ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8297/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8297/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Instanța supremă, cu

ocazia soluționării recursului în judecata anterioară, a redat în mod detaliat

situația hotărârilor pronunțate în cauză, respectiv considerentele acestora,

după cum urmează:

Obiectul cauzei pendinte este rezultatul

conexării Dosarului nr. 3127/30/2006, la Dosarul nr. 5851/C/2006, ambele aparținând

Tribunalului Timiș.

Obiectul Dosarului

nr. 5851/C/2006 l-a constituit anularea Dispoziției nr. 563 din 08 martie 2004

emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, de către primarul municipiului Timișoara,

iar cel al Dosarului nr. 3127/30/2006, l-a reprezentat contestația împotriva

Dispoziției nr. 2071 din 03 august 2006 a primarului municipiului Timișoara.

După un prim ciclu

procesual, care a avut ca obiect numai Dispoziția nr. 563 din 08 martie 2004, a

fost pronunțată Decizia civilă nr. 7900 din 11 octombrie 2005 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție prin care a fost trimisă cauza pentru rejudecare la

Tribunalul Timiș, cu motivarea că nu s-a determinat obiectul revendicării și

nici nu s-a stabilit natura juridică actuală a imobilului în litigiu, în raport

de care să se aprecieze asupra dispozițiilor legale aplicabile.

Prin Sentința civilă

nr. 1605 din 06 iulie 2007 a Tribunalului Timiș au fost respinse acțiunile

conexe formulate de reclamanți, în contradictoriu cu primarul municipiului

Timișoara.

S-a reținut, în

esență, că terenurile în litigiu fac obiectul de reglementare al legilor

fondului funciar, întrucât atât la data deposedării, cât și în prezent, sunt

situate în extravilanul municipiului Timișoara.

Prin Decizia civilă

nr. 531A din 03 decembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul

reclamanților, ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut că imobilele solicitate, nr. top. X și Y, înscrise în CF nr. A

Timișoara, sunt situate în extravilanul municipiului Timișoara, situație în

care acestea nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar imobilul înscris în

CF nr. B Timișoara, nr. top. Z, se află în proprietatea numitului M.Ș., nefiind

preluat de către stat.

Reclamanții au

contestat actele emise de Primăria Municipiului Timișoara, sub aspectul calificării

terenurilor solicitate ca fiind situate în extravilan, în temeiul expertizei

tehnice de specialitate.

Prin Decizia civilă

nr. 5673 din 09 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare, reținând, în esență,

că hotărârea pronunțată nu este motivată.

Prin Decizia civilă

nr. 92 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, în

rejudecare, a admis apelul reclamanților, a desființat Sentința civilă nr. 1605

din 06 iulie 2007 a Tribunalului Timiș și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reținut că prima

instanță nu a cercetat fondul pricinii, fiind necesar a se dispune și admiterea

altor noi probe în dosar. Prima instanță a soluționat cauza pe excepția

inadmisibilității, reținând că terenurile în litigiu se sustrag sferei de

aplicare a Legii nr. 10/2001, deși era evident că obiectul litigiului l-a

constituit contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 - text de lege ce prevedea în mod expres că decizia/dispoziția

poate fi atacată la secția civilă a tribunalului.

Prima instanță era

datoare, cu prilejul rejudecării cauzei pe fond, să verifice susținerile

reclamanților privind preluarea în fapt a bunului în litigiu, demolarea

construcțiilor existente pe teren și deținerea imobilului de către Institutul

Agronomic, precum și regimul juridic al imobilelor aflate - conform

precizărilor acelorași reclamanți - în administrarea unei stațiuni de cercetare

din agricultură.

Prin Decizia civilă

nr. 1728 din 12 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâtului primarul

municipiului Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 92 din 23 aprilie 2009 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Cu această ocazie,

instanța supremă a prezentat într-o formă detaliată situația cauzei pendinte -

succesiunea hotărârilor pronunțate în cauză și considerentele acestora, tocmai

pentru a clarifica cadrul procedural de învestire, respectiv obligațiile ce au

fost stabilite în sarcina instanțelor fondului, dată fiind pretenția concretă a

reclamanților - reținând în considerentele deciziei, următoarele:

Prin Decizia nr. 5673

din 09 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus pentru a

doua oară trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului împotriva Sentinței

civile nr. 1605/2007, la Curtea de Apel Timișoara, iar nu la prima instanță,

astfel cum s-a procedat în primul ciclu procesual.

