ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2784/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2784/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 09 iunie 2011, reclamanta B.M. a chemat

în judecată Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să constate că Statul Român a preluat fără titlu valabil cota de ½ parte

din terenul înscris în CF Timișoara, în suprafață de 2877 mp, situat în Timișoara,

să dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară prin rectificarea

acesteia în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantei,

R.D., și radierea dreptului de proprietate al Statului Român, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480-481 C. civ, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituția

din 1965, art. 948, 968 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și art. 34 din Legea nr. 7/1996.

La termenul de judecată

din data de 06 septembrie 2011, Uniunea A.M.G. a formulat cerere de intervenție

accesorie în interesul pârâților Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și al Municipiul Timișoara prin Primar, iar Prefectul Județului

Timiș a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților Municipiul

Timișoara și Consiliul Local Timișoara.

La același termen de judecată,

reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, solicitând în subsidiar,

obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești reprezentând valoarea de piață

a cotei de ½ parte din terenul înscris în CF Timișoara, respectiv CF Timișoara,

în suprafață de 2877 mp, situat în Timișoara.

Totodată, la termenul

de judecată din data de 04 octombrie 2011, reprezentantul reclamantei a precizat

că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este de 1.319.679 RON.

Prin sentința civilă

nr. 24735 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Timișoara, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului

Timiș.

Pe rolul Tribunalului

Timiș, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2012,

a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Uniunea

A.M.G., a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată

de Prefectul Județului Timiș și a fost respinsă excepția de netimbrare a acțiunii.

Prin sentința civilă

nr. 753 din 07 martie 2012, Tribunalul Timiș, a respins excepțiile lipsei dovezii

calității de reprezentat, a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes.

A respins acțiunea formulată de reclamantă și a admis cererea de intervenție accesorie

formulată de Uniunea A.M.G. în favoarea pârâților.

Tribunalul a reținut că,

prin acțiunea formulată, întemeiată pe temeiuri juridice cu caracter general, reclamanta

tinde la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a bunului litigios

și, subsecvent, la readucerea acestui bun, sau a contravalorii lui, în propriul

patrimoniu.

Ulterior intrării în vigoare

a Legii 10/2001, persoanele care se considerau îndreptățite la reparație în temeiul

acestui act normativ cu caracter special trebuiau să urmeze procedura administrativă

instituită.

Reclamanta nu a urmat

această procedură și nu se mai poate prevala de dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Prin reglementarea unui control jurisdicțional cu

privire la dispozițiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul

a asigurat respectarea garanțiilor unui proces echitabil, în sensul Convenției.

În aceeași măsură, reclamanta

nu poate invoca dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu are în patrimoniu un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, se impune a se face și aplicarea deciziei

nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin care s-a apreciat că o acțiune cu configurația celei de față devine admisibilă

numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenției

și al protocoalelor sale adiționale.

Cu forță juridică superioară

se impune hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

pilot Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, obligatorie

pentru instanțele române.

Astfel, instanța de la

Strasbourg a statuat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare

a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată

a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Raționamentul juridic

evocat este valabil și în ipoteza în care se solicită contravaloarea bunului preluat,

cum este cazul în speță, întrucât legile speciale au prevăzut și această modalitate

de reparație.

În acest sens a statuat

și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 27/2011 pronunțată în interesul

legii.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta, iar prin decizia nr. 177/A din 24 octombrie 2012, Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat și a

obligat reclamanta apelantă la plata către intervenienta Uniunea A.M.G. a sumei

de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o corectă interpretare

a deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Corespunde realității

că adoptarea Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de

a recurge la acțiunea în revendicare.

Se observă, însă, că prin

sus-menționata decizie s-a statuat că o atare posibilitate este recunoscută persoanelor

exceptate de la aplicarea legii speciale, respectiv celor care nu au putut apela

la dispozițiile ei fiind împiedicați de o împrejurare mai presus de voința lor;

or, în cauză, reclamanta nu a susținut și nu a dovedit că situația sa s-ar încadra

în vreuna dintre aceste ipoteze.

În consecință, cum reclamanta

era ținută să urmeze calea prevăzută de legea specială și nu a înțeles să procedeze

în acest sens, este indiferent că imobilul în litigiu se află, încă, în patrimoniul

statului, nefiind înstrăinat.

