ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 8 septembrie 2011, reclamanta F.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că imobilul înscris în C.F. nr. 4621 Timișoara nr. top. 12343, 12344, compus din casă, curte și grădină, teren în suprafață totală de 1173 mp, situat în Timișoara, a trecut în proprietatea Statului Român, în mod abuziv în anul 1956, în baza Decretului nr. 92/1950; să oblige pârâtul Statul Român a-i acorda despăgubiri în sumă de 1.083.000 lei pentru acest imobil, suma pretinsă constând doar din contravaloarea terenului, calculată conform baremului notarilor publici, evaluarea casei fiind imposibilă, deoarece aceasta a fost demolată de către stat ulterior preluării abuzive.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că tatăl său, L.N., a dobândit în anul 1950 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În anul 1956, în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, fără acordarea vreunei despăgubiri, în folosința Sfatului Popular al orașului Timișoara. Ulterior preluării de către stat, construcțiile au fost demolate, radierea casei fiind notată în cartea funciară în anul 1996, iar terenul dezmembrat și trecut în alte cărți funciare. A mai învederat că, întrucât, tatăl său a fost deposedat fără titlu valabil de proprietatea sa și nu a primit nici un fel de despăgubire, este îndreptățită a solicita obligarea pârâților la dezdăunarea sa, în calitate de unică moștenitoare.

Reclamanta a recunoscut că nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, despre care nu a avut cunoștință la vremea aceea, fiind la o vârstă înaintată. În drept, a invocat dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 13 octombrie 2011, pârâta D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a solicitat anularea acțiunii ca netimbrată, raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, pârâta a arătat că obiectul prezentei cauze nu este susceptibil de scutire de la plata taxei de timbru și, ca atare, a apreciat că se impune obligarea reclamantei la achitarea acesteia, la valoarea precizată, sub sancțiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997. Pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, ca fiind întemeiate. Obiectul acțiunii izvorăște din sfera prevăzută de Legea nr. 10/2001, ca lege specială față de dispozițiile Codului Civil. Prin modificarea Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, respectiv Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, art. 33 alin. (2), prin care Ministerul Finanțelor Publice avea obligația să își dea avizul în urma verificării, a fost abrogat.

Ținând cont de aceste aspecte, pârâta consideră că în calitate de pârât nu poate sta Ministerul Finanțelor, calitate procesuală pasivă având doar Primarul Municipiului Timișoara. Mai mult, reclamanta nu prezintă motivele de fapt și de drept pentru care înțelege să se judece cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că aceasta nu face dovada că are calitatea de moștenitoare a defunctului L.N. sau că nu mai există alte persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi de la pârâți. A mai solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, învederând că acțiunea formulată de reclamantă reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun – art. 480, 481 C. civ.

Imobilul în cauză a fost preluat abuziv de către Statul Român în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar acest domeniu este acoperit în România printr-o lege specială, Legea nr. 10/2001, care reglementează proceduri speciale de restituire a imobilelor în natură și aplicarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Legea nr. 10/2001, lege care derogă de la dreptul comun, se aplică cu prioritate față de acesta. Pârâta a solicitat admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea acțiunii. Prin întâmpinarea depusă la data de 20 octombrie 2011, pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, tardivă, netemeinică și nelegală.

În motivarea întâmpinării, au arătat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanta era obligată să respecte procedura specială prevăzută de acesta, respectiv parcurgerea procedurii necontencioase și, ulterior, după caz, contestarea în instanță a actului administrativ emis de instituția pârâtă. Pârâții au învederat că imobilul menționat a fost înscris în evidența mijloacelor fixe ca locuință, spălătorie, magazie și gard până în anul 1988, an în care a fost scos din evidență Direcției Patrimoniu ca urmare a demolării. Terenul (curtea și grădina imobilului) a fost atestată în domeniul public al municipiului Timișoara, în baza H.G. nr. 1016/2005 publicat în M.O. nr. 874 bis din 29 septembrie 2005, la poziția 2774. Prin adresa din 05 octombrie 2011 Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile, a specificat că nu a fost depusă nicio notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil.

