ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1835/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 28359/3/2009, la data de 30 iunie 2009, reclamantul B.M., asistat de B.E., în calitate de mamă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că reclamantul are calitatea de persoana îndreptățită la acordarea de despăgubiri; să se dispună obligarea pârâtului M.B., prin P.G., să înainteze dosarul nr. 41102 întocmit în baza Legii nr. 10/2001 către Comisia Centrala cu propunerea de acordare de despăgubiri, pentru imobilul situat în București, str. Chiristigiilor, sectorul 2, alcătuit din teren în suprafața de 360 m.p.

și construcții. Prin sentința civilă nr. 1300 din 29 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul B.M., minor, asistat de B.E., în calitate de mamă, în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G.; a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul din București, str. Chiristigiilor, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 425 m.p.

și construcție în suprafață de 187,70 m.p.; a dispus ca valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent să se stabilească prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor de 23.402 ROL; a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul nr. 41102, întocmit în baza Legii nr. 10/2001, către Comisia Centrală cu propunerea de acordare a despăgubirilor menționate și a lua act că nu s-a solicitat plata cheltuielilor de judecată Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele: Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, autoarea reclamantului, C.M., a solicitat emiterea unei dispoziții prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv, situat în București, str. Chiristigiilor, notificare în baza căreia a fost format, la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a M.B., dosarul nr. 41102. Această notificare nu a fost soluționată în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul construcție și teren sus, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut această dovadă, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/2001, dovedind, așadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menționat a autorilor săi, C.M., C.C. și C.A., dar și calitatea de moștenitor de pe urma acestora. Astfel, imobilul în litigiu, situat în București, str. Chiristigiilor a fost dobândit de autorul A.R.C., prin ordonanța de adjudecare nr. 1224 din 16 martie 1906, act menționat în actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 22273/1928.

Prin acest act de partaj voluntar, imobilul în litigiu a revenit în coproprietate, în cote egale, de câte 1/2, numiților D.A.C. și A.A.C. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr. 32933 din 20 noiembrie 1930, cota de ½ deținută de D.A.C. este transmisă fratelui E.C., care, la rândul său, înstrăinează această cotă către N.M.G., conform actului de vânzare-cumpărare, autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat,sub nr. 12626 din 6 aprilie 1936. Prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 604 din 12 ianuarie 1942, coproprietarii N.M.G. și A.A.C. partajează imobilul din str. Chiristigiilor, compus din 850 m.p. teren și clădiri, parțial, ei urmând a rămâne în coproprietate asupra fațadei imobilului și a unei părți de teren.

În ceea ce privește modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, tribunalul a reținut, așa cum rezultă din situația juridică atașată, coroborată cu copia Decretului nr. 1167/1968, că imobilul din str. Chiristigiilor, în suprafață de 850 m.p. teren și 375,41 m.p. construcții, a fost expropriat, în baza acestui act, de la proprietarii C.A. și M.L., fără a se preciza cota sau suprafața de teren și construcție ce ar fi revenit fiecăruia dintre aceștia. Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada deplină a faptului că autorul său, C.A.A., era proprietar asupra cotei de ½ din imobilul situat în București, str. Chiristigiilor, la momentul exproprierii acestuia, în anul 1968. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 378/1977, de pe urma defunctului C.A.A., a rămas ca moștenitoare C.C., iar, potrivit certificatului de moștenitor nr. 290 din 23 martie 1987, a rămas ca unică moștenitoare a numitei C.C.

notificatoarea C.M. Întrucât reclamantul este unicul moștenitor al defunctei C.M., conform certificatului de moștenitor nr. 50 din 24 martie 2005, tribunalul a constatat că reclamantul a dovedit că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de ½ din imobilul din str. Chiristigiilor, compus din suprafața totală de teren de 850 m.p. și construcții de 375,41 m.p. Având în vedere dovedirea de către reclamant a calității de persoană îndreptățite la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri bănești, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul din București, str. Chiristigiilor, sectorul 2, compus din teren în suprafață de 425 m.p.

