ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 502/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 502/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1605 din 6 iulie 2007,

Tribunalul Timiș a respins acțiunile conexe formulate de contestatorii S.E.,

B.E., P.I.G. și H.A. împotriva Primarului Municipiului Timișoara, în

pronunțarea soluției, prima instanță reținând, în esență, că terenurile din

litigiu fac obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, întrucât atât

la data deposedării, cât și în prezent, sunt situate în extravilanul

municipiului Timișoara și, prin urmare, reglementarea regimului lor juridic

este dată de Legea fondului funciar nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 513 din 3 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a

respins apelul reclamanților, ca nefondat, reținând în pronunțarea soluției că

imobilele solicitate, nr. top. AA și BB, înscrise în CF nr. CC Timișoara, sunt

situate în extravilanul municipiului Timișoara, situație în care acestea nu

intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar imobilul înscris în CF nr. DD

Timișoara, nr. top. EE se află în proprietatea lui M.Ș., nefiind preluat de

către stat și că reclamanții au contestat actele emise de Primăria Municipiului

Timișoara, sub aspectul calificării terenurilor solicitate ca fiind situate în

extravilan, în temeiul expertizei tehnice de specialitate.

Prin Decizia civilă

nr. 5673 din 9 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecarea apelului împotriva

Sentinței nr. 1605/2007, la Curtea de Apel Timișoara.

În pronunțarea

acestei soluții, s-a apreciat că instanța de apel nu s-a preocupat să răspundă tuturor

criticilor aduse motivelor de apel, că nu a motivat hotărârea sub aspectul

incidenței în cauză a Legii nr. 18/1991 și nici a Legii nr. 1/2000, aspect avut

în vedere exclusiv la pronunțarea soluției de către prima instanță de fond, nu

a înlăturat motivat susținerile apelanților-reclamanți privind preluarea în

fapt a bunului, demolarea construcțiilor existente pe teren și deținerea unuia

dintre imobile de către Institutul de Agronomie. Înalta Curte a considerat că

instanța de apel este obligată să lămurească aspectele ce țin de incidența în

cauză a Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 sau a Legii nr. 10/2001, acest

fapt fiind dat ca îndrumare expresă în scopul de a răspunde criticilor de

nelegalitate aduse sentinței primei instanțe.

Prin Decizia civilă

nr. 92 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, în

rejudecare a admis apelul reclamanților, a desființat Sentința civilă nr. 1605

din 6 iulie 2009 a Tribunalului Timiș și a trimis cauza spre rejudecare.

În pronunțarea

acestei soluții s-a reținut că prima instanță nu a cercetat fondul pricinii,

fiind necesar a se dispune și admiterea altor probe în dosar. Prima instanță a

soluționat cauza pe excepția inadmisibilității, reținând că terenurile în

litigiu se sustrag sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, deși era evident că

obiectul litigiului l-a constituit contestația întemeiată pe dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text de lege care prevede în mod expres că

decizia/dispoziția poate fi atacată la secția civilă a tribunalului. Astfel,

prima instanță era datoare cu prilejul rejudecării cauzei pe fond, să verifice

susținerile reclamanților privind preluarea în fapt a bunului în litigiu,

demolarea construcțiilor existente pe teren și deținerea imobilului de către

Institutul Agronomic, precum și regimul juridic al imobilelor aflate în

administrarea unei stațiuni de cercetare agricolă.

Prin Decizia civilă

nr. 1728 din 12 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul pârâtului Primarul Municipiului Timișoara, împotriva Deciziei civile

nr. 92 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, a casat decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Cu această ocazie,

instanța supremă a prezentat într-o formă detaliată situația cauzei pendinte -

succesiunea hotărârilor pronunțate în cauză și considerentele acestora, tocmai

pentru a clarifica cadrul procedural de învestire și obligațiile ce au fost

stabilite în sarcina instanțelor fondului, dată fiind pretenția concretă a

reclamanților.

Prin Decizia civilă

nr. 484/A din 16 decembrie 2010, curtea de apel a admis apelul reclamanților, a

schimbat în tot sentința și rejudecând a admis în parte acțiunea, a anulat

Dispozițiile nr. 563 din 8 martie 2004 și nr. 2071 din 3 august 2006, a obligat

pârâtul să trimită notificările reclamanților Comisiei municipale de fond

funciar Timișoara, în vederea valorificării acestora potrivit art. V alin. (1)

