ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 22 noiembrie 2011,

reclamanții M.E.V. și M.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Timiș, să se constate nevalabilitatea titlului de

proprietate al Statului Român asupra terenului in litigiu; obligarea pârâtului

Statul Român să le lase în deplină proprietate si liniștită posesie terenul în

suprafață de 1271 m.p., reprezentând cota de ½ din terenul situat, la

data preluării, în Timișoara, înscris in CF nr. 4628 Timișoara, dispunând

cuvenitele rectificări de carte funciară, iar în situația în care retrocedarea

în natură nu este posibilă, în tot, sau în parte, au solicitat acordarea de despăgubiri

având in vedere valoarea de piață a imobilului în litigiu, suma acordată cu

titlu de despăgubiri urmând a fi reactualizată cu rata inflației, până la data

plății efective.

Prin sentința civilă nr.

319 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Timiș a respins acțiunea precizată

formulată de reclamanții M.E.V. și M.R., în contradictoriu cu pârâții Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, având ca obiect

revendicare imobiliară.

Tribunalul a reținut

că reclamanții M.E.V. și M.R. pretind repararea prejudiciului produs în

perioada comunistă prin preluarea imobilului din Timișoara, înscris in CF 4628

Timișoara nr. top. 12365-12366, de către Statul Român. Imobilul a aparținut

conform mențiunilor din cartea funciară, reclamantei M.E.V. și soțului

acesteia, în prezent defunct, reclamantul M.R. fiind fiul acestora.

Mai exact reclamanții

se află în situația de a solicita direct instanței prin formularea unei acțiuni

în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun obligarea pârâților

să le restituie în deplină proprietate și posesie terenul menționat în partea

în care este liber, precum și acordarea de despăgubiri la valoarea de piață

pentru partea din imobil care nu se mai poate restitui în natură, invocând

preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a acestuia de la autorul lor.

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată indicat de reclamanți vizează în principal art. 480,

481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., cu privire la garantarea dreptului de proprietate, dar

și ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 par.1 din Convenție,

raportat la faptul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Fără a se nega în mod

clar încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001,

reclamanții pretind că trebuie acordată prioritate dispozițiilor C.E.D.O.,

susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată

recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la primul

aspect din paragraful anterior, tribunalul a observat că la ultimul termen de

judecată reclamanții au depus extrase din legea specială și modificările

acesteia, tinzând să convingă instanța că termenul de depunere a notificărilor

a fost prelungit prin actele normative indicate până la data de 1 iulie 2003,

iar H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 exceptând de la retrocedare imobilele

preluate de stat în baza Legii nr. 58/1974. Caracterul abuziv al preluării

acestor imobile a fost recunoscut abia în anul 2007, prin H.G. nr. 250/2007

privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Actele invocate de

reclamanți se referă însă la depunerea actelor doveditoare, nu la termenul

limită pentru depunerea notificării sub sancțiunea decăderii din dreptul de a

solicita măsuri reparatorii, astfel că susținerile sunt neîntemeiate, constituind

o încercare de inducere în eroare, întrucât dispozițiile legale mai sus

invocate au intrat în vigoare la data de 14 mai 2003, prin publicarea în M. Of.

nr. 324 din 14 mai 2003 a H.G. nr. 498/2003, iar termenul limită de depunere a

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, a fost 14 februarie 2002 și

prin urmare, reclamanții nu aveau cum să anticipeze, cu mai mult de un an

înainte de adoptarea Normelor Metodologice, faptul că nu vor beneficia de

prevederile Legii nr. 10/2001.

În al doilea rând,

tribunalul a apreciat că o corectă interpretare a dispozițiilor legale

incidente, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, este doar

aceea în sensul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele

dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de

reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii

nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea

unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.

Pe de altă parte, art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocat, referitor la imobilele preluate de

stat fără titlu valabil prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau

de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai poate constitui temei pentru

revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că,

în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate

de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, reclamanții M.E.V.

și M.R. nu s-au încadrat în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior,

întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici

in rem, imobilul se încadrează la art. 2 lit. h), nici in personam, reclamanții

fiind moștenitorii legali ai autorului deposedat de stat, astfel că este

incident art. 4 alin. (2) din lege. De asemenea, nu a fost relevat niciun motiv

temeinic independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii

speciale prin formularea notificării.

Totodată, reclamanții

au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială,

Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., trebuie acordată prioritate Convenției, în

condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau

securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr.

