ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5691/2012

Deliberând asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2352 din 05 octombrie 2005, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 5374/2005, s-a respins contestația formulată de contestatorul M.R.N. Pentru a pronunța astfel, Tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 25 mai 2005, petentul M.R.N. a contestat dispoziția din 18 aprilie 2005, solicitând restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Timișoara. La data de 07 septembrie 2005, contestatorul a formulat precizarea contestației, în care detaliază motivele de fapt și de drept care au stat la baza declanșării acțiunii.

Fără a intra în cercetarea fondului, instanța a reținut că acțiunea inițială a fost introdusă în termenul de 30 de zile de la comunicarea dispoziției, așa cum dispune art. 24 din Legea nr. 10/2001. Pentru a putea fi supusă analizei în fond, această contestație inițială trebuia să întrunească toate condițiile cererii de chemare în judecată, cuprinse în art. 112 C. proc. civ., ori, contestatorul nu s-a conformat acestei obligații, completând contestația peste 3 luni de la data formulării acesteia. S-a constatat astfel că precizarea contestației este tardiv formulată față de disp. art. 24 din Legea nr. 10/2001, motivele contestației fiind depuse la dosar la mult timp după expirarea termenului de 30 zile prevăzut de lege.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.R.N., care a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș. Prin decizia civilă nr. 2 din 09 ianuarie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantul M.R.N., a desființat sentința civilă apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Timiș. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că potrivit art. 24 alin. (3 1 ) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana ce se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Din cuprinsul acestui text de lege, rezultă fără dubii că legiuitorul a stabilit un termen de decădere pentru înregistrarea, respectiv contestarea dispoziției de respingere a notificării, fără a face vreo referire la motivarea acestei contestații, respectiv precizarea ei ulterioară. Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că în mod nefondat tribunalul a apreciat că în cauză, contestația înregistrată de reclamantul M.R.N. la 24 mai 2005, nu îndeplinește condițiile reglementate de art. 112 C. proc. civ., iar completarea contestației făcută la peste 3 luni de la data formulării ei, este tardivă raportat la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, precizarea contestației s-a efectuat de către contestator la data de 07 septembrie 2005, al doilea termen de judecată stabilit de instanță, când reclamantul a fost reprezentat de apărătorul ales.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1063 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Timiș a respins contestația formulată de reclamantul M.R.N. Tribunalul a reținut că, prin dispoziția din 18 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Timișoara a fost respinsă notificarea din 13 august 2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. A Timișoara, nr. top. 1. S-a reținut că solicitantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate invocat. Din C.F. A Timișoara se constată că nr. top. 1 evidențiază clădiri cu 2 etaje și curte, în suprafață de 1.764 m.p. În foaia de proprietate la poziția nr. 1 figurează Primăria Municipiului Timișoara, cu titlu de posesor de localizare.

La dosarul administrativ al imobilului există un înscris sub semnătură privată întitulat „contract de vânzare-cumpărare” încheiat la data de 15 decembrie 1940. Din conținutul acestuia, se constată că B.S. a vândut către H.E. farmacia situată în Timișoara, precum și mărfurile din aceasta și vadul comercial. Transferul de proprietate nu a fost evidențiat însă în cartea funciară, iar la momentul tranzacției se aplica sistemul cărților funciare reglementat prin Decretul-Lege nr. 115/1938. Prin instituirea sistemului menționat se asigura o evidență clară și cuprinzătoare a imobilelor și a proprietarilor acestora. Potrivit art. 17-18 din actul normativ menționat, drepturile reale cu privire la imobile puteau fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară.

În aceste condiții, înscrierea dreptului în cartea funciară avea efect constitutiv. Raportat la cauza dedusă judecății, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara nu a trecut în patrimoniul H.E., fiind încheiată doar o convenție prin care s-ar fi putut solicita ulterior intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară. Potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, așa cum era aplicabilă la data emiterii dispoziției din 18 aprilie 2005 , sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De prevederile legii beneficiază potrivit art. 4 alin. (2) din lege și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

Chiar dacă reclamantul a dovedit că este moștenitorul lui M.N., care la rândul său este moștenitorul lui M.E., nu există vocație pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, atâta timp cât dreptul de proprietate nu a aparținut niciodată lui H.E. Prin persoană îndreptățită a obține restituirea în natură sau echivalent a unui imobil, în sensul reglementat prin Legea nr. 10/2001, se înțelege persoana din patrimoniul căreia s-a preluat bunul de către stat, sau moștenitorii săi. Raportul juridic izvorât din aplicarea dispozițiile Legii nr. 10/2001 ia naștere între persoana deținătoare a imobilului și persoana îndreptățită la măsuri reparatorii. În cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la măsuri reparatorii, dispoziția din 18 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Timișoara fiind temeinică și legală.