și (2) din Legea nr. 247/2005 și a respins restul acțiunii.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că a fost stabilit că imobilele

revendicate de către reclamanți, la data formulării notificărilor se găseau în

extravilanul municipiului Timișoara, împrejurare ce scoate acțiunile din

domeniul Legii nr. 10/2001. Au fost avute în vedere prevederile art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu intră sub incidența legii

terenurile situate în extravilanul localității la data preluării abuzive sau la

data notificării. Expertiza tehnică și planul de amenajare a teritoriului au

arătat că imobilele solicitate au făcut parte chiar înainte de confiscare din

extravilanul municipiului Timișoara, iar în momentul formulării notificărilor,

de asemenea, făceau parte din terenul extravilan. Faptul că reclamanții au

plătit impozit pe teren și construcție și au folosit aceste bunuri imobile

înainte de data preluării abuzive de către stat, nu este de natură să schimbe

natura lor juridică.

Primarul, cu ocazia

emiterii dispozițiilor, nu a observat că dispozițiile modificatoare din Legea

nr. 247/2005 impun în mod imperativ trimiterea notificărilor comisiilor

municipale de fond funciar, în vederea valorificării drepturilor pretinse de

către persoanele care au formulat notificarea. Statuând în legătură cu

îndrumările instanței supreme, respectiv în legătură cu stabilirea legii

aplicabile tuturor imobilelor revendicate și a determinării cadrului legal de

soluționare a acțiunii reclamanților, Curtea a constatat că respingerea de

plano a acțiunii acestora este o soluție greșită.

Prin Decizia nr. 8297

din 23 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursurile formulate de către

reclamanții S.E., B.E. P.I.G., H.A. și de pârâții Primarul Municipiului

Timișoara împotriva Deciziei nr. 484 A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut faptul că hotărârea pronunțată de curtea de apel

nu aduce nicio clarificare raportului juridic dedus judecății, menținând

aceleași neclarități în privința situației imobilelor solicitate prin

notificările formulate. Astfel, instanța de apel și-a întemeiat doar formal

hotărârea pe dispozițiile art. V din Legea nr. 247/2005, fără însă a prefigura

în mod detaliat situația de fapt a cauzei pendinte, singura în măsură să permită

incidența sau neincidența dispozițiilor legale, dar și cenzura într-o eventuală

cale de atac superioară. Înalta Curte a statuat că în urma retrimiterii, Curtea

va trebui să efectueze și operațiuni de apreciere a probelor în condițiile

prevăzute de lege și va avea de cercetat și faptul că recurenta și reclamanții

ar fi figurat în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată,

având ca obiect revendicarea acelorași imobile, respectiv că reclamanții au

formulat și o cerere în baza Legii fondului funciar. Înalta Curte a statuat că

în rejudecare, instanța va avea de analizat toate celelalte critici de

nelegalitate formulate prin recurs, întrucât toate aceste dispoziții presupun o

clarificare prioritară a situației de fapt.

În rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 57 din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, a admis apelul declarat de reclamanții S.E., B.E., P.I.G. și H.A.

împotriva Sentinței civile nr. 1605 din 6 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul

Timiș, a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis în parte contestația

reclamanților împotriva pârâtului Primarul Municipiului Timișoara, a anulat

Dispoziția nr. 563 din 8 martie 2004 și nr. 2071 din 3 august 2006 emise de

Primarul Municipiului Timișoara, a obligat Primarul Municipiului Timișoara să

transmită notificările reclamanților, împreună cu dosarele administrative

aferente la Comisia municipală Timișoara de aplicare a Legii Fondului Funciar,

în vederea soluționării cererilor de retrocedare conform art. V alin. (1) și

(2) din Legea nr. 247/2005 și s-a respins în rest acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere raportul de expertiză

întocmit de către experții tehnici judiciari O.C., I.D.G. și B.N., din noul

ciclu procesual, prin care s-a constatat că parcelele de teren cu nr. topo FF,

AA, BB se află în extravilanul municipiului Timișoara. Cu privire la regimul

actual al parcelelor, terenurile cu nr. top AA și BB s-a stabilit că au

categoria de folosință fâneață arabilă, fiind amplasate în extravilan, iar

terenul cu nr. top EE are categoria de folosință curți construcții, fiind

situat în extravilanul municipiului Timișoara, conform Planului Cadastral, deci

nu poate fi vorba despre Zona sistematizată cu străzi și numere de casă.

Semnificația "Cc" de pe Planul Cadastral se referă la categoria de

folosință a unui teren-curți construcții, acestea putând exista și în

extravilan. Prin prisma clasificării făcute de Legea nr. 18/1991, expertul a

apreciat că terenul nr. top EE are destinația curți construcții, terenul cu nr.

top AA are destinație agricolă, terenul cu nr. top BB are destinație agricolă.

