ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2784/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 09 iunie 2011, reclamanta B.M. a chemat în judecată Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că Statul Român a preluat fără titlu valabil cota de ½ parte din terenul înscris în CF Timișoara, în suprafață de 2877 mp, situat în Timișoara, să dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară prin rectificarea acesteia în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantei, R.D., și radierea dreptului de proprietate al Statului Român, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituția din 1965, art. 948, 968 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și art. 34 din Legea nr. 7/1996. La termenul de judecată din data de 06 septembrie 2011, Uniunea A.M.G. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și al Municipiul Timișoara prin Primar, iar Prefectul Județului Timiș a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților Municipiul Timișoara și Consiliul Local Timișoara.

La același termen de judecată, reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, solicitând în subsidiar, obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de piață a cotei de ½ parte din terenul înscris în CF Timișoara, respectiv CF Timișoara, în suprafață de 2877 mp, situat în Timișoara. Totodată, la termenul de judecată din data de 04 octombrie 2011, reprezentantul reclamantei a precizat că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este de 1.319.679 RON. Prin sentința civilă nr. 24735 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Timișoara, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Timiș.

Pe rolul Tribunalului Timiș, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2012, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Uniunea A.M.G., a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de Prefectul Județului Timiș și a fost respinsă excepția de netimbrare a acțiunii. Prin sentința civilă nr. 753 din 07 martie 2012, Tribunalul Timiș, a respins excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentat, a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes. A respins acțiunea formulată de reclamantă și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Uniunea A.M.G. în favoarea pârâților. Tribunalul a reținut că, prin acțiunea formulată, întemeiată pe temeiuri juridice cu caracter general, reclamanta tinde la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a bunului litigios și, subsecvent, la readucerea acestui bun, sau a contravalorii lui, în propriul patrimoniu.

Ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoanele care se considerau îndreptățite la reparație în temeiul acestui act normativ cu caracter special trebuiau să urmeze procedura administrativă instituită. Reclamanta nu a urmat această procedură și nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin reglementarea unui control jurisdicțional cu privire la dispozițiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul a asigurat respectarea garanțiilor unui proces echitabil, în sensul Convenției.

În aceeași măsură, reclamanta nu poate invoca dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu are în patrimoniu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, se impune a se face și aplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a apreciat că o acțiune cu configurația celei de față devine admisibilă numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenției și al protocoalelor sale adiționale. Cu forță juridică superioară se impune hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instanțele române.

Astfel, instanța de la Strasbourg a statuat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”. Raționamentul juridic evocat este valabil și în ipoteza în care se solicită contravaloarea bunului preluat, cum este cazul în speță, întrucât legile speciale au prevăzut și această modalitate de reparație. În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 27/2011 pronunțată în interesul legii.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, iar prin decizia nr. 177/A din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat și a obligat reclamanta apelantă la plata către intervenienta Uniunea A.M.G. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o corectă interpretare a deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Corespunde realității că adoptarea Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare.

Se observă, însă, că prin sus-menționata decizie s-a statuat că o atare posibilitate este recunoscută persoanelor exceptate de la aplicarea legii speciale, respectiv celor care nu au putut apela la dispozițiile ei fiind împiedicați de o împrejurare mai presus de voința lor; or, în cauză, reclamanta nu a susținut și nu a dovedit că situația sa s-ar încadra în vreuna dintre aceste ipoteze. În consecință, cum reclamanta era ținută să urmeze calea prevăzută de legea specială și nu a înțeles să procedeze în acest sens, este indiferent că imobilul în litigiu se află, încă, în patrimoniul statului, nefiind înstrăinat.

Pe de altă parte, reclamanta nu poate opune statului existența în patrimoniul său a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme, prin hotărârea dată în cauza Atanasiu contra România s-a statuat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

În fine, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la aprecierea statelor adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, astfel că susținerile apelantei referitoare la efectul adoptării legilor speciale asupra cererilor de drept comun sunt neîntemeiate, statul având aptitudinea de a adopta norme reparatorii cu caracter special ce nu pot fi aplicate în concurs cu normele generale. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta B.M.. Prin motivele de recurs, reclamanta formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ..: Recurenta susține că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 480 C. civ., a Legii nr. 10/2001 și a deciziei nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. În jurisprudența sa, instanța de contencios european a reținut că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Or, reclamanta a dovedit în cauză că, prin acțiunea formulată nu a adus atingere vreunui alt drept de proprietate, întrucât imobilul în litigiu se află și în prezent în proprietatea Statui Român. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credită și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice. Prin întimpinarea formulată, intimata-intervenientă Uniunea A.M.G. a invocat excepția nulității recursului, susținând că motivele formulate nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ.. Înalta Curte va analiza cu prioritate această excepție față de dispozițiile art. 316 C. proc.

civ.. raportat la art. 137 C. proc. civ.., și o va respinge, constatând, în temeiul art. 306 C. proc. civ.., că dezvoltarea motivelor de recurs formulate permite încadrarea criticilor pe care cererea de recurs le cuprinde în cazul de modificare a deciziei prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Reclamanta a învestit instanțele cu o cerere, formulată în contradictoriu cu Statul Român, a cărei finalitate este readucerea bunului în litigiu, în natură, sau a contravalorii lui, în patrimoniul reclamantei. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituția din 1965, art. 948, 968 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Înalta Curte apreciază că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată. Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ..

S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Reclamanta nu se află în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susțineri sau probe în acest sens. În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ..

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Este adevărat că, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existența unui „bun” în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului.

În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului.

Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie. Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar a bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ea nu este titulara unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În plus, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană, se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat și nu poate fi apreciată ca instituind un regim discriminatoriu, aplicabil numai anumitor categorii de persoane. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-intervenientă Uniunea A.M.G.. Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 177/A din 24 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013.