Împotriva sentinței Tribunalului Timiș a declarat apel reclamantul M.R.N., care a solicitat pe fond, admiterii cererii astfel cum a fost precizată. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 522 din 27 noiembrie 2006, a respins apelul declarat de reclamant, cu motivarea că în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul M.R.N. nu este îndreptățit la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât, deși a făcut dovada că este moștenitorul numitei H.E., nu a făcut dovada dreptului de proprietate al antecesoarei sale asupra imobilului înscris în C.F. A Timișoara, nr. top. 1. În consecință, nu face parte din categoria persoanelor îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 [art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2)]. În C.F.

A Timișoara, sub nr. top. 1, figurează clădiri cu 2 etaje și curte, proprietară fiind din anul 1949 Primăria Municipiului Timișoara. O altă înscriere în această carte funciară, anterioară anului 1949, nu există. Din anexa la Decretul de naționalizare nr. 134/1949 rezultă că farmacia a fost preluată de stat de la B.S. S-a reținut că nici acesta nu figurează în cartea funciară, însă conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”, astfel că proprietarul imobilului la data naționalizării a fost numitul B.S.

Instanța de apel a reținut de asemenea, că reclamantul a depus la dosar, în copie, un înscris intitulat „contract de vânzare-cumpărare” cu privire la farmacia din Timișoara, încheiat între B.S. și H.E. la 15 decembrie 1940, urmând ca prețul să fie achitat în mai multe rate începând cu ianuarie 1941. Antecesoarea reclamantului nu și-a intabulat însă dreptul de proprietate, iar la acea dată înscrierea în cartea funciară avea un caracter constitutiv de drepturi, în conformitate cu Decretul-Lege nr. 115/1938. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.R.N., cauza fiind înregistrată pe rolul instanței supreme. Prin decizia civilă nr. 3820 din 10 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

Instanța de recurs a reținut, în esență, că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, având în vedere că în cartea funciară prima mențiune cu privire la proprietatea imobilului datează din anul 1949 și indică Primăria Municipiului Timișoara, precum și faptul că dreptul de proprietate al vânzătorului B.S. nu este înscris în cartea funciară, însă numele acestuia apare în anexa decretului de naționalizare. A reținut instanța de recurs că se impune completarea materialului probator pentru a determina semnificația primei mențiuni din cartea funciară referitoare la proprietarul imobilului din litigiu, precum și a motivelor inexistenței vreunei mențiuni anterioare în cartea funciară. Pe rolul Curții de Apel Timișoara cauza a fost din nou înregistrată, iar prin decizia civilă nr. 535 din 03 decembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamantului.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că raportat la considerentele deciziei civile de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a pus în vedere părților, la termenul de judecată din 12 noiembrie 2007, să administreze probe în acest sens, pentru clarificarea aspectelor invocate de reclamant. Prin adresa din 29 noiembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Timișoara - Direcția Urbanism rezultă că imobilul situat pe nr. top. 2, alături de celelalte imobile în C.F. A, au fost înscrise în această carte funciară din proprietatea Primăriei Timișoara în anul 1949, cu titlu posesor la localizare, cumpărare, expropriere, vânzare, schimb, donațiune, fără a se specifica titlul pentru fiecare imobil în parte.