A apreciat că

instanța de apel nu s-a preocupat să răspundă tuturor criticilor aduse prin

motivele de apel, că nu și-a motivat hotărârea sub aspectul incidenței în cauză

a Legii nr. 18/1991, și nici a Legii nr. 1/2000, aspect exclusiv avut în vedere

la pronunțarea soluției de către prima instanță de fond, nu a înlăturat motivat

susținerile apelanților-reclamanți privind preluarea în fapt a bunului,

demolarea construcțiilor existente pe teren și deținerea unuia dintre imobile

de către Institutul Agronomic.

Înalta Curte a

considerat că instanța de apel este obligată să lămurească aspectele ce țin de

incidența în cauză a Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 sau a Legii nr.

10/2001, acest fapt fiind dat ca îndrumare expresă în scopul de a se răspunde

criticilor de nelegalitate aduse sentinței primei instanțe.

Prin trimiterea

cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș, Curtea de Apel Timișoara, fără a

răspunde motivelor de apel, a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ.,

ignorând faptul că deja, în primul ciclu procesual, se dispusese de către

instanța de recurs stabilirea naturii juridice a imobilelor în litigiu, prin

individualizare, aspect lămurit prin expertiza efectuată în cauză de către

prima instanță în al doilea ciclu procesual.

Sarcina instanței era

aceea de a răspunde criticilor formulate în apel, lucru pe care instanța de

apel nu l-a făcut.

Înalta Curte a

observat că în considerentele Deciziei nr. 92/2009 nu se rețin argumentele

pentru care s-a considerat ca fondat recursul și indicațiile date de instanța

de recurs, instanței de apel, ci numai argumentele pentru care în recurs s-a

considerat nefondată critica privind greșita calificare a căii de atac, ceea ce

dovedește că instanța de apel nu s-a preocupat să urmărească indicațiile ce i

s-au dat, ocazie cu care ar fi observat că trebuia să răspundă criticilor din

apel referitoare la toate cererile cu care prima instanță a fost învestită și

care au ca obiect mai multe suprafețe de teren și construcțiile demolate, să

stabilească legea aplicabilă și în cazul imobilului înregistrat sub nr. top. Z.

Celelalte critici

invocate de recurent vizează cauze de nelegalitate care au fost invocate și pe

calea apelului și cărora urmează a li se răspunde de către instanța de apel cu

ocazia analizării motivelor de apel, după casare.

Prin Decizia civilă

nr. 484/A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul

reclamanților, a schimbat în tot sentința, și rejudecând, a admis în parte

acțiunea acestora, a anulat Dispozițiile nr. 563 din 08 martie 2004 și nr. 2071

din 03 august 2006, a obligat pârâtul să trimită notificările reclamanților,

Comisiei municipale de fond funciar Timișoara, în vederea valorificării

acestora potrivit art. V alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2006, astfel cum aceasta

a fost modificată, a respins restul acțiunii.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța anterioară a reținut că a fost stabilit că imobilele

revendicate de către reclamanți, la data formulării notificărilor, se găseau în

extravilanul municipiului Timișoara, împrejurare ce scoate acțiunile din

domeniul Legii nr. 10/2001.

Legea aplicabilă

demersului judiciar inițiat de către reclamanți este determinată de materia

specifică fondului funciar, legile aplicabile fiind Legea nr. 18/1991, Legea

nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005 etc.

Au fost avute în

vedere astfel dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform

cărora nu intră sub incidența legii terenurile situate în extravilanul

localităților la data preluării abuzive sau la data notificării.

Reclamanții au

susținut că notificatorii au deținut suprafețe de teren și case, demolate după

anii 1960, în locul denumit „Seliște”, iar acest fapt trebuie interpretat ca

fiind relevant cu privire la deținerea unor imobile în intravilanul

localității.

Expertiza tehnică și

planul de amenajare a teritoriului au arătat că imobilele solicitate au făcut

parte, chiar înainte de „confiscare”, din extravilanul municipiului Timișoara,

iar, la momentul formulării notificărilor, de asemenea, făceau parte din

terenul extravilan.