33 din 2008. Referindu-se la prioritatea Convenției, reclamanții invocă

dispozițiile art. 6 par.1, întrucât prin respingerea acțiunii, ca inadmisibilă,

li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale.

Însă, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este

compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

Instanța de

contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un

context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori

de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în

substanța sa.

Or, legiuitorul român

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre acestea

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul

la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță - art. 26,

căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite

decizia de soluționare a notificării., conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007

pronunțată de recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

În fine, prin

respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun

formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele

ce intră sub incidența acestuia act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., temei invocat de asemenea, de

reclamanți, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă,

situație în care tribunalul a constatat că reclamanții nu pot invoca în mod

eficient garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, nu se pune nici

problema acordării de prioritate dispozițiilor din Convenție, cât timp nu

există neconcordanțe între acestea și Legea nr. 10/2010.

Pornind de la

circumstanțele hotărârii pilot din Cauza Maria Atanasiu și alții contra

României, Curtea Europeană a nuanțat aplicarea noțiunii de bun. Astfel, se

afirmă că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, par. 140.

Curtea a apreciat

însă că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Instanța de fond a

reținut și faptul că privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept

real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație

continuă de „privare de drept” (Malhous împotriva Republicii Cehe, Smoleanu

împotriva României), astfel că art. 1 din Protocol nu poate fi interpretat în

sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui

bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.(Jantner

împotriva Slovaciei)

Prin prisma

considerentelor expuse, tribunalul având în vedere și decizia nr. 27 a Înaltei Curți, obligatorie, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., a respins

acțiunea precizată.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamanții M.E.V. și M.R., solicitând casarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu

cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 111

din data de 31 mai 2012, Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă a respins

apelul, ca neîntemeiat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că p

rocedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001,

este una obligatorie și derogatorie de la dreptul comun.

Persoana interesată trebuia să urmeze

această cale, care are redeschis inclusiv accesul la controlul instanțelor de

judecată, neputându-se admite că s-a refuzat beneficiul unei legi speciale din

considerente de apreciere ca inoportună a acestei legi sau că aceasta ar

contraveni Constituției României.

De menționat că Legea

nr.

10/2001 a făcut obiectul controlului

de constituționalitate.

După cum se reține în Hotărârea Pilot

Atanasiu și alții contra României, Legea

nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată, nu contravine

Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, iar neîndeplinirea

procedurilor acestei legi speciale

nu poate constitui un

motiv de ocolire a legii speciale prin folosirea unei acțiuni de drept comun.

Argumentul asigurării unei securități

a circuitului civil se suprapune celor arătate mai sus și conduce la ideea că

acțiunea de drept comun, așa cum a fost formulată și precizată de către

reclamanți nu poate fi promovată, soluția de respingere a acestei acțiuni fiind

una legală și temeinică.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.E.V. și M.R., solicitând casarea

hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că, la data adoptării Legii nr. 10/2001

problema terenurilor preluate de stat, în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974,

era reglementată de Legea nr. 18/1991, care prin art. 36 alin. (3), recunoștea

debitorului construcției cumpărate vocația de a obține titlu de proprietate

pentru terenul aferent și nu proprietarului de la data preluării acestui teren.

Întrucât niciuna

dintre cele două legi și niciun alt act normativ nu instituia vreo excepție de

la această regulă, reclamanții au concluzionat că nu sunt îndreptățiți la

retrocedare și nu au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001. H.G. nr.

498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 le-a reconfirmat reclamanților punctul de vedere, precizând la art. 1 pct.

1.4 lit. c) că urmează a se considera că notificarea prin care se invocă faptul

că Legea nr. 58/1974 constituie preluare abuzivă să fie respinsă, cu motivația

că aceste situații nu cad sub incidența Legii nr. 10/2001.

Abia după 6 ani de la

apariția Legii nr. 10/2001, s-a statuat prin H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, că preluarea

imobilelor în baza Legii nr. 58/1974 are caracter abuziv și cade sub incidența

Legii nr. 10/2001.

La data adoptării

acestor norme, însă, calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001

era de mult închisă, termenul de depunere a notificărilor fiind împlinit la

data de 14 februarie 2002.

Pe cale de

consecință, reclamanții au apreciat că normele legii speciale nu îndeplinesc

condițiile preciziei, previzibilității și clarității, astfel că restricționarea

accesului la justiție printr-o acțiune în revendicare constituie o încălcare a art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte,

reclamanții au arătat că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a statuat că persoanele exceptate de la procedura legii speciale,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare a bunului litigios.

