ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 22 noiembrie 2011, reclamanții M.E.V. și M.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Timiș, să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra terenului in litigiu; obligarea pârâtului Statul Român să le lase în deplină proprietate si liniștită posesie terenul în suprafață de 1271 m.p., reprezentând cota de ½ din terenul situat, la data preluării, în Timișoara, înscris in CF nr. 4628 Timișoara, dispunând cuvenitele rectificări de carte funciară, iar în situația în care retrocedarea în natură nu este posibilă, în tot, sau în parte, au solicitat acordarea de despăgubiri având in vedere valoarea de piață a imobilului în litigiu, suma acordată cu titlu de despăgubiri urmând a fi reactualizată cu rata inflației, până la data plății efective. Prin sentința civilă nr. 319 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Timiș a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții M.E.V.

și M.R., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, având ca obiect revendicare imobiliară. Tribunalul a reținut că reclamanții M.E.V. și M.R. pretind repararea prejudiciului produs în perioada comunistă prin preluarea imobilului din Timișoara, înscris in CF 4628 Timișoara nr. top. 12365-12366, de către Statul Român. Imobilul a aparținut conform mențiunilor din cartea funciară, reclamantei M.E.V. și soțului acesteia, în prezent defunct, reclamantul M.R. fiind fiul acestora.

Mai exact reclamanții se află în situația de a solicita direct instanței prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun obligarea pârâților să le restituie în deplină proprietate și posesie terenul menționat în partea în care este liber, precum și acordarea de despăgubiri la valoarea de piață pentru partea din imobil care nu se mai poate restitui în natură, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a acestuia de la autorul lor. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamanți vizează în principal art. 480, 481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cu privire la garantarea dreptului de proprietate, dar și ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 par.1 din Convenție, raportat la faptul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Fără a se nega în mod clar încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții pretind că trebuie acordată prioritate dispozițiilor C.E.D.O., susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu privire la primul aspect din paragraful anterior, tribunalul a observat că la ultimul termen de judecată reclamanții au depus extrase din legea specială și modificările acesteia, tinzând să convingă instanța că termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit prin actele normative indicate până la data de 1 iulie 2003, iar H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003 exceptând de la retrocedare imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 58/1974. Caracterul abuziv al preluării acestor imobile a fost recunoscut abia în anul 2007, prin H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001. Actele invocate de reclamanți se referă însă la depunerea actelor doveditoare, nu la termenul limită pentru depunerea notificării sub sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, astfel că susținerile sunt neîntemeiate, constituind o încercare de inducere în eroare, întrucât dispozițiile legale mai sus invocate au intrat în vigoare la data de 14 mai 2003, prin publicarea în M. Of. nr. 324 din 14 mai 2003 a H.G.

nr. 498/2003, iar termenul limită de depunere a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, a fost 14 februarie 2002 și prin urmare, reclamanții nu aveau cum să anticipeze, cu mai mult de un an înainte de adoptarea Normelor Metodologice, faptul că nu vor beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001. În al doilea rând, tribunalul a apreciat că o corectă interpretare a dispozițiilor legale incidente, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, este doar aceea în sensul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.

Pe de altă parte, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocat, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai poate constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, reclamanții M.E.V. și M.R. nu s-au încadrat în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem, imobilul se încadrează la art. 2 lit. h), nici in personam, reclamanții fiind moștenitorii legali ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege. De asemenea, nu a fost relevat niciun motiv temeinic independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Totodată, reclamanții au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33 din 2008. Referindu-se la prioritatea Convenției, reclamanții invocă dispozițiile art. 6 par.1, întrucât prin respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre acestea măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță - art. 26, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării., conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. În fine, prin respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestuia act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., temei invocat de asemenea, de reclamanți, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care tribunalul a constatat că reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, nu se pune nici problema acordării de prioritate dispozițiilor din Convenție, cât timp nu există neconcordanțe între acestea și Legea nr. 10/2010. Pornind de la circumstanțele hotărârii pilot din Cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a nuanțat aplicarea noțiunii de bun.