Cum părțile au declarat că nu mai au alte probe de administrat, în raport de această stare de fapt, și văzând că, după casarea cu trimitere spre rejudecare, nu au mai fost administrate alte probe suplimentare, Curtea a constatat că starea de fapt reținută de prima instanță nu s-a modificat cu nimic, astfel că apelul a fost respins, ca neîntemeiat. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F. A Timișoara, nr. top. 1. Prin decizia civilă nr. 1525 din 13 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul M.R.N., a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că în rejudecare Curtea de Apel Timișoara a pus în vedere părților la termenul de judecată din 12 noiembrie 2007 să administreze probe și a reținut că din adresa din 29 noiembrie 2007 emisă de Primăria Timișoara - Direcția Urbanism rezultă că imobilul situat la nr. top. 2 a fost înscris în cartea funciară din proprietatea Primăriei Timișoara în anul 1949, fără a se specifica titlul. Instanța a reținut că părțile au declarat că nu mai au alte probe de administrat. Din analiza deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu și-a îndeplinit rolul de instanță de control judiciar. Ea era datoare – în situația în care părțile au declarat că nu mai au probe de administrat – să rejudece pricina și să răspundă tuturor motivelor de apel invocate de reclamant.

Limitarea instanței la a arăta că situația de fapt este aceeași cu cea care a fost stabilită de prima instanță echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, situație în care nici Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar cu privire la aspectele invocate de recurent. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 5905.2/59/2006 și raportat la îndrumările instanței de casare de a se rejudeca pricina pe fond și de a răspunde tuturor motivelor de apel – s-a solicitat de reprezentantul reclamantului acordarea unui termen mai lung pentru a depune la dosar reconstituirea cărții funciare cu privire la imobilul din litigiu – conform îndrumărilor instanței de control judiciar.

Pentru a da posibilitatea refacerii și depunerii la dosar a acestui extras de carte funciară, la termenul de judecată din 14 decembrie 2009 – cauza a fost suspendată în baza art. 242 pct. 1 C. proc. civ. fiind repusă pe rol la 22 octombrie 2010 la cererea reclamantului, cu prim termen de judecată la 15 noiembrie 2010. La termenul de judecată din 13 decembrie 2010, instanța a dispus menținerea măsurii de suspendare a judecării cauzei – până când reclamantul urma să-și îndeplinească obligațiile procesuale privind depunerea cărții funciare reconstituită cu privire la imobilul din litigiu. Totodată, s-a prorogat discutarea cererii în probațiune prin care reclamantul solicita să se răspundă de pârât dacă spațiul din litigiu este închiriat, solicitând și admiterea probei testimoniale, respectiv audierea a doi martori care cunosc împrejurări de fapt legate de translatarea dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu.

Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantului, având termen de judecată la 04 octombrie 2011. La acest termen, s-a depus din partea O.C.P.I. Timiș o adresă prin care se arată că nu este posibilă identificarea cărții funciare de dinainte de anul 1949 aferentă imobilului cu nr. top. 2. La același termen de judecată, s-au respins probele testimoniale solicitate de reclamant și cererea de comunicare a datelor cu privire la vânzarea sau închirierea imobilului. Prin decizia civilă nr. 1036/A din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul M.R.N., ca neîntemeiat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit extrasului C.F.

A Timișoara, nr. top. 1, asupra imobilului clădire cu 2 etaje și curte, la foaia de proprietate este trecută Primăria Municipiului Timișoara – posesor la localizare, cumpărare, expropriere, unificare, schimb, donație. Anterior acestei înscrieri (din 16 februarie 1949) în cartea funciară nu este făcută o altă mențiune. Este adevărat că reclamantul a făcut dovada cu înscrisuri că este moștenitorul numitei H.E., care a încheiat la data de 15 decembrie 1940 cu B.S. o convenție intitulată „contract de vânzare-cumpărare” cu privire la imobilul din litigiu. Transferul dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului, rezultat în urma încheierii înscrisului sub semnătură privată nu a fost evidențiat în cartea funciară.

Or, disp. art. 17-18 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (în vigoare la data încheierii convenției) prevede că drepturile reale cu privire la imobile pot fi dobândite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară – înscrierea având astfel efect constitutiv de drepturi. Prin Decretul de naționalizare a unităților sanitare, nr. 134/1949, imobilul din litigiu (farmacia particulară) a fost naționalizată de la B.S. și nu de la antecesoarea reclamantului. Potrivit disp. art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora. Rezultă că o condiție esențială pentru aplicarea acestor dispoziții legale de reparație este aceea că solicitantul sau antecesorul său să fi avut calitatea de proprietar al bunului ce a fost preluat de stat.