S-a reținut și faptul

că, suprafețe de teren arabil de mărimea celor solicitate, respectiv de peste

1,5 ha, sunt specifice zonei extravilane, în interiorul localității, planul de

urbanism neevidențiind astfel de suprafețe.

Faptul că reclamanții

au plătit impozit pe teren și construcție și au folosit aceste bunuri imobile

înainte de data preluării abuzive de către stat, nu este de natură a schimba

natura lor juridică, mai ales natura juridică a acestora la data formulării

notificării.

Curtea a analizat în

continuare în ce măsură dreptul real de proprietate invocat de către reclamanți

mai poate fi valorificat pe calea acțiunii în justiție, având în vedere

„circuitul” juridic al acestei cauze.

Primarul municipiului

Timișoara, cu ocazia emiterii dispozițiilor de respingere a notificărilor, mai

ales în ceea ce privește ultima notificare, nu a observat că dispozițiile

modificatoare din Legea nr. 247/2005 impun, în mod imperativ, în astfel de

spețe, trimiterea notificărilor comisiilor municipale de fond funciar, în

vederea valorificării drepturilor pretinse de către persoanele care au formulat

notificare.

Instanța de apel a

constatat că notificările reclamanților nu au fost examinate pe fondul lor, de

către entitatea jurisdicțională administrativă competentă, respectiv Comisia

municipală de fond funciar, organism ce are plenitudinea de competență asupra

recunoașterii dreptului real de proprietate invocat.

Statuând în legătură

cu îndrumările instanței supreme, respectiv în legătură cu stabilirea legii

aplicabile tuturor imobilelor revendicate, și a determinării cadrului legal de

soluționare a acțiunii reclamanților, Curtea a constatat că respingerea „de

plano” a acțiunii acestora este o soluție greșită.

Împotriva acestei

ultime decizii a instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de

03 februarie 2011, reclamanții S.E., B.E., P.I.G., H.A. și (II) la data de 01

februarie 2011, pârâtul primarul municipiului Timișoara, prin care au

criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

(I) Recursul

reclamanților a vizat în mod explicit următoarele aspecte de pretinsă

nelegalitate:

Hotărârea instanței

de apel nu rezolvă problema litigioasă și nu face decât să trimită notificările

către un alt organism administrativ necompetent.

Instanța nu s-a pronunțat

cu privire la cererea de acordare de despăgubiri pentru casa expropriată și

demolată, în valoare de 71.281,00 euro, care a fost înscrisă în C.F. nr. B

Timișoara, la nr. topo Z - casă, curte și fâneț în Seliște; în subsidiar, au

solicitat obligarea primarului municipiului Timișoara să dispună acordarea

acestor despăgubiri.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra motivelor invocate pe larg în cererea introductivă de

instanță și în apel, ci s-a rezumat să constate, fără temei, că în speță sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991, fapt ce a condus la trimiterea

notificărilor Comisiei județene de fond funciar.

În mod corect,

instanța de apel a reținut că cele două dispoziții ale primarului sunt

nelegale, însă temeiul corect al soluționării cererii este Legea nr. 10/2001,

și nu Legea nr. 18/1991.

Notificările

defunctului S.A. cu din 07 februarie 2002 și 11 februarie 2002, adresate

Primăriei Municipiului Timișoara, precum și notificarea formulată de aceeași

persoană, din 08 februarie 2002, adresată Prefecturii Județului Timiș, au fost

întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Pe lângă alte

semnificații, aceste înscrisuri au și semnificația de act juridic prin care se

acceptă expres moștenirea imobilelor în litigiu - art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Repunerea în termen

reglementată de aceste legi nu are caracter jurisdicțional, ci operează de

drept, direct în puterea legii (ope legis), nefiind nevoie de intervenția

organului de jurisdicție.

Acțiunea a fost

intentată la data de 09 aprilie 2004, deci ea trebuie judecată după prevederile

legale în vigoare la aceea dată, Legea nr. 10/2001, așa cum a fost ea publicată

în M. Of. nr. 75/14.02.2001, și nu după modificările și completările date de

legiuitor după intentarea acțiunii.

Aplicând retroactiv

prevederile Legii nr. 10/2001, republicată și modificată prin Legea nr.