În răspunsul la

obiecțiuni, experții au arătat faptul că regimul juridic al unei parcele

intravilan sau extravilan este stabilit de prevederile art. 77 din Legea nr.

18/1991, unde intravilanul localităților este cel existent la data de ianuarie

1990 evidențiat la planul cadastrului funciar și că imobilele în litigiu sunt

situate în extravilanul municipiului Timișoara, precizând că terenul cu nr.

topo EE este descris ca și casă, curte și fânaț în Siliște, terenul cu nr. top

AA este descris ca fânaț și siliște, iar terenul cu nr. BB este descris ca

arabil în Siliște.

Astfel, pornind de la

înțelesul termenului de fânaț s-a reținut natura terenurilor ca făcând parte

din categoria extravilan și incidența prevederilor art. 8 din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora "nu intră sub incidența prezentei legi terenurile

situate în extravilanul localităților de la data preluării lor abuzive sau de

la data notificării", redobândirea terenurilor aflate în extravilan nu se

va putea face în baza Legii nr. 30/2001, ci în baza Legii nr. 18/1991.

Având în vedere

dispozițiile art. V din Legea nr. 247/2005 și în considerarea faptului că

terenurile în cauză cu nr. top EE, AA, BB potrivit expertizei sunt situate în

extravilan, precum și raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, Legii nr.

18/1991 și a Legii nr. 247/2005, instanța de apel a obligat pârâtul-intimat

Primarul Municipiului Timișoara să transmită dosarul comisiei competente de

fond funciar în scopul soluționării notificărilor.

Prin cererea

înregistrată la această instanță sub nr. 1203/1/2011 din data de 5 iunie 2013,

reclamanții-petenți S.E., B.E., P.I.G. și H.A. au solicitat completarea

Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara în Dosarul nr. 1203/1/2011, cererea fiind motivată în drept cu

dispozițiile art. 282

2

C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 92 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a

respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile

nr. 57 din 11 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr.

1203/1/2011, reținându-se că dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ. nu

au incidență în speță. Din această perspectivă, s-a constatat că au fost

soluționate toate cererile, câtă vreme instanța s-a pronunțat în concret asupra

situației juridice a terenurilor revendicate de reclamanți, identificate cu nr.

topo EE, AA, BB, în privința cărora s-a constatat din expertiza tehnică

judiciară că acestea se află în extravilanul municipiului Timișoara, potrivit

planului cadastral.

Împotriva Deciziei

civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

au declarat recurs reclamanții S.E., B.E., P.I.G., H.A. și pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara, iar împotriva Deciziei civile nr. 92 din 27 iunie 2013

a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au formulat recurs reclamanții.

Pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara critică Decizia civilă nr. 57 din 11 aprilie 2013 a

Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, din perspectiva motivelor de recurs

prevăzute de art 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului arătă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală deoarece

se întemeiază pe o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale

aplicabile cauzei de față. Susține că deși în mod corect s-a constatat că

imobilele solicitate prin Notificările cu nr. 94/2002 și nr. 102/2002 de

numitul S.A., identificate cu nr. topo AA și nr. BB înscrise în CF nr. CC

Timișoara și cel înscris în CF nr. DD Timișoara, nr. topo EE sunt situate în

extravilanul municipiului Timișoara și nu intră sub incidența Legii nr.

10/2001, în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. V din Legea nr.

247/2005, raportat la Legea nr. 18/1991 în sensul obligării Primarului

Municipiului Timișoara să transmită notificările către Comisia Municipală de

Fond Funciar. Susține că nu s-a ținut cont de faptul că terenurile revendicate

nu sunt în proprietatea municipiului Timișoara, acestea fiind în domeniul

privat al statului și administrarea Universității de Științe Agricole și

Medicină Veterinară a Banatului Timișoara, sens în care Comisia municipale de

fond funciar al municipiului Timișoara nu se poate pronunța cu privire la acestea

întrucât nu se află la dispoziția sa.

Solicită admiterea

recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului

formulat de reclamanți cu consecința menținerii Sentinței civile nr. 1605 din 6

iulie 2007 a Tribunalului Timiș și a Dispozițiilor Primarului Municipiului

Timișoara nr. 563 din 8 martie 2004 și 2071 din 3 august 2006.

B.E., P.I.G., H.A. au criticat Deciziile civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 și

nr. 92 din 27 iunie 2013 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanții au arătat - în esență - că, prin Decizia nr.