Astfel, se afirmă că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, par. 140. Curtea a apreciat însă că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Instanța de fond a reținut și faptul că privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de „privare de drept” (Malhous împotriva Republicii Cehe, Smoleanu împotriva României), astfel că art. 1 din Protocol nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.(Jantner împotriva Slovaciei) Prin prisma considerentelor expuse, tribunalul având în vedere și decizia nr. 27 a Înaltei Curți, obligatorie, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., a respins acțiunea precizată. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții M.E.V.

și M.R., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 111 din data de 31 mai 2012, Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă a respins apelul, ca neîntemeiat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că p rocedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, este una obligatorie și derogatorie de la dreptul comun. Persoana interesată trebuia să urmeze această cale, care are redeschis inclusiv accesul la controlul instanțelor de judecată, neputându-se admite că s-a refuzat beneficiul unei legi speciale din considerente de apreciere ca inoportună a acestei legi sau că aceasta ar contraveni Constituției României.

De menționat că Legea nr. 10/2001 a făcut obiectul controlului de constituționalitate. După cum se reține în Hotărârea Pilot Atanasiu și alții contra României, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, nu contravine Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar neîndeplinirea procedurilor acestei legi speciale nu poate constitui un motiv de ocolire a legii speciale prin folosirea unei acțiuni de drept comun. Argumentul asigurării unei securități a circuitului civil se suprapune celor arătate mai sus și conduce la ideea că acțiunea de drept comun, așa cum a fost formulată și precizată de către reclamanți nu poate fi promovată, soluția de respingere a acestei acțiuni fiind una legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.E.V. și M.R., solicitând casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că, la data adoptării Legii nr. 10/2001 problema terenurilor preluate de stat, în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, era reglementată de Legea nr. 18/1991, care prin art. 36 alin. (3), recunoștea debitorului construcției cumpărate vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent și nu proprietarului de la data preluării acestui teren. Întrucât niciuna dintre cele două legi și niciun alt act normativ nu instituia vreo excepție de la această regulă, reclamanții au concluzionat că nu sunt îndreptățiți la retrocedare și nu au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 le-a reconfirmat reclamanților punctul de vedere, precizând la art. 1 pct. 1.4 lit. c) că urmează a se considera că notificarea prin care se invocă faptul că Legea nr. 58/1974 constituie preluare abuzivă să fie respinsă, cu motivația că aceste situații nu cad sub incidența Legii nr. 10/2001. Abia după 6 ani de la apariția Legii nr. 10/2001, s-a statuat prin H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că preluarea imobilelor în baza Legii nr. 58/1974 are caracter abuziv și cade sub incidența Legii nr. 10/2001.

La data adoptării acestor norme, însă, calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 era de mult închisă, termenul de depunere a notificărilor fiind împlinit la data de 14 februarie 2002. Pe cale de consecință, reclamanții au apreciat că normele legii speciale nu îndeplinesc condițiile preciziei, previzibilității și clarității, astfel că restricționarea accesului la justiție printr-o acțiune în revendicare constituie o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, reclamanții au arătat că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios.

În contextul celor evidențiate, recurenții au susținut că motivarea celor două instanțe ale fondului potrivită căreia nu ar exista neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apare ca vădit neîntemeiată. Potrivit Legii nr. 10/2001, așa cum a fost explicitată prin cele două norme metodologice (H.G. nr. 498/2003 și H.G. nr. 250/2007), adevăratul proprietar al imobilului preluat abuziv de Statul Român în baza Legii nr. 58/1974, nu are nicio posibilitate de revendicare sau despăgubire și pierde definitiv dreptul său de proprietate, fără a fi fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, cu dreapta și prealabila despăgubire, ceea ce contravine art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., precum și art. 44 alin. (3) din Constituția României.

Prevederile citate din legea nr. 10/2001 contravin principiului garantării și ocrotirii proprietății private, astfel cum este consacrat de Constituția României, art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., precum și art. 6 din Convenție. Drept urmare, recurenții au concluzionat în sensul că acțiunea lor în revendicare este admisibilă și se impune cercetarea pe fond a pretențiilor reclamanților, cu administrarea probelor solicitate. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții M.E.V. și M.R. au arătat cu privire la imobilul revendicat că, la data dobândirii acestui bun prin moștenire (14 noiembrie 1974), soții M. dețineau cu titlu de proprietate și alt imobil, situat în Timișoara, așa încât au fost obligați, potrivit art. 56 din Legea nr. 4/1973 ca, în termen de un an de la data dobândiri, să îl înstrăineze, pentru a evita preluarea lui de către stat.