247/2005, s-a încălcat Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai grav este faptul

că instanța de apel a reținut că litigiul de față constituie obiectul Legii nr.

18/1991.

Art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului dispune că „Orice persoană are dreptul

la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a

cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, (...)”.

Reclamanții sunt la

al patrulea ciclu de judecată, fără să beneficieze de o soluție pe fondul

raportului juridic litigios.

Prin modificarea

Legii nr. 10/2001, în cazul proceselor aflate în judecare, legiuitorul

intervine ilegal în administrarea justiției, în scopul de a influența soluția

judiciară a unui proces.

Instanța era obligată

să constate că, în urma desființării actelor administrative, devenea aplicabilă

Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă și obligativitatea primarului de a emite

noi dispoziții prin care să admită notificările antecesorului reclamanților.

Din coroborarea

reglementărilor cuprinse în dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr.

18/1991, O.U.G. nr. 102/2001, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 și Legii

nr. 10/2001, terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 18/1991 sau Legii

nr. 1/2000, pentru că este administrat de Universitatea de Științe Agricole și

Medicină Veterinară a Banatului Timișoara.

Instanța de apel a

ignorat cele consemnate de expertul P.G. în completarea raportului de

expertiză, unde recunoaște că o parte din parcela cu nr. top. Z este situată și

în prezent în intravilanul municipiului Timișoara, dar și faptul că imobilele

revendicate formau un singur corp de proprietate, cu toate că menționează în

considerentele hotărârii că „au constituit un corp funciar unic” și că în

prezent se achită impozitul pe parcela cu nr. top. Z, impozit la tarif de

intravilan.

Același fapt este

susținut și de expertiza extrajudiciară a ing. A.C., în care se menționează că

parcela cu nr. top. Z este teren intravilan.

Instanța a fost

sesizată cu o contestație împotriva Dispozițiilor primarului municipiului

Timișoara nr. 563 din 08 martie 2004 și nr. 2071 din 03 august 2006, care

evident este întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Calea de atac

împotriva acestor acte administrative este reglementată de prevederile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilește în mod expres că această

categorie de acte poate fi atacată la secția civilă a tribunalului.

Instanța de apel

trebuia să dispună nu doar anularea celor două dispoziții atacate, ci și

obligarea organului administrativ la restituirea imobilelor pe vechiul

amplasament.

Din dosarul cauzei

rezultă o serie de aspecte relevante pentru stabilirea faptului că imobilele în

cauză fac obiectul Legii nr. 10/2001, după cum urmează: prin răspunsul la

obiecțiunile formulate în dosar, expertul P. recunoaște că parcela cu nr. top.

Z este în intravilan; o parcelă de teren nu poate fi și în intravilan și în

extravilan, fără să fie dezmembrată; pe parcela respectivă dacă este casă, curte,

parcela este în intravilan.

Înscrisul eliberat de

Direcția de Urbanism, entitate necompetentă de a se pronunța în cauză, este

contrazis de planul parcelar existent la dosarul cauzei.

Imobilele

administrate de o stațiune de cercetare din agricultură dacă, la origine, au

fost sau nu o exploatație agricolă, sunt sau nu în extravilan, nu cad sub

incidența Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și nici a Legii nr.

1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole și forestiere, fiind admisibile măsurile reparatorii, prin

retrocedare, în condițiile art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul cu parcelele

cu nr. top. X, Y și Z s-au aflat și se află și în prezent în administrarea

Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului Timișoara,

fiind preluat abuziv de stat, prin nerespectarea Constituției României din 1952

și respectiv Constituției din 1965, legilor organice și Tratatelor

internaționale la care România este parte.

Referitor la parcela

cu nr. top. Z, instanța nu a ținut cont de prevederile Normei metodologice din

18 aprilie 2003, publicată în M. Of., nr. 324/14.05.2003, cap. I, pct. 1,

litera e): “(…) În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face

dovada formală a preluării de către stat (de exemplu: decizia administrativă nu

este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după

data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va

face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în

patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă -

deci, fără titlu;”.