57/2013, instanța nu a soluționat toate cererile cu care a fost învestită,

stabilind greșit că imobilele cu nr. topo. AA și BB sunt situate în

extravilanul municipiului Timișoara și se sustrag sferei de aplicare a Legii

nr. 10/2001. Susțin reclamanții că instanța de apel nu a soluționat problema

litigioasă în sensul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, dată în soluționarea recursului în interesul legii,

înțelegând să evoce și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, precum și jurisprudența europeană prin care s-a statuat că

refuzul tribunalelor interne de a examina chestiunea dreptului reclamantului,

în virtutea Legii nr. 18/1991, de a fi pus în posesie cu terenul pe fostul

amplasament constituie o încălcare a proprietății. Reclamanții solicită ca, în

cazul în care instanța consideră că cererile formulate nu fac obiectul Legii

nr. 10/2001, să constate nulitatea titlului statului conform dreptului comun,

în baza art. 480 - 481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Referitor la cererea

de acordare de despăgubiri pentru casa expropriată și demolată, înscrisă în CF

nr. DD Timișoara la nr. topo EE - "casă, curte și fâneț în Seliște",

solicitată prin Notificarea nr. 93 din 8 februarie 2002 și respinsă prin

Dispoziția nr. 2071 din 3 august 2006 emisă de Primarul Municipiului Timișoara,

arată că instanțele nu s-au pronunțat în niciun fel, în privința acestui imobil

fiind astfel evident că dispozitivul hotărârii atacate este incomplet. În

legătură cu această solicitare arată că în mod nelegal prin Dispoziția nr. 2073

din 3 august 2006 a fost respinsă notificarea cu motivarea că nu s-ar fi făcut

dovada preluării abuzive conform prevederilor Legii nr. 10/2001. Arată că

dovada preluării abuzive rezultă din înscrisurile depuse la dosar și

constatările expertului P.G., reclamanții realizând în memoriul de recurs o

analiză a înscrisurilor care emană de la diverse direcții de resort din cadrul

Primăriei Municipiului Timișoara pentru a demonstra amplasarea parcelelor de

teren în privința cărora au formulat notificările ca fiind situate în intravilanul

municipiului Timișoara și nu în extravilanul localității, cum eronat a reținut

instanța de apel.

Deși instanțele

anterioare - inclusiv cea de fond - au învederat prin hotărârile pronunțate că

recurenții au cerut repararea abuzului săvârșit de Statul Român, a aplicat

prevederile Legii nr. 247/2005 și Normele metodologice din 7 martie 2007

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, ceea ce reprezintă o imixtiune legislativă

incompatibilă cu dreptul acestora la un proces echitabil. Instanța putea ca în

urma desființării acestor acte administrative să efectueze aplicarea Legii nr.

10/2001 și să impună obligativitatea primarului de a emite noi dispoziții prin

care să admită notificările antecesorului lor.

Instanța de apel a

ignorat constatările expertului P.G. din completarea Raportului de expertiză,

unde se recunoaște că o parte din parcela cu nr. topo EE este situată și în

prezent în intravilanul municipiului Timișoara, dar și faptul că imobilele

revendicate formau un singur corp de proprietate, fiind achitat în prezent

impozitul pe parcela cu nr. topo EE la un tarif de teren intravilan.

Susțin recurenții că

în apel a fost evidențiată o serie de probe pentru a stabili faptul că

imobilele în cauză fac obiectul Legii nr. 10/2001, fiind situate în intravilan,

probe apreciate însă de instanța de apel ca nerelevante. Solicită analizarea

înscrisurilor întrucât o parcelă de teren nu poate fi și în intravilan și

extravilan fără să fie dezmembrată, iar dacă pe parcela respectivă este o casă,

atunci parcela este în intravilan. Referitor la parcela cu nr. topo EE instanța

nu a ținut cont de prevederile Normelor metodologice potrivit cărora în cazul

în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării

de către stat, soluționarea notificării se face și în funcție de faptul că

imobilul se regăsește în patrimoniul statului, ceea ce constituie o prezumție

relativă de preluare abuzivă, deci, fără titlu.

Solicită instanței să

se observe că parcelele solicitate în baza Notificărilor nr. 94 din 7 februarie

2002 și 108 din 11 februarie 2002, respectiv parcelele cu nr. topo EE, AA și BB

înscrise în CF inițial nr. DD Timișoara sunt supuse dispozițiilor Legii nr.

10/2001, recurenții realizând o enumerare a înscrierilor și mențiunilor

efectuate în cartea funciară aferente parcelelor de teren solicitate a fi

restituite.