și construcție în suprafață de 187,70 m.p. Tribunalul a constatat că nu se poate da valoare principiului restituirii în natură, prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul este afectat de elemente de utilitate publică, constând în blocul care poartă nr. 6 pe str. Chiristigiilor, trotuar pietonal, trotuar protecție și carosabil alee acces, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent se va stabili prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor de 23.402 ROL, despăgubiri primite de C.A., la momentul exproprierii. Întrucât emiterea titlurilor de despăgubire urmează procedura prevăzută de titlul VII din Legea nr. 24712005, tribunalul a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul nr. 41102, întocmit în baza Legii nr. 10/2001, către Comisia Centrală, cu propunerea de acordare a despăgubirilor menționate.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul M.B., prin P.G. Prin decizia civilă nr. 343/ A din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulată apelantul - pârât M.B., prin P.G. Examinând criticile formulate de către pârât, Curtea a constatat că acestea se referă, în principal, la consecințele nerespectării termenului de 60 de zile, în care, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, trebuia soluționată notificarea, precum și la imposibilitatea trimiterii dosarului format în baza cererii reclamanților de acordarea a măsurilor reparatorii la Comisia Centrală, din cauza lipsei avizului de legalitate emis de prefect.

Răspunzând criticilor cu care a fost învestită instanța de apel, Curtea a reținut, cu privire la nerespectarea termenului de 60 de zile, următoarele aspecte, care decurg din reglementările legale incidente și din cele statuate de instanțe supremă, și care sunt de natură să evidențieze caracterul acestui termen, semnificația și consecințele juridice ale nerespectării sale. Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent poate avea două date de referință de la care începe să curgă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus, odată cu notificarea, toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.

Însă, în cazul în care, odată cu notificarea, nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și, totodată, a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile. Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului). De asemenea, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 arată, prin dispozițiile art. 32.2, că, în ipoteza în care, după comunicarea unității deținătoare, persoana îndreptățită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns), pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.

Acceptarea unei prorogări tacite se poate obține și cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 23 alin. (2) din aceeași lege (invitarea persoanei îndreptățite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca, în procesul-verbal întocmit cu acest prilej, să se facă mențiune despre necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna și de persoana invitată). În cazul în care însă persoana îndreptățită căreia i s-a solicitat completarea materialului probator comunică în mod expres sau pretinde, în cadrul procedurii prevăzute la alin. (2) al art. 23 din aceeași lege, că nu posedă sau că îi este imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situației respective în procesul-verbal.

Dacă persoana îndreptățită, deși invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris. Prevederile art. 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 evidențiază că actele solicitate în mod expres de către entitățile învestite cu soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Curtea a apreciat că aceste dispoziții legale sunt de natură să ofere un răspuns susținerilor apelantului pârât, din economia acestor prevederi (astfel cum au fost interpretate și de instanța supremă prin decizia civilă nr. XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii), rezultând caracterul obligatoriu și imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere. De asemenea, faptul că legea stabilește în sarcina persoanelor îndreptățite obligația de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere, cât și dovada deținerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condițiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deținătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluționare.

Astfel, Curtea a ajuns la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptățite, prin care să li se solicite completarea probatoriului, în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile, stabilit imperativ de legiuitor. Având în vedere caracterul esențialmente reparatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cât și stringența soluționării cu celeritate a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare și natura juridică a termenului de 60 de zile, a apreciat că depășirea sa nu poate avea drept unică consecință doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere, sub rezerva dovedirii acestuia.

Dreptul persoanelor care au formulat notificări de a primi un răspuns la solicitările lor nu poate fi satisfăcut doar prin acordarea unor despăgubiri, cu consecința rămânerii în continuare în așteptarea unei soluții, având în vedere că se contestă, implicit, posibilitatea instanței de trece la soluționarea pe fond a cererii de retrocedare formulată în condițiile legii speciale. Această îndrituire legală a instanței de a rezolva fondul notificării a fost recunoscută instanțelor de judecată prin decizia nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte, în recurs în interesul legii, statuându-se că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare la imposibilitatea trimiterii dosarului format în temeiul notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001, din cauza lipsei avizului de legalitate al prefectului, Curtea, valorificând cele statuate de instanța supremă, prin decizia civilă pronunțată în recurs în interesul legii, anterior menționată, a apreciat că avizul de legalitate al prefectului nu mai poate fi considerat necesar, în cazul în care instanța de judecată a examinat fondul notificării și, implicit, îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 2, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului și la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, și a pronunțat o hotărâre judecătorească, în sensul constatării dreptului reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, care se vor stabili de către Comisia Centrală, în condițiile Legii nr. 247/2005, titlul VII.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul M.B., prin primarul general, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii intimatului reclamant, ca neîntemeiată. În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a arătat următoarele: Instanța de apel a respins, în mod eronat, ca nefondat, apelul pârâtului, reținând că lipsa răspunsului unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat. Soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, din moment ce, în speța dedusă judecății, nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat al M.B.

