alți foști proprietari cărora instanțele interne să le fi dat

câștig de cauză în cadrul unor acțiuni similare.

De altfel, în cauza

Costandache împotriva României, Curtea Europeană a respins, în aplicarea art. 35

alin. (3), (4) din Convenție, capătul de cerere privind discriminarea, reținând

că afirmațiile reclamantului nu sunt susținute de nici un element din dosar.

În aceeași cauză, a reamintit

că nu este garantat de Convenție un drept la reparație pentru prejudicii a

căror cauză inițială nu constituie o încălcare a Convenției ( a se vedea și

cauza Mayer împotriva Germaniei), atât timp cât nici reclamantul și nici

autorul său ( respectiv bunica, în speța citată) nu au fost în măsură să

exercite vreun drept de proprietate asupra bunului și, în consecință, nu se

poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol că acesta are

conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire ce ar putea fi

interpretat ca o „speranță legitimă” în sensul jurisprudenței CEDO.

Prin urmare, conduita

reclamantei, respectiv lipsa sa de diligență, i-a blocat acesteia accesul la

legea specială de restituire, context în care nu se poate prevala, la data

prezentului litigiu, de un „bun actual” sau o „valoare patrimonială” și, prin

urmare, în ceea ce o privește, Înalta Curte nu poate cenzura, în raport de alte

situații (generic enunțate) încălcarea principiului nediscriminării din

perspectiva unei jurisprudențe imprevizibile.

Un astfel de

raționament a fost reținut și în cauza Glaser contra Republicii Cehia unde

Curtea a respins acțiunea reclamantului reținând că acesta nu a probat că ar fi

fost titularul unei creanțe suficient stabilite pentru a fi exigibilă, neputând

deci să se prevaleze de existența „bunurilor", astfel încât Curtea nu a întrevăzut

nici o aparență de arbitrariu în modul în care tribunalele interne au statuat

cu privire la acțiunea reclamantului.

Având în vedere

considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea

cerințelor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei civile nr. 120/A

din 12 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 martie 2013.