Se susține că

instanța de apel nu a motivat nici respingerea capătului de cerere referitor la

cererea de acordare de despăgubiri pentru casa expropriată și demolată, în

valoare de 71.281,00 euro, care a fost înscrisă în CF nr. DD Timișoara la nr.

topo EE - casă, curte și fânaț în Seliște, solicitată prin Notificarea nr. 93

din 8 februarie 2002 și respinsă de Primarul Municipiului Timișoara prin

Dispoziția nr. 2071 din 3 august 2006. Referitor la notificarea prin care s-au

solicitat despăgubiri pentru casa demolată, ce a fost edificată pe suprafața de

teren de 2.140 mp, se arată că nelegal se reține că nu face obiectul Legii nr.

10/2001. Arată că imobilul construcție din CF nr. DD Timișoara nu a fost radiat

din această carte funciară și că deși statul nu s-a intabulat ca proprietar pe

această construcție, a operat o preluare faptică a construcției, deci fără

titlu și în scopul demolării.

Se solicită admiterea

recursului, desființarea deciziilor atacate și admiterea cererilor în sensul

criticilor formulate.

S.E. a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de Primarul

Municipiului Timișoara.

Examinând decizia

atacată, în raport de criticile formulate, actele dosarului și dispozițiile

legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Sub aspectul

determinării cadrului procesual raportat la pretenția concretă a reclamanților,

se reține că, urmare a Deciziilor de casare nr. 7900/2005 și nr. 5673/2008

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul și al doilea ciclu

procesual a fost determinat obiectul litigiului constând în contestația

reclamanților întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 împotriva dispozițiilor emise în baza acestei legi, context în care

dezlegările date chestiunilor de fapt și drept pentru instanțele de rejudecare

sunt obligatorii în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

atât în privința obiectului cererii, cât și al conținutului verificărilor ce

urmau a fi realizate, în rejudecare.

În concret, prin cele

două cereri conexe, reclamanții S.E., B.E., P.I.G. și H.A. au solicitat în

temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 anularea

Dispozițiilor Primarului Municipiului Timișoara nr. 563 din 8 martie 2004 și

nr. 2071 din 3 august 2006, prin care au fost respinse Notificările nr. 94 din

7 februarie 2002, nr. 108 din 11 februarie 2001 și nr. 93 din 8 februarie 2002

prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv

situat în Timișoara cu nr. topo EE - casă, curte și fânaț în Siliște în

suprafață de 2.140 mp, nr. topo AA și nr. BB, având descrierea de fânaț în

Siliște în suprafață de 5.070 mp primul și arabil în Siliște al doilea în

suprafață de 1,2624 ha, transcrise în CF inițial DD Timișoara în CF CC

Timișoara. Stabilirea naturii juridice a terenurilor cu nr. topo EE, AA, BB a

fost realizată în urma probatoriului administrat ca urmare a individualizării

imobilelor din punct de vedere al amplasamentului, adresei și vecinătăților

acestora. Urmare a evaluării situației de fapt în funcție de circumstanțele

concrete relevate de materialul probator, instanțele de fond au reținut

judicios că imobilele care au făcut obiect al notificărilor reclamanților nu

cad sub incidența Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că respectivele imobile

se încadrează în categoria terenurilor extravilane. Drept consecință a

îndrumărilor obligatorii trasate prin deciziile de casare, instanța de apel în

rejudecare a efectuat verificări sub aspectul clarificării naturii juridice a

terenurilor litigioase, la momentul exproprierii și al formulării

notificărilor, dar și al determinării regimului juridic actual al parcelelor de

teren. În privința imobilelor cu nr. topo FF, AA, BB, instanța de apel a

reținut că acestea s-au situat de la data preluării până în prezent în

categoria terenurilor situate în extravilanul municipiului Timișoara. Or, în

raport de situația de fapt deja stabilită de instanțele fondului din

perspectiva individualizării terenurilor litigioase, care nu mai poate fi

reevaluată în recurs în raport de actuala configurare a art. 304 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că instanța de apel a statuat judicios că tenurile

litigioase nu cad sub egida reglementării Legii nr. 10/2001, astfel încât

măsurile reparatorii solicitate de reclamanți nu pot fi analizate din

perspectiva acestei legi speciale. În acest context, critica reclamanților

referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 8 din legea specială este

neîntemeiată întrucât instanța de apel, prin decizia atacată, a determinat

corect regimul juridic aplicabil terenurilor în privința cărora au fost

solicitate măsurile reparatorii.

Trebuie semnalat că

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 constituie o reglementare cu

caracter reparatoriu cu caracter general. Legiuitorul a dorit însă să excludă

expres prin art. 8 alin. (1) din domeniul de aplicare al acestei legi

terenurile ale căror regim juridic este reglementat de Legea fondului funciar

nr. 18/1991, republicată, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și asupra celor

forestiere.