Este adevărat că legiuitorul a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite, dispunând prin art. 24 din lege în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cea înscrisă în actul de preluare a imobilului. Raportat și la considerentele deciziei de casare s-a constatat că ceea ce trebuie analizat este dacă contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant este un act doveditor al dreptului de proprietate invocat, raportat la disp. art. 23 din lege, la mențiunile din anexa decretului de naționalizare și la disp.

art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 24 din lege, respectiv dacă aceste dispoziții legale au fost corect aplicate în cauză. S-a constatat că din verificarea listei anexă la Decretul nr. 134/1949 rezultă că imobilul a fost preluat de la B.S., situație în care reclamantul (antecesoarea sa) nu poate beneficia de prezumția prevăzută de art. 24 din lege, întrucât nu H.E. a fost persoana trecută în decretul de naționalizare ca fiind proprietar al imobilului. De altfel, deși reclamantului, urmare a considerentelor și îndrumărilor date prin decizia de casare, i s-a pus în vedere de instanță să completeze probatoriul în cauză, în sensul reconstituirii cărții funciare cu privire la imobilul din litigiu, acest lucru nu s-a realizat, rezultând din adresa din 2011 eliberată de O.C.P.I.

Timiș că nu este posibilă reconstituirea cărții funciare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamantul M.R.N., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelului și a administrării probatoriului solicitat prin cererea depusă în apel. În subsidiar, se solicită modificarea în tot a deciziei recurate și a sentinței civile nr. 1063 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Timiș, iar pe fond, admiterea contestației formulate, anularea dispoziției din 18 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Timișoara și dispunerea restituirii în natură a imobilului solicitat prin notificarea din 13 august 2001. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea instanței de apel nu respectă caracterul devolutiv al apelului, fiind netemeinică și nelegală, încălcând decizia civilă nr. 1525 din 13 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța de control judiciar a stabilit că proba calității de persoană îndreptățită și a proprietății anterior naționalizării imobilului derogă de la regulile dreptului comun, potrivit căruia înscrierea dreptului de proprietate in temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938 avea caracter constitutiv de drepturi. Legea nr. 10/2001, instituie prin al său art. 24 alin. (2), o prezumție relativă de proprietate care operează în favoarea persoanei individualizate în decretul de naționalizare. În speță, din întreg ansamblul probator (acte de state civilă, contractul de vânzare-cumpărare, adresele instituțiilor abilitate din perioada respectivă), această prezumție este răsturnată, rezultând fără putință de tăgadă faptul că persoana individualizată în Decretul de naționalizare nr. 134/1949 -B.S.

a înstrăinat imobilul situat la parter, mamei recurentului M.E. - născută H., spațiu în care a funcționat o farmacie, până la data naționalizării imobilului. Imobilul a fost format din mai multe apartamente, conținând și spațiul solicitat a fi restituit în natură, însă nu s-a realizat până în prezent operațiunea de apartamentare în cartea funciară. De asemenea, potrivit răspunsului de la O.C.P.I. Timiș rezultă imposibilitatea refacerii situației de carte funciară referitoare la C.F. A Timișoara. anterioară anului 1949 (inclusiv perioada de referință 1941-1949). Prevederile art. 23.4.din H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/1001 dispun că „în cazuri deosebite se pot solicita și declarații notariale date de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la fundamentarea deciziei”.

Instanța de apel pornește de la o ipoteză greșită și anume, aceea că înscrierea dreptului de proprietate în temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938 a avut efecte constitutive de drepturi. Mai mult, Legea nr. 10/2001 instituie prin al său art. 24 alin. (2), o prezumție absolută de proprietate care operează în favoarea persoanei individualizate în decretul de naționalizare. O prezumție absolută de proprietate care operează în favoarea persoanei individualizate în decretul de naționalizare nu poate fi combătută prin alte mijloace de probă, câtă vreme instanța de apel a respins în mod nefondat, cererea reclamantului în probațiune. Mai mult, potrivit declarațiilor autentice din 06 octombrie 2011, dată de R.G.