În contextul celor

evidențiate, recurenții au susținut că motivarea celor două instanțe ale

fondului potrivită căreia nu ar exista neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apare

ca vădit neîntemeiată.

Potrivit Legii nr. 10/2001,

așa cum a fost explicitată prin cele două norme metodologice (H.G. nr. 498/2003

și H.G. nr. 250/2007), adevăratul proprietar al imobilului preluat abuziv de

Statul Român în baza Legii nr. 58/1974, nu are nicio posibilitate de

revendicare sau despăgubire și pierde definitiv dreptul său de proprietate,

fără a fi fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, cu dreapta și

prealabila despăgubire, ceea ce contravine art. 1 din Primul Protocol adițional

la C.E.D.O., precum și art. 44 alin. (3) din Constituția României.

Prevederile citate

din legea nr. 10/2001 contravin principiului garantării și ocrotirii

proprietății private, astfel cum este consacrat de Constituția României, art. 1

din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., precum și art. 6 din Convenție.

Drept urmare,

recurenții au concluzionat în sensul că acțiunea lor în revendicare este

admisibilă și se impune cercetarea pe fond a pretențiilor reclamanților, cu

administrarea probelor solicitate.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții M.E.V.

și M.R. au arătat cu privire la imobilul revendicat că, la data dobândirii

acestui bun prin moștenire (14 noiembrie 1974), soții M. dețineau cu titlu de

proprietate și alt imobil, situat în Timișoara, așa încât au fost obligați,

potrivit art. 56 din Legea nr. 4/1973 ca, în termen de un an de la data

dobândiri, să îl înstrăineze, pentru a evita preluarea lui de către stat.

Astfel, la data de 20 iunie 1975, soții M. au înstrăinat

cota pe care o dețineau de ½ parte din construcții către numita P.M.,

terenul aferent în suprafață de 1271 m.p. fiind preluat de stat în baza art. 30

din Legea nr. 58/1974, cu plata sumei de 1050 lei.

Ulterior, în temeiul Decretului de expropriere nr. 395/1985,

construcția situată în Timișoara, a fost preluată de stat și apoi demolată, în

vederea construirii unor blocuri de locuință, așa cum rezultă din înscrierile

de la B12 din CF 4628 Timișoara.

Prin motivele de

recurs, reclamanții au invocat faptul că la data adoptării Legii nr. 10/2001,

problema terenurilor preluate de stat în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974,

era reglementată de Legea nr. 18/1991, care prin art. 36 alin. (3), recunoștea

debitorului construcției cumpărate vocația de a obține titlu de proprietate

pentru terenul aferent și nu proprietarului de la data preluării acestui teren.

Întrucât niciuna dintre cele două legi și niciun alt act normativ nu instituia

vreo excepție de la această regulă, reclamanții au concluzionat că nu sunt

îndreptățiți la retrocedare și nu au formulat notificarea prevăzută de Legea nr.

10/2001.

Însă, dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991

prevăd că „Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței

construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor

aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974

cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale,

trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului,

proprietari ai locuințelor.”

Așadar, aceste dispoziții ale Legii nr. 18/1991 erau aplicabile

titularilor dreptului de folosință a terenului pentru situația și pe durata

existenței construcțiilor. Proprietarii locuințelor, cu drept de folosință a

terenului erau îndreptățiți să primească titlu de proprietate pentru teren în

temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Totodată, art. 7 lit. b) din Norma Metodologică de

aplicare a Legii nr. 10/2001 din 27 iunie 2001 (publicată în M.O. nr. 379 din 11

iulie 2001) prevede că „nu beneficiază de măsuri reparatorii potrivit art. 5 și

art. 8 din lege: foștii proprietari sau moștenitorii acestora pentru terenurile

al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991

republicată și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate

potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.”

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă per a

contrario că situația terenurilor preluate în condițiile dispozițiilor art. 30

din Legea nr. 58/1974 pe care nu se află construcții la momentul adoptării

Legii nr. 10/2001 (pentru a fi incidente prevederile art. 36 alin. (3) din

Legea nr. 18/1991) este reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, reclamanții au arătat că prin Decretului de

expropriere nr. 395/1985, construcția aflată pe terenul preluat de stat în baza

art. 30 din Legea nr. 58/1974, a fost demolată, în vederea construirii unor

blocuri de locuință, așa cum rezultă din înscrierile de la B12 din CF 4628

Timișoara.