Potrivit

raționamentului judiciar expus, instanța de apel a verificat și motivat în

raport de circumstanțele concrete ale cauzei soluția adoptată sub aspectul

incidenței prevederilor art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005, dată fiind

categoria respectivelor parcele de teren. În baza rapoartelor de expertiză

efectuate atât în al doilea ciclu procesual la instanța de fond, cât și în

rejudecarea cauzei finalizată prin pronunțarea deciziei atacate, s-a stabilit

în afara oricărui dubiu în determinarea situației de fapt că amplasamentul

terenurilor înscrise în CF DD Timișoara, nr. topo EE, AA, BB în privința cărora

au fost emise dispozițiile contestate erau situate în extravilanul municipiului

Timișoara, atât la data preluării imobilelor, cât și la data notificărilor. În

aceste circumstanțe, regimul juridic al respectivelor imobile a fost corect

determinat, situație în care acestea sunt supuse legislației fondului funciar

atât timp cât imobilele sunt excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001 ca efect

al dispozițiilor înscrise în art. 8 alin. (1) din actul normativ potrivit

cărora terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării

abuzive sau la data notificării nu intră sub sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001, context normativ care determină ca notificările reclamanților să fie

soluționate din perspectiva aplicabilității prevederilor art. V alin. (2) din

Titlul I din Legea nr. 245/2005. Aceste dispoziții sunt aplicabile și

procedurilor jurisdicționale în curs de derulare întrucât acestea constituie

norme de imediată aplicare a situațiilor juridice în curs de desfășurare, astfel

cum este și cea de față, care reclamă recunoașterea unui drept subiectiv

referitor la retrocedarea unor terenuri preluate abuziv de către stat. În

aceste condiții, în cadrul procedurii administrative, comisia municipală de

fond funciar va analiza în cadrul competențelor sale jurisdicționale

notificările reclamanților în privința terenurilor identificate cu nr. topo.

EE, AA, BB, care au fost transnotate în favoarea statului în CF GG, ocazie cu

care se va stabili modalitatea concretă de preluare a imobilelor de către stat

și se va stabili legea aplicabilă în privința categoriei de măsuri reparatorii

care se impun a fi acordate în conformitate cu legislația care guvernează

domeniul restituirii proprietăților.

În ce privește

critica vizând soluționarea greșită a cererii care viza construcția demolată în

privința căreia reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri, aceasta se

vădește a fi fondată din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, reclamanții au formulat și justificat

solicitarea, considerându-se îndreptățiți la acordarea de despăgubiri și pentru

imobilul construcție, chiar dacă în CF DD nr. topo EE a rămas înscris

antecesorul lor întrucât statul nu și-ar fi intabulat proprietatea preluată

abuziv în anul 1966. În cauză, instanța de apel deși a verificat regimul

juridic al imobilului teren înscris în CF DD cu nr. topo FF, AA, BB, nu a

statuat în conformitate cu îndrumările instanțelor de recurs în privința

stabilirii legii aplicabile tuturor imobilelor în legătură cu care reclamanții

au solicitat acordarea măsurilor raparatorii.

Instanța de apel avea

obligația determinării cadrului legal de soluționare a cererii de despăgubiri

formulate pentru imobilul demolat. Art. V alin. (1) din Titlul I al Legii nr.

245/2005 reglementează competența jurisdicțional-administrativă a comisiei

municipale de fond funciar în privința soluționării notificărilor referitoare

la construcțiile cu un anumit regim juridic care însă nu a fost analizat și

stabilit în cauză, astfel cum s-a dispus prin Decizia de casare nr. 5673 din 9

octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, prin decizia

atacată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

întrucât nu s-a preocupat să urmărească indicațiile deciziei de casare sub

aspectul determinării legii aplicabile și în privința imobilului demolat

transcris la nr. topo EE în privința căruia reclamații au pretins o preluare în

fapt a bunului de către stat, în scopul demolării. Or, toate aceste clarificări

erau necesare în scopul de a răspunde criticilor de nelegalitate aduse

hotărârii primei instanțe, lămuriri pe care însă instanța de rejudecare a

apelului nu le-a realizat.