și respectiv din 10 octombrie 2011, dată de A.E., depuse alăturat concluziilor scrise, se confirmă, coroborat și cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, că a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare a spațiului situat la parterul imobilului din Timișoara, prețul a fost de 4.500.000 lei, ce a fost plătit integral de către H.E. în rate. Recurentul-reclamant a arătat și faptul că, în mod eronat, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivelor de apel invocate, deși instanța de recurs a dispus rejudecarea apelului, iar potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. deciziile pronunțate în recurs în legătură cu problemele de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Deși instanța de recurs a hotărât administrarea probatoriului în vederea stabilirii corecte a stării de fapt până în momentul emiterii decretului de naționalizare, ce presupune nu numai posibilitatea refacerii C.F. A Timișoara, dar și a administrării oricăror probe necesare în vederea rezolvării corecte a cauzei, în raport și de susținerile reclamantului, hotărârea pronunțată în apel fiind criticată sub aspectul legalității, potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel. Instanța de apel nu a dat dovada de rol activ, în sensul că nu a dovedit o preocupare pentru stabilirea adevărului în cauză.

Rezultă din textul art. 295 C. proc. civ., multitudinea de mijloace puse de legiuitor la dispoziția instanței de apel, în sensul că aceasta poate soluționa litigiul în baza probelor administrate de prima instanță, ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei prin administrarea de noi probe. Intimata unitate deținătoare nu au negat identitatea dintre imobilul preluat de stat și cel cerut a fi restituit în natură, neadministrând probe care să dovedească lipsa de identitate, ci numai au susținut că reclamantul nu are calitatea de „persoană îndreptățită”. Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se referă la „persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, iar art. 4 alin. (2) din același act normativ se referă la moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

Dreptul de proprietate, ca și regulă generală, se dovedește cu acte translative de proprietate, astfel după cum rezultă și din conținutul deciziei nr. 3096 din 29 septembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, pronunțată în soluționarea unei cereri de retrocedare a unui imobil expropriat. Instanța de control judiciar - Înalta Curte de Casație și Justiție - prin deciziile nr. 3820 din 10 mai 2007 și nr. 1525 din 13 februarie 2009, a apreciat că înscrisurile de la dosar confirmă în mare măsură susținerile reclamantului. În ce privește calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire sau alte măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, recurentul a arătat următoarele: Mama sa M.E., născută H., la data de 15 decembrie 1941 a cumpărat de la B.S.

„farmacist locuitor”, farmacia „L.R.” situată în Timișoara pentru prețul de 4.500.000 lei, preț care a fost fixat în rate și care a fost achitat integral. În adresa Regatului României, Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale - Direcția Farmaciilor, se menționează „către H.E., Lovrin, jud. Timiș-Torontal, ca urmare a cererii dumneavoastră din 14 ianuarie 1941, avem onoarea de a vă răspunde că în conformitate cu avizul Comisiei farmaceutice din 21 iunie 1941, aprobat de minister, sunteți recunoscută ca dirigintă -proprietară prin transcriere asupra farmaciei cu dreptul real din Timșoara, fosta proprietate a d-lui farmacist B.S.” De asemenea, prin Decretul nr. 154/1949, publicat în B. Of.

nr. 15bis/02.04.1949, intrat în vigoare la 02 aprilie 1949, privind naționalizarea unităților sanitare ca: farmaciile urbane, reședințe și nereședințe de județ, centre importante muncitorești, laboratoarele chimico-farmaceutice, drogherii medicinale, depozite de medicamente și laboratoare de analize medicale, farmacia „B.S.” Timișoara, precum și toate farmaciile din România, după cum se poate observa din lista anexată decretului de naționalizare mai sus amintit. Calitatea de persoana îndreptățită a fost dovedită cu acte de stare civilă, certificate de moștenitor și certificate de calitate de moștenitor. Totodată, recurentul-reclamant a invocat și dispozițiile art. 1, 2 lit. a) din Legea nr 10/2001, precum și disp.

art. 22-26 din Legea nr. 10/2001, arătând că potrivit art. 22 1 introdus în Legea nr. 10/2001 prin Titlul I art. 1 pct. 52 din Legea nr. 247/2005 prevede că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., reclamantul a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului și administrarea probatoriului solicitat prin cererea de apel, susținând că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra tuturor criticilor formulate în apel și nu și-a exercitat rolul activ pentru administrarea de probe în cauză, așa cum s-a dispus prin deciziile de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin decizia adoptată.