Astfel, la data de 20 iunie 1975, soții M. au înstrăinat cota pe care o dețineau de ½ parte din construcții către numita P.M., terenul aferent în suprafață de 1271 m.p. fiind preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, cu plata sumei de 1050 lei. Ulterior, în temeiul Decretului de expropriere nr. 395/1985, construcția situată în Timișoara, a fost preluată de stat și apoi demolată, în vederea construirii unor blocuri de locuință, așa cum rezultă din înscrierile de la B12 din CF 4628 Timișoara. Prin motivele de recurs, reclamanții au invocat faptul că la data adoptării Legii nr. 10/2001, problema terenurilor preluate de stat în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, era reglementată de Legea nr. 18/1991, care prin art. 36 alin. (3), recunoștea debitorului construcției cumpărate vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent și nu proprietarului de la data preluării acestui teren.

Întrucât niciuna dintre cele două legi și niciun alt act normativ nu instituia vreo excepție de la această regulă, reclamanții au concluzionat că nu sunt îndreptățiți la retrocedare și nu au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001. Însă, dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 prevăd că „Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor.” Așadar, aceste dispoziții ale Legii nr. 18/1991 erau aplicabile titularilor dreptului de folosință a terenului pentru situația și pe durata existenței construcțiilor.

Proprietarii locuințelor, cu drept de folosință a terenului erau îndreptățiți să primească titlu de proprietate pentru teren în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991. Totodată, art. 7 lit. b) din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001 din 27 iunie 2001 (publicată în M.O.

nr. 379 din 11 iulie 2001) prevede că „nu beneficiază de măsuri reparatorii potrivit art. 5 și art. 8 din lege: foștii proprietari sau moștenitorii acestora pentru terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.” Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă per a contrario că situația terenurilor preluate în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 pe care nu se află construcții la momentul adoptării Legii nr. 10/2001 (pentru a fi incidente prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991) este reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, reclamanții au arătat că prin Decretului de expropriere nr. 395/1985, construcția aflată pe terenul preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, a fost demolată, în vederea construirii unor blocuri de locuință, așa cum rezultă din înscrierile de la B12 din CF 4628 Timișoara. Prin urmare, recurenții-reclamanți nu pot invoca în mod valabil că situația imobilului revendicat nu a fost prevăzută de legile speciale reparatorii adoptate de legiuitorul român după 1989 și că astfel, nu au fost îndreptățiți la retrocedare și nu au avut la îndemână nicio cale legală de a-și recupera bunul, în afara prezentei acțiuni în revendicare, motiv pentru care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Mai mult, prevederile art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2)) din Norma Metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003, enunțată de recurenți, însă greșit interpretată de aceștia, întăresc dispozițiile celor două legi speciale de reparație – Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001, dispunând cu privire la terenurile preluate de stat potrivit art. 30 și art. 31 din Legea nr. 58/1974: „Având în vedere că legiuitorul de după 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscut acestora dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcțiilor cumpărate, urmează a se considera că notificarea prin care se invocă faptul că acest act normativ constituie preluare abuzivă să fie respinsă, cu motivația că aceste situații nu cad sub incidența legii.” De asemenea, contrar susținerilor recurenților, Norma Metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G.

nr. 250 din 7 martie 2007 reia la art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2)) același text prevăzut de art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2)) din Norma Metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003. În plus, prevede la art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (3)): „Cât privește ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite – proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului….” Așadar, Normele Metodologice mai sus-menționate explicitează și fac distincția în mod foarte clar cu privire la situația terenurilor preluate de stat conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, după cum pe acestea existau sau nu construcții la data când s-a născut dreptul la restituire al persoanelor ce se consideră îndreptățite și prin urmare, situația acestor imobile intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 18/1991 sau Legii nr. 10/2001.