Instanța trebuia să

țină cont de faptul că înstrăinările de terenuri situate în afara perimetrului

construibil al așezămintelor urbane se făcea cu avizul Ministerului

Agriculturii, conform art. 8 din Decretul nr. 151/1950. În C.F. nr. A Timișoara

nu este menționat un asemenea aviz, ceea ce înseamnă că terenurile în cauză

erau situate în interiorul vetrelor comunelor urbane, echivalentul

intravilanului de azi.

Nefiind identificat

imobilul prin planuri de situație și planuri parcelare, nu se putea stabili

dacă terenul este sau nu în intravilan.

Având în vedere că

statul a dat în administrare operativă Institutului Agronomic, imobilele

defunctului M.Ș., rezultă că acesta nu a avut posibilitatea de a dispune de

bunul său, real, exclusiv și absolut.

Au fost invocate și

dispozițiile art. 966 C. civ. - „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză

falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect”- întrucât statul a intrat în

posesia terenului în litigiu fără un act juridic civil translativ, fără act

juridic între vii, fără un act juridic cu titlu oneros, încălcând astfel și

art. 942 - 943, 945 și 948 C. civ.

(II) Recursul

pârâtului primarul municipiului Timișoara a vizat în mod explicit următoarele

aspecte de pretinsă nelegalitate:

În mod nelegal

instanța de apel a dispus ca aceste notificări să fie soluționate de Comisia

municipală de fond funciar Timișoara, fără să țină cont de Adresa din 03

decembrie 2010, care arată că parcelele revendicate nu se află la dispoziția

Comisiei municipale de fond funciar.

Prin notele de

ședință depuse la dosarul cauzei în data de 19 octombrie 2010, s-a arătat că

aceste parcele fac parte din extravilanul municipiului Timișoara și sunt în

administrarea Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a

Banatului Timișoara.

Comisia de aplicare a

Legii nr. 10/2001 a constatat că imobilele identificate cu nr. top. X și Y,

înscrise în CF nr. A Timișoara, sunt situate în extravilanul municipiului

Timișoara, și nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar imobilul înscris în

CF nr. B Timișoara, nr. top. Z, se află în proprietatea unei persoane fizice,

anume M.Ș.

Așadar, terenurile în

litigiu au fost și sunt situate în extravilanul municipiului Timișoara, aspect

evidențiat de expertul tehnic care a fost numit în prezenta cauză prin raportul

de expertiză, specialitatea topografie.

Prin urmare, sunt

incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de judecată

nu poate transfera dosarele administrative de Legea nr. 10/2001, către Comisia

municipală de fond funciar, în vederea soluționării în baza Legii nr. 247/2006,

fără a ține cont că aceste terenuri sunt în administrarea unei alte persoane juridice.

Din datele de

cadastru deținute până în prezent de Municipiul Timișoara, rezultă că imobilele

cu nr. top. X, Y și Z, înscrise în CF nr. B sunt situate în extravilanul

Municipiului Timișoara.

De asemenea, s-a

susținut că aceste imobile nu au făcut obiectul vreunei hotărâri a Consiliului

local Timișoara privind aprobarea/avizarea vreunui P.U.D. sau P.U.Z.

Deși nu există un

plan de suprapunere a numerelor topografice cu numerele cadastrale, din

evidențele Serviciului Administrare Fond Funciar rezultă că acestea s-ar

suprapune cu parcela cadastrală nr. C, iar această parcelă, potrivit

registrului cadastral al posesorilor, extravilan, municipiul Timișoara, județul

Timiș, 1981, parcela cu nr. cad. C se află în extravilanul municipiului

Timișoara, în administrarea Universității de Științe Agricole și Medicină

Veterinară a Banatului Timișoara.

Limita actualului

intravilan al municipiului Timișoara s-a trasat pe bază de planuri cadastrale

sc. 1:10.000 ce conțin nr. cadastrale aferente Evidențelor Cadastrului Agricol

și s-au aprobat prin H.C.L. nr. 157/2002, prelungită cu H.C.L. nr. 139/2007.

Prin adresele

Serviciului Administrare Fond Funciar și în raportul de expertiză întocmit de

ing. P.G. s-a constatat că imobilele de sub nr. topo D, E, F, G, H, I și Z sunt

incluse în tarlaua cu nr. cadastral C, aflat în administrarea U.S.A.B. - S.D. -

Timișoara.

