ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5837/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, la data de 6 martie 2009, reclamanta D.V.M.A.Z.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar, să se constate că pârâtul este competent să soluționeze, în baza Legii nr. 10/2001 dosarele administrative nr. 555, 556, 558, 559, 561, 562, 567, 568 și 2429; a solicitat anularea comunicării cu din 15 ianuarie 2009, emisă de pârât, și obligarea acestuia să emită dispozițiile prin care să soluționeze dosarele de revendicare menționate.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin comunicarea din 15 ianuarie 2009, pârâtul a declinat competența soluționării notificărilor către A.V.A.S., nemotivând în vreun fel această trimitere, actul fiind emis cu încălcarea art. 10 din Legea nr. 10/2001, care prevede expres că pentru imobilele preluate abuziv și demolate total sau parțial se dispune restituirea în natură a terenului liber, iar pentru construcțiile demolate și pentru terenul ocupat de construcții noi se stabilesc măsuri prin echivalent. Reclamanta a arătat că aceasta este situația imobilelor pe care le-a revendicat în baza Legii nr. 10/2001, iar pârâtul timp de 8 ani nu a dat nici o soluție notificărilor. La data de 2 noiembrie 2009, reclamanta a depus la dosar o completare de acțiune, prin care a chemat în judecată și pârâta A.V.A.S.

Prin sentința civilă nr. 25481 PI din 8 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis acțiunea; a constatat că unitatea deținătoare este abilitată să statueze asupra notificărilor nr. a, b, d-m ale reclamantei este SC C. SA Timișoara; a obligat pârâta A.V.A.S. să remită Societății Comerciale C. SA Timișoara dosarele administrative având ca obiect notificările reclamantei, iar pentru ipoteza în care dosarele administrative nu au fost deja trimise acestei pârâte de către Primăria Timișoara, inițial notificată, a obligat pârâtul Municipiul Timișoara, prin primar, să trimită dosarele administrative unității deținătoare în vederea soluționării notificărilor. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta D.V.M.A.Z.L.

a formulat mai multe notificări în baza Legii nr. 10/2001, înregistrate la Primăria Municipiului Timișoara, solicitând restituirea în natură a mai multor imobile, pretins aparținând antecesorilor săi. Din mențiunile existente în CF nr. AA Timișoara, în care sunt înscrise imobilele, rezultă că au aparținut lui SC I.R.P. SA Timișoara, cu titlu de cumpărare. Imobilul a fost preluat de Statul Român, iar din anul 1994 apare în proprietatea SC P.B. SA, conform Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, societate comercială care și-a schimbat denumirea în SC C. SA. Prin comunicarea din 15 ianuarie 2009 pârâtul și-a declinat competența de soluționare a notificărilor către A.V.A.S. București, invocând dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, apreciind că nu este unitate deținătoare în sensul legii speciale.

Prima instanță a reținut că această adresă nu reprezintă un act juridic veritabil, care să poată fi supus sancțiunii nulității, astfel cum solicită reclamanta, iar finalitatea dorită de reclamantă este aceea a identificării unității deținătoare abilitate să statueze asupra notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001. Potrivit mențiunilor de carte funciară, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele se aflau în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate - SC C. SA Timișoara. Prima instanță a constatat că preluarea imobilelor s-a făcut fără titlu, deoarece, deși reclamanta a precizat că au fost preluate de stat în baza Legii nr. 119/1948, imobilele nu se regăsesc în anexa acestei legi.

Tot preluare fără titlu valabil este apreciată și preluarea în baza Decretului nr. 712/1966, act normativ menționat de asemenea de reclamantă în cuprinsul acțiunii (dar nespecificat în cuprinsul cărții funciare). Decretul nr. 712/1966 nu a respectat prevederile Constituțiilor din 1952 și 1965 cu privire la proprietate, el contravenind și dispozițiilor art. 481 C. civ. Prin Decizia nr. 830/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În consecință, dispozițiile alin. (1) au revenit la forma lor inițială [art. 27 alin. (1) înainte de renumerotare], potrivit cu care „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate". În aceeași decizie se arată că dacă în art. 27 se făcea distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispozițiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptățite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora.

Constatându-se neconstituționale dispozițiile alin. (1) ale art. 29 în forma actuală a legii, rezultă că pentru imobilele preluate fără titlu, restituirea se face în natură, ceea ce exclude aplicarea în speță a dispozițiilor art. 29 din lege. Imobilele fiind scoase de sub incidența art. 29, trebuie aplicat art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar". Cum în speță imobilele solicitate de reclamantă se află în patrimoniul SC C. SA, prima instanță a considerat că aceasta este unitatea deținătoare care trebuie să soluționeze notificările reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta D.V.M.A.Z.L. Reclamanta a arătat că, prin aplicarea greșită a legii, prima instanță a constatat lipsa competenței de soluționare a notificărilor a pârâților Municipiul Timișoara, prin primar, și A.V.A.S. București. A mai arătat că o parte din construcțiile solicitate au fost demolate anterior privatizării, situație în care se aplică art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, care nu pot fi stabilite de unitatea privatizată sau de autoritatea care a efectuat privatizarea, ci de către Municipiul Timișoara, în reprezentarea Statului Român. Pârâtei A.V.A.S. îi revine competența, în baza art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de a soluționa notificările cu privire la imobilele existente în patrimoniul unității privatizate, a mai arătat reclamanta.

Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilelor nu poate fi soluționată decât de unitatea deținătoare a acestor imobile, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, pârâta a arătat că nu poate fi obligată să răspundă la notificări, întrucât nu a fost notificată conform procedurii prevăzute de acest tex legal. Prin decizia civilă nr. 1024 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul reclamantei; a schimbat în totalitate hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta A.V.A.S. București să răspundă notificărilor reclamantei din dosarele administrative nr. 555, 556, 558, 559, 561, 562, 567, 568 și 2429; a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Municipiul Timișoara, prin primar, pentru anularea adresei de comunicare a notificărilor către A.V.A.S.

și pentru obligarea de a răspunde la acestea; în baza art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., a obligat pârâta A.V.A.S. București la plata, față de reclamantă, a sumei de 750 RON, cheltuieli parțiale de judecată. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale și la circumstanțele cauzei.

Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, prevede că, „Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate", fiind avută în vedere, atunci când se face referire la legea specială, Legea nr. 247/2005, prin Titlul VII. Prin Decizia nr. 830/2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În mod greșit prima instanță a considerat că în acest fel au fost constatate neconstituționale dispozițiile art. 29 alin. (1) în forma lor actuală și că nu-și mai găsesc aplicarea în speță. Neconstituționalitatea a vizat dispozițiile din Legea nr. 247/2005, prin care din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a abrogat sintagma „imobilele preluate cu titlu valabil". În speța de față, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară și cum de altfel în mod corect reține și prima instanță, imobilele pentru care reclamanta solicită măsuri reparatorii se află în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate, respectiv, SC C. SA Timișoara. Această stare de fapt nu este contestată nici de către reclamantă, care de altfel nici nu contestă actele de privatizare, titlul societății comerciale fiind în această situație un titlu valabil.

Prin urmare, în cauză este aplicabil art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar persoana îndreptățită, reclamanta D.V.M.A.Z.L., are dreptul la despăgubiri. Conform alin. (3) din art. 29 al Legii nr. 10/2001, în această situație „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea", revenindu-i, astfel, pârâtei A.V.A.S. competența de a soluționa notificările reclamantei. Apărarea pârâtei A.V.A.S., în sensul că nu a fost notificată în condițiile legii nu poate fi luată în considerare, în condițiile în care, prin adresa din 15 ianuarie 2009 a pârâtului Municipiul Timișoara, prin primar, care a fost notificat inițial de către reclamantă, toate aceste notificări i-au fost comunicate spre soluționare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.V.A.S., formulând următoarele critici: I. Nesoluționarea notificării reclamantei nu poate fi imputată pârâtei A.V.A.S., având în vedere că de la data înregistrării acesteia (anul 2009), entitatea notificată a depus eforturi susținute pentru rezolvarea sa, solicitând reclamantei completarea actelor doveditoare, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001. Emiterea unei dispoziții în lipsa actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 constituie infracțiune, potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege și atrage răspunderea penală a persoanelor implicate în procedura de soluționare a notificărilor. II.

Prin art. II din Legea nr. 302 din 06 octombrie 2009 a fost modificat art. 31 din Legea nr. 10/2001, în sensul că „în procesele și cererile având ca obiect stabilirea potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 (...) a măsurilor reparatorii prin echivalent și/sau a valorii recalculate a acțiunilor, A.V.A.S. se substituie și dobândește calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice și instituțiilor publice implicate, preluând toate drepturile și obligațiile procesuale ale acestora, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi". III. În mod greșit A.V.A.S. a fost obligată la plata, către reclamantă, a cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., neputând fi reținută în cauză reaua credință sau comportarea neglijentă a acestei instituții. Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. În recursul promovat, recurenta-pârâtă nu contestă faptul că este entitatea abilitată a soluționa notificarea, ci doar arată că a depus suficiente diligențe în rezolvarea sa, solicitând reclamantei să completeze actele doveditoare pe baza cărora să poată emită dispoziția prevăzută de lege, revenindu-i acesteia din urmă culpa în nesoluționarea pretențiilor formulate pe această cale, critică care însă nu poate fi primită.

Posibilitatea depunerii sau completării actelor doveditoare până la data soluționării notificării, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, nu justifică, în nici un caz, refuzul de soluționare, întrucât obligația ce revine entității abilitate este aceea de a se pronunța asupra cererii cu care a fost învestită, prin emiterea unei dispoziții, de admitere sau de respingere, a pretențiilor notificatorului. În atare situație, tergiversarea nejustificată de soluționare a notificării echivalează cu refuzul de soluționare, împrejurare ce îndreptățește instanța de judecată sesizată de persoana îndreptățită să impună entității abilitate de lege să răspundă cererii cu care a fost învestită în procedura administrativă de restituire a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării. Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către reclamantă, în calitate de titulară a notificării, a actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională. Răspunderea penală la care recurenta-pârâtă susține că ar fi supusă prin soluționarea notificării în lipsa actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 se referă la „dispoziția de restituire" și nu la obligația generală de emitere a unei dispoziții (de restituire sau de respingere a pretențiilor formulate), astfel cum este prevăzută de art. 29 alin. (2) din lege.

În ceea ce privește dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat generic textul legal arătat, fără a imputa instanței de apel vreun aspect de nelegalitate referitor la acesta, simpla reproducere a unor dispoziții legale neconstituind critică în sensul art. 304 C. proc. civ., care să poată fi avută în vedere în analizarea recursului. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Rezultă, astfel, o condiție expresă, de obligarea a uneia dintre părțile litigante, la plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume, ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însuși cuprinsul hotărârii judecătorești de finalizare a acestei proceduri. În speță, apelul reclamantei împotriva hotărârii de primă instanță a fost admis, iar A.V.A.S. a fost obligată la soluționarea dosarelor administrative enumerate în dispozitivul hotărârii instanței de apel, această entitate reprezentând, astfel, „partea căzută în pretenții" conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sens în care și această critică va fi înlăturată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 1024 din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2012.