Prin urmare, recurenții-reclamanți nu pot invoca în mod

valabil că situația imobilului revendicat nu a fost prevăzută de legile

speciale reparatorii adoptate de legiuitorul român după 1989 și că astfel, nu

au fost îndreptățiți la retrocedare și nu au avut la îndemână nicio cale legală

de a-și recupera bunul, în afara prezentei acțiuni în revendicare, motiv pentru

care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Mai mult, prevederile art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2))

din Norma Metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin

H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003, enunțată de recurenți, însă greșit

interpretată de aceștia, întăresc dispozițiile celor două legi speciale de

reparație – Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001, dispunând cu privire la

terenurile preluate de stat potrivit art. 30 și art. 31 din Legea nr. 58/1974:

„Având în vedere că legiuitorul de după 1989 a soluționat această problemă în

favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscut acestora dreptul/vocația de

a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcțiilor

cumpărate, urmează a se considera că notificarea prin care se invocă faptul că

acest act normativ constituie preluare abuzivă să fie respinsă, cu motivația că

aceste situații nu cad sub incidența legii.”

De asemenea, contrar susținerilor recurenților, Norma

Metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 250

din 7 martie 2007 reia la art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2)) același text

prevăzut de art. 1 pct. 1.4 lit. c) (alin. (2)) din Norma Metodologică de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie

ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului

a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă, neavând dreptul/vocația

de a obține titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate,

regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței

prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite – proprietar al terenului la

data trecerii acestuia în proprietatea statului….”

Așadar, Normele Metodologice mai sus-menționate

explicitează și fac distincția în mod foarte clar cu privire la situația

terenurilor preluate de stat conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, după cum pe

acestea existau sau nu construcții la data când s-a născut dreptul la

restituire al persoanelor ce se consideră îndreptățite și prin urmare, situația

acestor imobile intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 18/1991 sau Legii nr.

10/2001.

De altfel, aceste aspecte reies în mod neechivoc și din

prevederile celor două legi reparatorii, după cum au fost analizate în

precedent.

Având în vedere considerentele mai sus reținute, din

interpretarea legilor speciale reparatorii – Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001

reiese fără tăgadă faptul că reclamanții M.E.V. și M.R. au avut posibilitatea

de a solicita restituirea imobilului în litigiu în temeiul prevederilor Legii nr.

10/2001 și de a formula în acest scop notificare în termenul și condițiile

prevăzute de lege.

Or, reclamanții au formulat

prezenta acțiune în revendicare

la

data de 23 noiembrie 2011, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001,

lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data

intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus

derogant – și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege

specială.

Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea

unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie

pentru instanțe potrivit art. 330

7

C. proc. civ., a stabilit, în

urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii

speciale.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul

comun în materia revendicării.

O atare interpretare este

impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparații".

În acord cu soluțiile adoptate

de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în

natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă,

așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un

proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De altfel, accesul la justiție

și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în

cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001,

deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că

nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Așadar, cu condiția ca dreptul

să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la

justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind

și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile.

Accesul la justiție presupune

în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste

exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că

„dreptul de

acces la tribunale nu este un drept absolut,

precum și că

„există

posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care

circumscriu conținutul oricărui drept."

Deci, se poate constata că

prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative

de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în

cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință,

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși

dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea

cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru

măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și,

fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează

legii generale.

În speță, reclamanții nu au

formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22

din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că aceștia nu au înțeles să urmeze

procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

Sancțiunea nerespectării termenului prevăzut de acest

text legal, stabilit în cadrul procedurii administrative, constă în pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent pentru imobilul preluat abuziv de regimul comunist.

Prin urmare,

recurenții-reclamanți nu pot invoca

încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție

le-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001,

având în vedere că aceștia ar fi putut formula acțiune în justiție, în temeiul art.

26 din legea specială, dacă ar fi fost nemulțumiți de modalitatea soluționării

notificării privind restituirea bunului.

În ceea ce privește decizia în

interesul legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că

atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele

anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de

contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele

două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate

conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze –

administrativă și judiciară.

Totodată, este de

reținut în cauza de față că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

imobilul pretins de reclamanți se afla în deținerea pârâtului Municipiul

Timișoara, astfel încât partea interesată putea obține măsuri reparatorii

pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiția să fi urmat procedura

administrativă, în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamanții nu a

procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2011 prin intermediul acțiunii

în revendicare de drept comun, formulată în cauza de față, lăsarea imobilului

în deplină proprietate și posesie sau acordarea despăgubirilor de către pârâți,

fără să prezinte argumente pertinente pentru care a fost împiedicat, în

termenul prevăzut de legea specială să declanșeze procedura administrativă, în

scopul recuperării bunului.