Potrivit raportului

de expertiză întocmit de ing. P.G., imobilele de sub nr. topo D, E, F, G. H, I

și Z incluse în tarlaua cu nr. cadastral C sunt cuprinse în teritoriul

administrativ al municipiului Timișoara, în extravilanul municipiului Timișoara

și au categoria de folosință arabil și nu curți-construcții ori grădini.

S-a mai învederat

instanței și faptul că, între recurentă și reclamanți figurează înregistrate

mai multe dosare pe rolul instanțelor de judecată, cu privire la revendicarea

acelorași imobile, respectiv că reclamanții au formulat o cerere și în baza

Legii fondului funciar.

Analizând criticile

formulate de recurenți, părți cu interese contrare în cauza pendinte, din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

Prin decizia

pronunțată, instanța de apel nu s-a îndepărtat niciun pas de situația existentă

în dosar în primul ciclu procesual, când prin Decizia civilă nr. 7900/2005,

instanța supremă a trimis pentru prima dată cauza spre rejudecare, Tribunalului

Timiș, cu motivarea că nu s-a individualizat obiectul revendicării pentru a se

stabili natura juridică actuală a imobilului în litigiu, în raport de care să

se aprecieze asupra dispozițiilor legale aplicabile.

Decizia atacată de

ambele părți cu interese contrare din dosarul pendinte nu s-a îndepărtat nici

față de situația existentă la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 1605

din 06 iulie 2007 a Tribunalului Timiș și a Deciziei civile nr. 531A din 03

decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, când au fost respinse acțiunile

conexe formulate de către reclamanți, sub motivul că imobilul în litigiu face

obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.

La acel moment,

instanța supremă își finaliza judecata tot cu o soluție de casare cu trimitere

spre rejudecare, pentru nemotivarea hotărârii pronunțate.

Prin ultima decizie

pronunțată în cauză, Decizia civilă nr. 1728 din 12 martie 2010, prin care s-a

admis recursul pârâtului, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre

rejudecarea apelului aceleiași instanțe, instanța supremă a prezentat într-o

formă detaliată situația cauzei pendinte - succesiunea hotărârilor pronunțate

în cauză și considerentele acestora - tocmai pentru a clarifica cadrul

procesual de învestire, respectiv obligațiile ce au fost stabilite în sarcina

instanțelor fondului, dat fiind pretenția concretă a reclamanților, dar și

apărările formulate.

Instanța supremă a

apreciat astfel că instanța de apel nu s-a preocupat să răspundă tuturor

criticilor aduse prin motivele de apel, că nu și-a motivat hotărârea sub

aspectul incidenței în cauză a Legii nr. 18/1991, și nici a Legii nr. 1/2000,

aspect exclusiv avut în vedere la pronunțarea soluției de către prima instanță

de fond, nu a înlăturat motivat susținerile apelanților-reclamanți privind

preluarea în fapt a bunului, demolarea construcțiilor existente pe teren și

deținerea unuia dintre imobile de către Institutul Agronomic.

Înalta Curte a

considerat că instanța de apel este obligată să lămurească aspectele ce țin de

incidența în cauză a Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 sau a Legii nr.

10/2001, acest fapt fiind dat ca îndrumare expresă în scopul de a se răspunde

criticilor de nelegalitate aduse sentinței primei instanțe.

Cu evidență rezultă

că nu au fost respectate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanța

de apel nu s-a preocupat să urmărească indicațiile ce i s-au dat, ocazie cu

care ar fi observat că trebuia să răspundă criticilor din apel referitoare la

toate cererile cu care prima instanță a fost învestită și care au ca obiect mai

multe suprafețe de teren și construcțiile demolate, să stabilească legea

aplicabilă și în cazul imobilului înregistrat sub nr. top. Z.

Potrivit art. 314 C.

proc. civ., „Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite” -

rezultă în mod clar ideea că stabilirea situației de fapt este atributul

suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, dreptul acestor

instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor

administrate în cauză.

Dovada îndeplinirii/neîndeplinirii

condiției prescrise de normele procedurale sus-menționate rezultă din

conținutul actului de dispoziție al instanței de judecată, respectiv hotărârea

judecătorească pronunțată.