De asemenea, parcelele cu nr. top. 12343 și 12344 înscrise în CF nr. 4621 Timișoara nu au fost solicitate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora și nici nu a fost emis vreun ordin al prefectului în baza art. 23 și 36 din Legea nr. 18/1991, republicată. Din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, rezultă că din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale fac parte doar acele imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării de către stat. Având în vedere aceste considerente, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și tardivă, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 4 din 9 ianuarie 2012 a respins acțiunea formulată de reclamantă cu motivarea că aceasta, prevalându-se de calitatea de moștenitor a fostului proprietar tabular al imobilului imobilul înscris în C.F. nr. 4621 Timișoara nr. top. 12343, 12344, constând din casă, curte și grădină, teren total 1173 mp, preluat in patrimoniul statului la 2 februarie 1983, in condițiile Decretului nr. 92/1950, a recurs direct la concursul justiției, pentru retrocedarea pe cale jurisdicțională a echivalentului bănesc a dreptului de proprietate de care autorul său a fost spoliat în condițiile menționate. Tribunalul a reținut că prin demersul judiciar cu care a fost învestit, se tinde la retrocedarea jurisdicțională în echivalent bănesc, pe calea dreptului comun, inițiată ulterior apariției Legii nr. 10/2001, a unei proprietăți imobiliare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia cu nr. 33/2008 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea „raportului dintre Legea nr. 10/2001 - ca lege specială în materia imobilelor preluate abuziv - și codul civil - ca lege generală, în materia revendicării”; cum și chestiunea „raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială internă, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”. Împotriva sentinței civile nr. 4 din 9 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș a declarat apel reclamanta F.M. care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii.

În motivare, a arătat că în mod eronat instanța a respins acțiunea, pornind de la concepția conform căreia adoptarea Legii nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în privința revendicării imobilelor trecute abuziv în proprietatea Statului Român înainte de anul 1989. Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, în speță Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, ceea ce nu este cazul în situația de față, subsemnata pretinzând despăgubiri bănești.

Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există o normă de drept română și un tratat internațional referitor la drepturile omului la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale, situație în care instanța nu va putea face abstracție de următoarele texte de lege, care o obligă să judece acțiunea de drept comun: art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil; art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, privitor la respectarea dreptului de proprietate. Prin hotărârea CEDO în cauza Atanasiu contra României, s-a instituit în sarcina României obligația de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoscându-se astfel faptul că legislația reparatorie existentă nu este conformă Convenției.

Din analiza pct. 118 și 119 din decizia-pilot pronunțată de CEDO în cauza Atanasiu contra României rezultă că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun poate fi folosită în vederea obținerii de reparații pentru privarea abuzivă de proprietate, în condițiile în care Curtea statuează că reparațiile acordate până acum conform Legii nr. 10/2001 nu îndeplinesc condițiile de a fi efective și îndestulătoare. Față de această situație, susține că este îndreptățită de a se prevala de dispozițiile art. 6 CEDO.

În ceea ce privește art. 1 din Protocolul Adițional, la pct. 135, 136, 137 din decizia-pilot se precizează că prin adoptarea unei legislații reparatorii pentru bunurile confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate în sensul art. 1. Rezultă, deci, că statul este obligat a-și respecta această obligație de reparație în mod efectiv, indiferent că ea are loc în natură sau prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001 sau a dreptului comun. În concluzie, a susținut că acțiunea reclamantei este admisibilă, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., aplicabile deoarece aceasta era legea în vigoare la data introducerii acțiunii, care consacră dreptul de proprietate ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz și care există atâta timp cât există bunul la care se referă, iar prin adoptarea Legii nr. 10/2001 Statul Român nu a consacrat o discriminare între proprietari.