Pe de altă parte, reclamanta

nu poate opune statului existența în patrimoniul său a unui „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă

vreme, prin hotărârea dată în cauza Atanasiu contra România s-a statuat că un bun

actual există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat

în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a dispus expres în sensul restituirii

bunului.

În fine, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la aprecierea statelor adoptarea măsurilor

legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate

de stat sau acordarea de despăgubiri, astfel că susținerile apelantei referitoare

la efectul adoptării legilor speciale asupra cererilor de drept comun sunt neîntemeiate,

statul având aptitudinea de a adopta norme reparatorii cu caracter special ce nu

pot fi aplicate în concurs cu normele generale.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta B.M..

Prin motivele de recurs,

reclamanta formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care le întemeiază

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..:

Recurenta susține că decizia

instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv

a dispozițiilor art. 480 C. civ., a Legii nr. 10/2001 și a deciziei nr. 33/2008,

pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În jurisprudența sa, instanța

de contencios european a reținut că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor

anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist

nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au

dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Or, reclamanta a dovedit

în cauză că, prin acțiunea formulată nu a adus atingere vreunui alt drept de proprietate,

întrucât imobilul în litigiu se află și în prezent în proprietatea Statui Român.

Numai persoanele exceptate

de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta

a fost cumpărat cu bună-credită și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

de către chiriași.

Soluția se impune justificat

și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența

unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie

de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de

drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri. Cu alte

cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea

a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de

reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și

în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității

și securității raporturilor juridice.

Prin întimpinarea formulată,

intimata-intervenientă Uniunea A.M.G. a invocat excepția nulității recursului, susținând

că motivele formulate nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ..

Înalta Curte va analiza

cu prioritate această excepție față de dispozițiile art. 316 C. proc. civ.. raportat

la art. 137 C. proc. civ.., și o va respinge, constatând, în temeiul art. 306 C.

proc. civ.., că dezvoltarea motivelor de recurs formulate permite încadrarea criticilor

pe care cererea de recurs le cuprinde în cazul de modificare a deciziei prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a învestit

instanțele cu o cerere, formulată în contradictoriu cu Statul Român, a cărei finalitate

este readucerea bunului în litigiu, în natură, sau a contravalorii lui, în patrimoniul

reclamantei. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ,

art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituția din 1965, art. 948, 968 C. civ.,

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale și art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Înalta Curte apreciază

că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi

promovată.

Prin decizia în interesul

legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, și anume C. civ..

S-a

concluzionat că

opinia

unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă

și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau

care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o,

nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece

ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie

reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat

că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele

care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură

în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului

litigios.

Reclamanta nu se află

în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din

motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele

legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susțineri sau probe

în acest sens.

În consecință, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea

de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ..

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială

și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Așa cum rezultă din considerentele

anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în

privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude

posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin

care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de

drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile

nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ

asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de

judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum

s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că, prin

decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a

decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului

în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta

Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat,

acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența

unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În cauză însă, reclamanta

nu se poate prevala de existența unui „bun” în accepțiunea dată de normele convenționale

și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Aceasta deoarece, în jurisprudența

actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea

atribuită noțiunii de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a drepturilor Omului.

În practica anterioară

a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă,

prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior

anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare

de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor,

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de

către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat

unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului.

Însă, prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut

că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în

mod expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului,

poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului

de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații.

Hotărârea pilot pronunțată

de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei

decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie.

Prin urmare, câtă vreme

reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i

fi fost recunoscută calitatea de proprietar a bunului în litigiu și care să cuprindă

dispoziția expresă de restituire a imobilului, ea nu este titulara unui bun în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

În plus, în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au

fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri

speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități

deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană, se înscrie în soluțiile de restituire

a bunurilor confiscate adoptate de stat și nu poate fi apreciată ca instituind un

regim discriminatoriu, aplicabil numai anumitor categorii de persoane.

Fiind reglementată prin

norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei

proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate

pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimata-intervenientă Uniunea A.M.G..

Respinge recursul declarat

de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 177/A din 24 octombrie 2012 a Curții de

Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013.