de a soluționa notificarea intimatului reclamant sau de o lipsă a răspunsului, care să atragă incidența dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secțiile unite, în sensul soluționării notificării pe fond de către instanța de judecata. Chiar daca s-ar accepta faptul că termenul legal de 60 de zile ar fi un termen imperativ, trebuie avut în vedere art. 22 din Legea nr. 10/2001 (modificat prin Legea nr. 247/2007), care stipulează că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la momentul soluționării notificării.

În ceea ce privește înaintarea dosarului administrativ, împreună cu dispoziția motivată, direct, către C.C.S.D., este evident faptul că o asemenea măsura se află în contradicție cu legea (Titlul VII, Capitolul 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005), avizul de legalitate al prefectului fiind obligatoriu in orice situație (indiferent dacă notificarea a fost soluționată direct, pe cale administrativă sau ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a soluționat, pe fond, notificarea), sub acest aspect soluția instanței de apel fiind esențialmente nelegală. Analizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente: Asupra primului motiv de recurs, prin care se invocă, în esență, că, în cauza dedusă judecății, nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat al M.B.

de a soluționa notificarea intimatului reclamant sau de o lipsă a răspunsului, care să atragă incidența dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secțiile unite, instanța de recurs reține că instanțele fondului au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale speciale care reglementează termenul în care trebuie soluționate notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, stabilind natura imperativă, absolută a termenului de 60 zile, defipt de lege pentru soluționarea notificărilor, momentele de la care începe să curgă, conduita organelor administrative învestite cu astfel de notificări, precum și atributul instanței de a soluționa o asemenea notificare pe fond, în ipoteza în care acest termen nu a fost respectat, în virtutea plenitudinii de jurisdicție de care se bucură o instanță independentă și imparțială, instituită de lege în această materie, în sensul art. 6 al C.E.D.O.

În acest sens, a fost corect aplicată în cauză decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat, în mod obligatoriu, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Cu privire la pretinsa absență a dovedirii caracterului nejustificat al refuzului M.B.

de a soluționa notificarea intimatului reclamant sau inexistența unei probe privind absența răspunsului însăși, instanța de recurs apreciază că acestea sunt simple susțineri, care nu își găsesc corespondent în textele legale, câtă vreme nesoluționarea notificării în cauză, în perioada 2001 (momentul formulării sale) – 2009 (momentul învestirii instanței), echivalează cu refuzul nejustificat al unității deținătoare a imobilului în litigiu de a soluționa notificarea, iar, în cauză, sarcina probei existenței unui răspuns la notificare, în sens pozitiv sau negativ, deci a ieșirii din pasivitate a organelor administrative cu atribuții jurisdicționale, incumba recurentului pârât, probă ce nu a fost administrată.

In ceea ce privește critica privind obligația impusă de instanțele fondului recurentului pârât de a înainta dosarul administrativ, împreună cu dispoziția motivată, direct, către C.C.S.D., în absența avizului de legalitate al prefectului, care, în opinia recurentului, ar fi în contradicție cu legea (Titlul VII, Capitolul 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005), Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată, întrucât această obligație a fost dispusă tocmai în considerarea realizării procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obținerea și înaintarea avizului de legalitate al instituției prefectului fiind obligatorie numai în ipoteza în care dosarele au fost soluționate în procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, conform O.U.G.

nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu și în ipoteza în care persoana interesată a declanșat procedura judiciară, prin care se solicită rezolvarea fondului notificării, ipoteza dedusă judecății, în care instanța de judecată, cu deplină jurisdicție, în fapt și în drept, verifică îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 2, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și dovada dreptului de proprietate pretins, astfel încât invocarea acestui motiv nu poate determina reformarea hotărârii pronunțate în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 343/ A din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 343/ A din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2012.