A arătat că, preluarea de către Stat a imobilului de la antecesorul său, contravenea dispozițiilor art. 17, referitoare la dreptul de proprietate, din Declarația Universală a Drepturilor Omului, tratat semnat de România în 1948. Imobilul a fost luat de către stat fără titlu și astfel acesta nu a devenit niciodată proprietar. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 120A din 12 iunie 2012, a respins apelul, ca nefondat. Curtea a apreciat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite prin care a fost admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Această decizie, ce este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., reglementează două modalități de abordare a acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun. Cea cu caracter general are în vedere principiile specialia generalibus derogant, electa una via și cel al securității raporturilor juridice, iar cea de a doua ipoteză constituie o derogare de la cea dintâi modalitate, excepție ce se aplică doar în condițiile determinate de Înalte Curte, și anume: reclamanții să fie persoane exceptate de la cazurile avute în vedere de Legea nr. 10/2001 sau să fie persoane, care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale; demersul judiciar al acestora să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Curtea a constatat că reclamanta nu se încadrează în cerințele stabilite pentru aplicarea excepției de la regula soluționării concursului dintre legea specială și cea generală în favoarea celei speciale. Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, și deși are ca obiect atât casa, cât și terenul, reclamanta revendică despăgubiri doar pentru teren, casa fiind demolată. Reclamanta nu a prezentat nici o explicație pentru faptul că nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 (afirmând doar că este la o vârstă înaintată), deși a invocat decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii de mai sus, prin urmare, acțiunea sa în revendicare de drept comun este inadmisibilă, conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite.

Astfel, reclamanta nu a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau, anterior, de Legea nr. 112/1995, fără a invoca vreun motiv mai presus de voința sa, care să justifice conduita sa pasivă, refuzând așadar să urmeze căile procedurale reglementate expres de legiuitorul român pentru satisfacerea pretinselor drepturi. Curtea Europeană a apreciat în numeroase cauze în care s-au analizat pretinse încălcări ale art. 1 din Primul Protocol că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care nu pot fi invocate în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1 (Cauza Constandache, Cauza Lungoci, Cauza Poenaru c. României).

Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transmise înainte de ratificarea Convenției, sens în care fiecare stat contractant are o marjă de apreciere în adoptarea acelor legi pe care le consideră adecvate pentru repararea nedreptăților comise de regimul anterior. Existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și exclud posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.

În cauza Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, se arată, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, mai precis dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Maria Atanasiu și alții a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Reținând că reclamanta nu are un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că aceasta nu a formulat nici un demers pentru redobândirea bunului în condițiile legilor speciale reparatorii date în materie (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), Curtea a constatat că în cazul reclamantei nu se poate reține nici o neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că sentința civilă nr. 4 din 9 ianuarie 2012 a fost pronunțată de Tribunalul Timiș cu respectarea legii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F.M. întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., dezvoltând următoarele critici: Prin hotărârea CEDO în cauza Atanasiu contra României s-a instituit în sarcina României obligația de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoscându-se astfel faptul că legislația reparatorie existentă nu este conformă Convenției. Prin această hotărâre s-a clarificat conținutul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultând că în absolut toate spețele privind preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada comunistă există neconcordanțe între dreptul intern și Convenție, și, prin urmare, recurgerea la dreptul comun este singura cale aptă să asigure o reparație efectivă, conformă Convenției.

În sensul acestei susțineri invocă pct. 118 și 119 din decizia pilot pronunțată de CEDO în cauza Atanasiu contra României potrivit cu care reparațiile acordate până acum conform Legii nr. 10/2001 nu îndeplinesc condițiile de a fi efective și îndestulătoare, astfel încât se poate prevala de dispozițiile art. 6 CEDO. Recurenta susține că acțiunea sa este admisibilă întrucât este întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., care consacră dreptul de proprietate ca un drept perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz și care există atât timp cât există bunul, critică formulată în apel și reluată în recurs. O altă critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva nemotivării ei, recurenta susținând că instanța de apel a examinat formal fondul dreptului pretins, rezumându-se la a reține aceleași considerente ca prima instanță.