De altfel, aceste aspecte reies în mod neechivoc și din prevederile celor două legi reparatorii, după cum au fost analizate în precedent. Având în vedere considerentele mai sus reținute, din interpretarea legilor speciale reparatorii – Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 reiese fără tăgadă faptul că reclamanții M.E.V. și M.R. au avut posibilitatea de a solicita restituirea imobilului în litigiu în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 și de a formula în acest scop notificare în termenul și condițiile prevăzute de lege. Or, reclamanții au formulat prezenta acțiune în revendicare la data de 23 noiembrie 2011, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus derogant – și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale. În speță, reclamanții nu au formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că aceștia nu au înțeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului. Sancțiunea nerespectării termenului prevăzut de acest text legal, stabilit în cadrul procedurii administrative, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de regimul comunist.

Prin urmare, recurenții-reclamanți nu pot invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție le-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că aceștia ar fi putut formula acțiune în justiție, în temeiul art. 26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulțumiți de modalitatea soluționării notificării privind restituirea bunului.

În ceea ce privește decizia în interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze – administrativă și judiciară. Totodată, este de reținut în cauza de față că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanți se afla în deținerea pârâtului Municipiul Timișoara, astfel încât partea interesată putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiția să fi urmat procedura administrativă, în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamanții nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2011 prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, formulată în cauza de față, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie sau acordarea despăgubirilor de către pârâți, fără să prezinte argumente pertinente pentru care a fost împiedicat, în termenul prevăzut de legea specială să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului. În consecință, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamanții nu pot obține recunoașterea dreptului de proprietate prin intermediul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Cum reclamanții nu au efectuat niciun demers, în condițiile legilor sus-menționate, pentru recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire. În consecință, reclamanții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparație. Însă, recurenții-reclamanți nu sunt în măsură să arate de ce nu au respectat procedura administrativă impusă de Legea nr. 10/2001 și de ce termenul pentru formularea cererii de restituire a bunului în condițiile legii speciale nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea Europeană nu are niciun temei să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudența creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența Curții Europene.

Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamanților, de a ocoli actul normativ menționat pentru recuperarea bunului, aceștia au pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun. Accesul la justiție era pe deplin asigurat în cazul în care reclamantul ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, așa cum s-a arătat deja, în cazul în care ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării cererii pe calea procedurii administrative, ar fi putut formula acțiune în justiție, supunând pretențiile lui controlului judiciar.

Cu privire la critica reclamanților referitoare la încălcarea accesului la justiție, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, este de reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situațiile în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Ori, în privința accesului efectiv, reclamanții nu au pretins că, deși au folosit procedura administrativă, solicitând comisiei locale restituirea terenului, a fost lăsată nesoluționată cererea lor ori că, după primirea hotărârii comisiei locale, au fost împiedicați să o conteste în temenele și procedura prevăzute de lege.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamanților nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să îi îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul lor ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate nu se poate reține că, prin respingerea acțiunii în revendicare, instanța i-a lipsit pe reclamanți de proprietatea lor, perpetuând în acest fel abuzul comis prin preluare. De altfel, în cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă.

Reclamantul nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior expirării termenelor de formulare a cererilor de restituire a imobilului și fondată pe dreptul comun, câtă vreme acestuia nu i-a fost recunoscut anterior „un bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. Noțiunea de „bun” nu are accepțiunea de obiect material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului într-o procedură anterioară. În lipsa unei astfel de recunoașteri, invocarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

nu poate avea ca efect recunoașterea dreptului nevalorificat de reclamant în procedura specială obligatorie, pentru că textul Convenției nu poate fi interpretat în sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că acesta ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice Convenția. Dimpotrivă, în aplicarea art. 6 din C.E.D.O., analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept subsecvent dreptului de a se adresa unui tribunal, se face în conformitate cu prevederile legale instituite de stat prin norme de drept care sunt explicitate, accesibile și previzibile.

În consecință, în cazul unor imobile preluate de stat anterior datei de 22 decembrie 1989, fostul proprietar trebuia să uzeze de procedura specială prevăzută de legile reparatorii și care au statuat, într-o manieră clară și previzibilă, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Altfel, nu s-ar putea admite ca, în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedați de imobile în mod abuziv de către stat, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație, iar alții să poată acționa în justiție (inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparație sau în cazul pasivității) și pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului stabilității și securității raporturilor juridice. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, recursul reclamanților este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.E.V. și M.R. împotriva deciziei nr. 111 din data de 31 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara – Secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.