Întrucât analiza

acestor aspecte și stabilirea situației de fapt în privința despăgubirilor solicitate

pentru imobilul demolat, prin prisma aspectelor relevate, nu se poate realiza

pentru prima dată în prezentul recurs, întrucât părțile ar fi lipsite de un

grad de jurisdicție iar, pe de altă parte, s-ar încălca limitele controlului

judiciar impus a fi exercitat de către această instanță, ce este circumscris

verificării legalității deciziei recurate, nu și a temeiniciei acesteia. În

acest caz, instanța de recurs nu poate proceda la cercetarea și stabilirea

situației de fapt în privința imobilului demolat care a făcut obiectul

notificării ce a fost soluționată prin Dispoziția nr. 2073/2006 a Primarului

Municipiului Timișoara, contestată în cauză. Cu toate că această constatare

atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

temeiul casării îl reprezintă prevederile art. 314 din cod cu referire la art.

304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece situația de fapt nu a fost stabilită în

cadrul procesual corespunzător învestirii instanței în legătură cu imobilul

demolat, astfel încât controlul judiciar de legalitate nu poate fi exercitat în

lumina împrejurărilor specifice și particularităților concrete ale speței fără

a fi afectat substanța însăși a dreptului pretins de reclamanți. De aceea, se

impune casarea deciziei în vederea rejudecării cauzei, ocazie cu care, potrivit

argumentelor expuse, instanța de trimitere în baza regulilor devoluțiunii din

apel va analiza probele existente la dosar cu eventuala completare a acestora

referitoare la verificarea susținerilor reclamanților în legătură cu preluarea

în fapt a construcției existente pe terenul cu nr. topo EE și eventuala

demolare a acesteia, verificări necesare în scopul determinării legii

aplicabile sub aspectul incidenței dispozițiilor înscrise în Legea nr. 10/2001

sau a celor înscrise în Legile fondului funciar nr. 18/1991 și nr. 1/2009 în

legătură cu îndreptățirea reclamanților la acordarea măsurilor reparatorii

pentru construcția demolată.

Susținerile

reclamanților referitoare la aplicabilitatea efectelor Deciziei în interesul

legii nr. XX/20008 și a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție nu pot fi primite, dat fiind obiectul învestirii instanței.

Caracterizarea acțiunii ce a fost promovată de reclamanți a fost realizată atât

prin cererea acestora, cât și prin Deciziile de casare nr. 7900/2005 și nr.

5673/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind stabilite

limitele învestirii instanței sub aspectul soluționării unei contestații

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Or, în

acest cadru normativ, recurenților-reclamanți le-a fost garantat dreptul de a

supune controlului judiciar Deciziile nr. 563 din 8 martie 2004 și nr. 2071 din

3 august 2006 emise de Primarul Municipiului Timișoara referitor la notificările

formulate în procedura legii speciale, reclamanților fiindu-le asigurat pe

deplin accesul la justiție, în consens cu statuările Deciziei nr. XX/2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs

în interesul legii. Trebuie însă subliniat faptul că dreptul de acces la o

instanță nu este un drept absolut întrucât acesta reclamă, prin însuși natura

sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implică o competență exclusivă

a legiuitorului în a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața

instanțelor judecătorești, legiuitorul având prerogativa de a stabili atât

regulile speciale de procedură, cât și modalitățile de exercitare a drepturilor

procesuale. Faptul că procedura specială instituită de art. V din Legea nr. 247/2005

reglementează o etapă administrativă obligatorie în fața comisiei municipale de

fond funciar care desfășoară activități jurisdicționale nu este de natură a

aduce atingere substanței pretinsului drept de proprietate al reclamanților

întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale

instituite de lege pot fi atacate în justiție de persoanele interesate,

fiindu-le asigurată o jurisdicție deplină.

Nici considerentele

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu își găsesc aplicabilitate în speță,

întrucât nu sunt conturate aceleași premise de fapt și de drept, decizia

obligatorie statuând asupra admisibilității unei acțiuni în revendicare a

bunurilor imobile preluate abuziv de stat, promovată de foștii proprietari după

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, punând în discuție raportul

dintre legea specială și legea generală în materie. Or, reclamanții nu sunt

titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional la

Convenție, iar în contextul cadrului procesual și a limitelor rejudecării

configurate cu autoritate de lucru judecat, efectele deciziei evocate nu pot fi

aplicate.

Critica recurenților

referitoare la modalitatea în care a fost stabilită situația de fapt ca urmare

a interpretării probelor administrate, precum și solicitarea de reevaluare a

materialului probator administrat sub aspectul identificării terenurilor

litigioase în intravilanul municipiului Timișoara și nu în extravilanul

localității, astfel cum a reținut instanța de apel, Înalta Curte va constata că

motivele de recurs nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a

recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și

exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în actuala

configurare a art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în

afara competențelor instanței de recurs atât timp cât se raportează în mod

explicit la stabilirea situației de fapt, precum și la modul de interpretare și

evaluare a dovezilor administrate.