În consecință, în

prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de

către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi,

reclamanții nu pot obține recunoașterea dreptului de proprietate prin

intermediul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Pentru

valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate

trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul

respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor

procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Cum reclamanții nu au

efectuat niciun demers, în condițiile legilor sus-menționate, pentru

recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranță legitimă de a-și putea

realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de

restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în

absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un

bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, inclusiv în

ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest

scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”,

și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta,

indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi

speranța de restituire.

În consecință,

reclamanții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în

condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui

actuală.

Pe de altă parte,

conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru

contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio

obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate

înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior

ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de

apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în

perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre

condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se

consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cererea de

restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de

reparație.

Însă, recurenții-reclamanți

nu sunt în măsură să arate de ce nu au respectat procedura administrativă

impusă de Legea nr. 10/2001 și de ce termenul pentru formularea cererii de

restituire a bunului în condițiile legii speciale nu s-ar încadra în marja de

apreciere recunoscută statului, iar Curtea Europeană nu are niciun temei să

considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudența creată

în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se

referă jurisprudența Curții Europene.

Neprocedând în sensul

celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare

din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamanților, de a

ocoli actul normativ menționat pentru recuperarea bunului, aceștia au pierdut

dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Accesul la justiție

era pe deplin asigurat în cazul în care reclamantul ar fi respectat procedura

impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, așa cum s-a

arătat deja, în cazul în care ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării

cererii pe calea procedurii administrative, ar fi putut formula acțiune în

justiție, supunând pretențiile lui controlului judiciar.

Cu privire la critica

reclamanților referitoare la încălcarea accesului la justiție, garantat de art.

6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, este de reținut că

adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu

consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.

6 din Convenție, în situațiile în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Ori, în privința

accesului efectiv, reclamanții nu au pretins că, deși au folosit procedura

administrativă, solicitând comisiei locale restituirea terenului, a fost lăsată

nesoluționată cererea lor ori că, după primirea hotărârii comisiei locale, au

fost împiedicați să o conteste în temenele și procedura prevăzute de lege.

De asemenea, dreptul

de proprietate al reclamanților nu a fost recunoscut în prealabil printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să îi îndreptățească, în

prezent, să invoce dreptul lor ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat

pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, să poată fi valorificat pe calea

dreptului comun.

În lipsa

recunoașterii dreptului de proprietate nu se poate reține că, prin respingerea

acțiunii în revendicare, instanța i-a lipsit pe reclamanți de proprietatea lor,

perpetuând în acest fel abuzul comis prin preluare.

De altfel, în cauza

Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că

simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun

actual și nici o speranță legitimă.

Reclamantul nu se mai

poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior expirării termenelor de formulare a cererilor de restituire a

imobilului și fondată pe dreptul comun, câtă vreme acestuia nu i-a fost

recunoscut anterior „un bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al

C.E.D.O.

Noțiunea de „bun” nu

are accepțiunea de obiect material al raportului litigios, ci se circumscrie

sferei drepturilor recunoscute reclamantului într-o procedură anterioară.

În lipsa unei astfel

de recunoașteri, invocarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. nu

poate avea ca efect recunoașterea dreptului nevalorificat de reclamant în

procedura specială obligatorie, pentru că textul Convenției nu poate fi

interpretat în sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în

afara procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare

pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că acesta ar fi de natură să

restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate mai înainte ca ele să

ratifice Convenția.

Dimpotrivă, în

aplicarea art. 6 din C.E.D.O., analizarea condițiilor privind exercițiul unui

anumit drept subsecvent dreptului de a se adresa unui tribunal, se face în

conformitate cu prevederile legale instituite de stat prin norme de drept care

sunt explicitate, accesibile și previzibile.

În consecință, în

cazul unor imobile preluate de stat anterior datei de 22 decembrie 1989, fostul

proprietar trebuia să uzeze de procedura specială prevăzută de legile

reparatorii și care au statuat, într-o manieră clară și previzibilă, care sunt

condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate ori, în cazul

imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi

acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută

restituirea sau despăgubirea.

Altfel, nu s-ar putea

admite ca, în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a

proprietarilor deposedați de imobile în mod abuziv de către stat, unii să își

poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație, iar alții să

poată acționa în justiție (inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii

de reparație sau în cazul pasivității) și pe cale separată, nelimitat și în

același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și

principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, recursul

reclamanților este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.E.V. și M.R. împotriva deciziei nr.

111 din data de 31 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara – Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2013.