Obligația instanței

de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura ca hotărârea

judecătorească cuprinde “motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților", în considerarea faptului că trebuie realizată situația-premisa

pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi

fost pe deplin stabilite.

Cum hotărârea

pronunțată nu aduce nicio clarificare raportului juridic dedus judecății,

menținând aceleași neclarități în privința situației imobilelor solicitate prin

notificările formulate, Înalta Curte a fost încă o dată obligată să caseze

hotărârea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, îndrumările instanței supreme

din toate etapele procesuale anterioare rămânând pe deplin în actualitate.

Instanța anterioară

și-a întemeiat doar formal hotărârea pe dispozițiile art. V din Titlul I al

Legii nr. 247/2005, conform cărora: (1) notificările nesoluționate până la data

intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcții de orice

fel, situate în extravilanul localităților, aparținând exploatațiilor agricole

și care au fost trecute în proprietatea statului, construcții de pe terenurile

forestiere, care au făcut parte din exploatația forestieră la data trecerii în

proprietatea statului, se vor înainta în vederea soluționării, în termen de 60

de zile, comisiilor comunale, orășenești și municipale constituite potrivit

Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, și Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate

potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr.

169/1997, cu modificările și completările ulterioare; (2) dispozițiile alin.

(1) se aplică în mod corespunzător și pentru terenurile prevăzute la art. 8

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, fără însă să configureze în mod

detaliat situația de fapt a cauzei pendinte, singura în măsură să permită

incidența/neincidența dispozițiilor legale, dar și cenzura într-o eventuală

cale de atac superioară.

Nu pot fi neglijate

la cercetarea judecătorească nici susținerile părților privind nerespectarea

regulilor referitoare la aplicarea legilor în timp, dat fiind faptul că de la

momentul învestirii instanței au intervenit modificări legislative care, în

raport de situația de fapt a dosarului ce se impune a fi configurată cu

prioritate, ar putea influența deznodământul în procesul de față.

Nu în ultimul rând,

instanța de trimitere va trebui să aibă în vedere exigențele ce țin de

caracterul echitabil al procedurii judiciare, din perspectiva art. 6 din

Convenția europeană a Drepturilor Omului - judecarea cauzei într-un termen

rezonabil - având în vedere că de la data învestirii instanței și până acum au

trecut mai mulți ani, fără să se realizeze progrese considerabile în

clarificarea raportului juridic dedus judecății.

Toate aceste omisiuni

ale instanței fondului în ceea ce privește cercetarea efectivă a

circumstanțelor cauzei pendinte converg spre reiterarea ideii că, în procesul

de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al oricărei judecăți,

instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele

administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de

apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat

ca fiind aplicabile raportului juridic litigios.

Instanța de trimitere

va trebui să îndeplinească această obligație de valorificare a probatoriului,

nu numai prin operațiunea de încuviințare și administrare a probelor

considerate pertinente și concludente cauzei de față (realizată deja, în mare

parte, în etapele procesuale anterioare), ci și prin operațiunea de apreciere a

acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile prevăzute

de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea

considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Este nevoie așadar de

o preocupare reală din partea instanței de judecată de a pune de acord, prin

motivare, datele ce rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar,

expertizele administrate în cauză, cu susținerile părților (redate în

paragrafele anterioare - care prezintă punctual și persuasiv elemente de fapt concrete

ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, în mod

argumentat).

Nu în ultimul rând,

instanța fondului va avea de cercetat și un alt fapt învederat, anume că între

recurentă și reclamanți ar figura înregistrate mai multe dosare pe rolul

instanțelor de judecată, având ca obiect revendicarea acelorași imobile,

respectiv că reclamanții au formulat și o cerere în baza Legii fondului

funciar, modul de finalizare a acestor proceduri putând influența dezlegarea

cauzei pendinte.

Cu ocazia

rejudecării, instanța va analiza toate celelalte critici de nelegalitate

formulate prin recurs, întrucât fiecare din aceste dispoziții de drept

material/procedural presupune clarificarea prioritară a deplinei situații de

fapt.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., cu referire la art. 313 și 314 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia atacată și va

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții S.E., B.E., P.I.G. și H.A. și de pârâtul primarul

municipiului Timișoara împotriva Deciziei nr. 484A din 16 decembrie 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2011.