Recurenta critică decizia și din perspectiva faptului că ea are un bun, iar CEDO a statuat în jurisprudența sa constantă că atunci când statul nu mai poate restitui imobilul în natură și măsurile reparatorii prin echivalent sunt iluzorii, urmează ca reclamantul să primească despăgubiri bănești. În final, a susținut că practica diferită a instanțelor, demarcată temporal de cauza Atanasiu, faptul că unii proprietari, aflați în situații similare cu cea a recurentei, au primit anterior acestei cauze imobilele în natură sau despăgubiri bănești, poate genera o discriminare pentru care România ar putea fi din nou sancționată pentru încălcarea art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

La termenul de judecată din data de 4 martie 2013, instanța de recurs a pus în discuția părților incidența în speță a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii. Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Recurenta a criticat decizia recurată în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pretinzând că instanța de apel nu a cercetat cauza rezumându-se la a motiva hotărârea atacată prin prezentul recurs prin reluarea argumentelor primei instanțe. Criticile subsumate acestui motiv nu vizează, însă, ipotezele pe care el le reglementează, așa încât controlul judiciar nu se poate exercita din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau îndreptățirea reclamantei de a primi despăgubiri bănești pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, direct de la Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în procedura revendicării imobiliare de drept comun. În susținerea acestor critici în apel reclamanta a formulat mai multe argumente, iar instanța de apel și-a îndeplinit obligația care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate. Hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., întrucât instanța de apel a expus judicios argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamanți, analizând cauza din perspectiva raportului lege generală/lege specială precum și prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul legii, a normelor de drept europene și a jurisprudenței CEDO în materie, în considerarea cărora a fost dată. Astfel, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății.

În acest context al analizei, faptul că, analizând cererea cu care a fost învestită, Curtea a ajuns la aceleași concluzii, ce au impus confirmarea soluției procesuale a primei instanțe nu semnifică o nemotivare a hotărârii, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de apel având doar obligația de a pronunța o soluție legală, chiar dacă aceasta se sprijină pe aceleași argumente ca cele reținute de prima instanță. Analizând criticile de nelegalitate ce se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite. Soluția pronunțată de Curtea de Apel este corectă, față de cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți prin care s-a arătat că, acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Prin această hotărâre sa statuat că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În drept, potrivit prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., „ Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, astfel încât nu se poate ignora incidența deciziei nr. 27/2011 în speța supusă analizei.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea (legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități) este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de CEDO în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Și în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233). Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Totodată, acest act normativ a reglementat sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedură distinctă și ulterioară celei parcurse în baza Legii nr. 10/2001. În acest context ala analizei, este de precizat că Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul statului, are calitatea procesuală pasivă doar în procedura reglementată de legea specială privind acordarea despăgubirilor. Mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În plus, din aceeași hotărâre – pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142). În consecință, așa cum deja s-a arătat, parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de către persoanele interesate în obținerea titlului de despăgubire, s-a statuat că este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanță, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenție, aspect reamintit și în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115), astfel încât critica formulată de reclamantă în acest sens nu poate fi primită.

Cât privește critica referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantei, se reține că în jurisprudența Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143). De altfel, chiar în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite.

În speță, reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi conformat dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 de a formula notificare și de a respecta celelalte cerințe vizând urmarea procedurii reglementată de acest act normativ, apte să îi confirme existența dreptului în patrimoniu. De asemenea, nu a făcut dovada altor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească definitivă de restituire a imobilului. Nu se poate reține, deci, că Statului Român poate fi obligat la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanta beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție. Această susținere nu poate fi primită, devreme ce, la momentul sesizării instanței, reclamanta nu avea un bun și nici o creanță consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție.

Astfel, așa cum s-a arătat, conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască dreptul de proprietate. Speranța legitimă, în schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern. La momentul sesizării instanței de judecată, reclamanta nu avea un bun actual, pentru că nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să îi stabilească dreptul său la despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Reclamanta, de altfel, a recunoscut constant că nu a inițiat o procedură administrativă prin care să obțină măsuri reparatorii pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția și nici nu se poate prevala de o speranță legitimă.

Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat în cauze mai recente, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate. Or, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. În consecință, cum reclamanta nu poate justifica un bun actual în patrimoniul său, în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, așa cum corect a reținut, ca situație de fapt, Curtea de apel, critica acesteia pe acest aspect nu este fondată.

De altfel, reclamanta nu a combătut în recurs prin nici un argument aceasta ipoteză. Nici ultima critică nu poate fi primită. Protecția oferita de CEDO împotriva discriminării era, până de curând, limitată la drepturile si libertățile garantate de Convenție.