În cauză, nu se verifică niciuna din ipotezele prevăzute de textul legal invocat, întrucât pe de o parte, instanța de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care a respins apelul, ca neîntemeiat, analizând motivele de apel prin raportare la probatoriul administrat în cauză și stabilind situația de fapt, la care a aplicat dispozițiile Legii nr. 10/2001 incidente în speță. Pe de altă parte, motivarea deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia. De asemenea, instanța de apel a încuviințat cererile reclamantului-apelant de acordare a unui termen mai lung (09 noiembrie 2009-14 decembrie 2009) și de suspendare a judecății apelului în temeiul disp. art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. (14 decembrie 2009-04 octombrie 2011), pentru a da acestuia posibilitatea de a reconstitui și depune la dosar cartea funciară referitoare la imobilului a cărei restituire o solicită, așa cum s-a reținut prin deciziile de casare ale instanței supreme. Așadar, Curtea de Apel Timișoara a respectat dispozițiile deciziilor de casare cu privire la cercetarea fondului cauzei și analizarea motivelor de apel, precum și cu privire la indicația de a da posibilitatea reclamantului să completeze probatoriul în susținerea cererii sale de restituire a imobilului. Ca urmare, sunt nefondate susținerile în baza cărora recurentul-reclamant a invocat casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acest motiv de recurs nefiind aplicabil în speță.

Celelalte critici, prin care se invocă o greșită interpretare și aplicare în cauză de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă. Prin decizia de casare nr. 3820 din 10 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că se impune completarea materialului probator cu referire la cartea funciară privind imobilul, pentru a se determina semnificația primei mențiuni din cartea funciară referitoare la proprietarul imobilului revendicat, precum și a motivelor inexistenței vreunor mențiuni anterioare. Așadar, instanța de casare a constatat că se impune în prezenta cauză suplimentarea materialului probator pentru dovedirea calității de proprietar al imobilului în litigiu și a calității de persoană îndreptățită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.

Această obligație cade în sarcina reclamantului, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., iar raportat la circumstanțele concrete ale pricinii, față de starea de fapt a imobilului și de situația juridică a acestui bun, era necesar a se dovedi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al autoarei reclamantului cu privire la imobilul solicitat, în conformitate cu cerințele legii, ce nu pot fi eludate, respectiv ale art. 17-18 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care prevăd că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este constitutivă de drepturi. Or, în sensul celor ce preced nu s-au administrat probe suplimentare față de primul ciclu procesual, așa cum se impunea pentru dovedirea pretențiilor formulate prin acțiune.

Ca urmare, la situația de fapt stabilită, Curtea de Apel Timișoara a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1), art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește prezumția instituită de legiuitor prin art. 24 din lege, în favoarea persoanelor îndreptățite, este adevărat că aceasta este o prezumție relativă, însă textul de lege invocat de recurent nu se aplică acestuia, față de împrejurarea că în anexa la decretul de naționalizare a imobilului nu figurează autoarea sa, ca proprietar la data preluării, ci numitul B.S. Recurentul-reclamant a formulat și critici privind greșita respingere de către instanța de apel a probei testimoniale, invocând și două declarații autentice de martori depuse în apel, anexat concluziilor scrise.

Însă, față de îndrumările precise ale instanței de casare și de obiectul prezentei pricini, Curtea de apel în mod corect a constatat că proba cu martori nu poate fi utilă și pertinentă în cauză, iar declarațiile de martor au fost depuse ca înscrisuri în dosarul de apel, la data de 10 octombrie 2011, ulterior închiderii dezbaterilor, care au avut loc la termenul din 04 octombrie 2011 și care, din punct de vedere procedural, nu ar fi putut fi avute în vedere la pronunțarea cauzei, deoarece această probă nu a fost pusă în discuție, cu respectarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare al părților și nu a fost încuviințată de către instanță. Având în vedere toate considerentele reținute, recursul declarat de reclamantul M.R.N.

este nefondat și va fi respins ca atare, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.R.N. împotriva deciziei nr. 1036/A din data de 11 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2012.