Verificarea

legalității soluției de respingere a cererii de completare a Deciziei civile

nr. 57/2013 a Curții de Apel Timișoara denotă că Decizia civilă nr. 92 din 27

iunie 2013 a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a

dispozițiilor înscrise în art. 281

2

C. proc. civ., instanța de apel

statuând asupra obiectului cauzei, rezultat al conexării Dosarului nr.

3127/30/2006 la Dosarul nr. 5851/2006 înregistrat după casarea cu trimitere din

primul ciclu procesual. Susținerile reclamanților care vizează modalitatea în

care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a determinat categoria de

folosință ori regimul juridic al imobilelor identificate cu nr. topo EE, AA, BB

din perspectiva aplicării și interpretării dispozițiilor art. 8 din Legea nr.

10/2001 cu trimitere la art. V din Legea nr. 247/2005, ori cele referitoare la

legea aplicabilă cererii de despăgubiri pentru edificiile demolate nu pot fi

analizate în cadrul procedurii reglementate de art. 281

2

C. proc.

civ. întrucât se circumscriu unor critici care vizează judecata în fond,

acestea constituind obiect de analiză al controlului de legalitate exercitat de

instanța de recurs în privința Deciziei civile nr. 57/2013, astfel cum s-a

relatat în considerentele deja expuse.

În ce privește

motivul de recurs invocat de Primarul Municipiului Timișoara referitor la

aplicarea greșită a dispozițiilor art. V din Legea nr. 247/2005 justificat de

faptul că terenurile litigioase nu s-ar afla în proprietatea municipiului,

aspect care ar conduce la imposibilitatea soluționării notificărilor de către

comisia municipală de fond funciar, Înalta Curte va constata că motivul invocat

este neîntemeiat. Susținerile recurentului nu au la bază niciun suport

probator, în condițiile în care Primăria Municipiului Timișoara a recunoscut

calitatea sa de unitate deținătoare în sensul accepțiunii dispozițiilor art. 21

din Legea nr. 10/2001 ca efect al soluționării Notificărilor nr. 94 din 7

februarie 2002, nr. 108 din 11 februarie 2001 și nr. 93 din 8 februarie 2002 și

al emiterii dispozițiilor în procedura legii speciale, care fac obiectul cauzei

de față. Astfel, referitor la notificările înregistrate la Primăria

Municipiului Timișoara, primarul a emis Dispozițiile nr. 563 din 8 martie 2004

și nr. 2071 din 3 august 2006, în considerarea calității Municipiului Timișoara

de unitate deținătoare a imobilelor preluate abuziv. Susținerea referitoare la

administrarea imobilelor de către o altă persoană juridică nu poate fi primită

întrucât o atare împrejurare ar fi condus la imposibilitatea Primarului

Municipiului Timișoara la emiterea Dispozițiilor nr. 563/2004 și nr. 2071/2006

în procedura de soluționare a notificărilor reclamanților. Or, în

eventualitatea în care primăria nu avea calitate de unitate deținătoare,

recurentul Primarul Municipiului Timișoara, în conformitate cu art. 28 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, avea doar obligația să procedeze la identificarea

unității deținătoare într-un interval de 30 de zile, iar apoi avea îndatorirea

să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare a respectivei

entități, fără să aibă competența să procedeze la soluționarea notificărilor și

emiterea respectivelor dispoziții, astfel cum a procedat în cauză.

Recurentul-pârât a

indicat în cuprinsul cererii de recurs și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ., însă aceste texte au fost indicate doar formal, fără ca recurentul

să dezvolte critici concrete care să facă posibilă încadrarea acestora în

textele de lege indicate și să facă posibil controlul judiciar în recurs.

În consecință, reținând

caracterul fondat al criticilor de nelegalitate aduse de reclamanți Deciziei

civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara care vizează

nedeterminarea cadrului legal de soluționare a cererii de despăgubiri pentru

construcția demolată, în temeiul art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul declarat de reclamanții S.E., B.E., P.I.G. și H.A.

împotriva acestei decizii va fi admis. În consecință, decizia recurată va fi

casată cu trimiterea cauzei la aceeași curte de apel în vederea rejudecării

cauzei în limitele considerentelor expuse.

În baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva Deciziei civile

nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, precum

și recursul declarat de reclamanții S.E., B.E., P.I.G. și H.A. împotriva

Deciziei civile nr. 92 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții S.E., B.E., P.I.G. și H.A. împotriva Deciziei civile

nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia

sus-menționată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara

împotriva Deciziei civile nr. 57 din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.E., B.E., P.I.G. și H.A. împotriva

Deciziei civile nr. 92 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