Articolul 14 al Convenției, intitulat „Interzicerea discriminării” prevede că „ Exercitarea drepturilor si libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie sa fie asigurata fără nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație .” Prin adoptarea Protocolului nr. 12 care, în art. 1 alin. (1), prevede ca „ Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurata fără nici o discriminare bazata, in special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație” , sfera de aplicare a protecției împotriva discriminării a fost considerabil lărgită, aplicându-se nu doar drepturilor recunoscute în Convenție, ci oricărui drept recunoscut de statele membre in sistemul lor intern.

Curtea a statuat că, potrivit jurisprudenței sale, discriminarea constă în tratarea într-o manieră diferită, fără justificări obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații comparabile, cu precizarea că enumerarea din art. 14 are caracter indicativ și nu limitativ. Astfel, în cauza Crețu contra României, Curtea a statuat că, în sensul Convenției, noțiunea de „lege” are un înțeles mai larg decât cel din dreptul nostru intern ( a se vedea Străin și alții contra României, Lupaș și alții împotriva României), referindu-se nu numai la actele normative ci și la doctrina și practica judiciară. Totodată, a constatat că acțiunea în revendicare are un statut clar și previzibil în dreptul intern, chiar dacă nu are o reglementare legală expresă.

În speță, reclamanta arătând că dreptul său de a nu fi supusă discriminării a fost încălcat din perspectiva pronunțării unei soluții diametral opuse prin raportare la alte cauze, având obiect identic, în care au fost admise cererile de restituire în natură sau după caz, prin echivalent, a imobilelor preluate de Stat în perioada regimului comunist nu a indicat elemente apte să formeze convingerea că diferența de tratament suferită de reclamantă nu se baza pe nicio justificare obiectivă si rezonabilă și că ingerința în dreptul său este în mod evident ilegală prin raportare la dreptul intern și incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1. Pentru a se putea constata existența discriminării, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în ce privește art. 14 din Convenție care interzice discriminarea, trebuie stabilit că persoane plasate în situații similare sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nicio justificarea obiectivă sau rezonabilă.

Or, în speță, critica este formulată generic și nu-și găsește fundament atâta timp cât în soluționarea oricărui raport juridic dedus judecății instanțele trebuie să stabilească situația de fapt raportat la datele concrete ale fiecărei spețe și să aplice normele legale în vigoare în funcție de situația de fapt astfel stabilită. Reclamanta nu a detaliat situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi în raport de alte persoane, nu a indicat alți foști proprietari cărora instanțele interne să le fi dat câștig de cauză în cadrul unor acțiuni similare. De altfel, în cauza Costandache împotriva României, Curtea Europeană a respins, în aplicarea art. 35 alin. (3), (4) din Convenție, capătul de cerere privind discriminarea, reținând că afirmațiile reclamantului nu sunt susținute de nici un element din dosar.

În aceeași cauză, a reamintit că nu este garantat de Convenție un drept la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a Convenției ( a se vedea și cauza Mayer împotriva Germaniei), atât timp cât nici reclamantul și nici autorul său ( respectiv bunica, în speța citată) nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului și, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol că acesta are conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire ce ar putea fi interpretat ca o „speranță legitimă” în sensul jurisprudenței CEDO.

Prin urmare, conduita reclamantei, respectiv lipsa sa de diligență, i-a blocat acesteia accesul la legea specială de restituire, context în care nu se poate prevala, la data prezentului litigiu, de un „bun actual” sau o „valoare patrimonială” și, prin urmare, în ceea ce o privește, Înalta Curte nu poate cenzura, în raport de alte situații (generic enunțate) încălcarea principiului nediscriminării din perspectiva unei jurisprudențe imprevizibile. Un astfel de raționament a fost reținut și în cauza Glaser contra Republicii Cehia unde Curtea a respins acțiunea reclamantului reținând că acesta nu a probat că ar fi fost titularul unei creanțe suficient stabilite pentru a fi exigibilă, neputând deci să se prevaleze de existența „bunurilor", astfel încât Curtea nu a întrevăzut nici o aparență de arbitrariu în modul în care tribunalele interne au statuat cu privire la acțiunea reclamantului.

Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea cerințelor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei civile nr. 120/A din 12 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013.