ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1835/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1835/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

28359/3/2009, la data de 30 iunie 2009, reclamantul B.M., asistat de B.E., în

calitate de mamă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin P.G.,

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că reclamantul are

calitatea de persoana îndreptățită la acordarea de despăgubiri; să se dispună

obligarea pârâtului M.B., prin P.G., să înainteze dosarul nr. 41102 întocmit în

baza Legii nr. 10/2001 către Comisia Centrala cu propunerea de acordare de

despăgubiri, pentru imobilul situat în București, str. Chiristigiilor, sectorul

2, alcătuit din teren în suprafața de 360 m.p. și construcții.

Prin

sentința civilă nr. 1300 din 29 septembrie 2010,

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantul B.M., minor,

asistat de B.E., în calitate de mamă, în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin

P.G.; a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, conform titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul din București, str. Chiristigiilor,

sectorul 2, compus din teren în suprafață de 425 m.p. și construcție în suprafață de 187,70 m.p.; a dispus ca valoarea măsurilor reparatorii prin

echivalent să se stabilească prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor

de 23.402 ROL; a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul nr. 41102,

întocmit în baza Legii nr. 10/2001, către Comisia Centrală cu propunerea de

acordare a despăgubirilor menționate și a lua act că nu s-a solicitat plata

cheltuielilor de judecată

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Prin notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001, autoarea reclamantului, C.M., a solicitat

emiterea unei dispoziții prin care să se constate calitatea sa de persoană

îndreptățită la despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv, situat în

București, str. Chiristigiilor, notificare în baza căreia a fost format, la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a M.B., dosarul nr. 41102. Această notificare nu a

fost soluționată în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în

condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul construcție și teren sus, tribunalul

a reținut că reclamantul a făcut această dovadă, în condițiile art. 3 alin. (1)

lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 23 și 24

din Legea nr. 10/2001 și art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii

nr. 10/2001, dovedind, așadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului

menționat a autorilor săi, C.M., C.C. și C.A., dar și calitatea de moștenitor

de pe urma acestora.

Astfel, imobilul în

litigiu, situat în București, str. Chiristigiilor a fost dobândit de autorul

A.R.C., prin ordonanța de adjudecare nr. 1224 din 16 martie 1906, act menționat

în actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 22273/1928. Prin acest act de

partaj voluntar, imobilul în litigiu a revenit în coproprietate, în cote egale,

de câte 1/2, numiților D.A.C. și A.A.C.

Prin contractul de

vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr.

32933 din 20 noiembrie 1930, cota de ½ deținută de D.A.C. este transmisă

fratelui E.C., care, la rândul său, înstrăinează această cotă către N.M.G.,

conform actului de vânzare-cumpărare, autentificat la Tribunalul Ilfov, secția

notariat,sub nr. 12626 din 6 aprilie 1936.

Prin actul de partaj

voluntar autentificat sub nr. 604 din 12 ianuarie 1942, coproprietarii N.M.G.

și A.A.C. partajează imobilul din str. Chiristigiilor, compus din 850 m.p.

teren și clădiri, parțial, ei urmând a rămâne în coproprietate asupra fațadei

imobilului și a unei părți de teren.

În ceea ce privește

modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, tribunalul a

reținut, așa cum rezultă din situația juridică atașată, coroborată cu copia

Decretului nr. 1167/1968, că imobilul din str. Chiristigiilor, în suprafață de

850 m.p. teren și 375,41 m.p. construcții, a fost expropriat, în baza acestui act,

de la proprietarii C.A. și M.L., fără a se preciza cota sau suprafața de teren

și construcție ce ar fi revenit fiecăruia dintre aceștia.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada deplină a faptului că

autorul său, C.A.A., era proprietar asupra cotei de ½ din imobilul

situat în București, str. Chiristigiilor, la momentul exproprierii acestuia, în

anul 1968.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 378/1977, de pe urma defunctului C.A.A., a

rămas ca moștenitoare C.C., iar, potrivit certificatului de moștenitor nr. 290

din 23 martie 1987, a rămas ca unică moștenitoare a numitei C.C. notificatoarea

C.M.

Întrucât reclamantul

este unicul moștenitor al defunctei C.M., conform certificatului de moștenitor

nr. 50 din 24 martie 2005, tribunalul a constatat că reclamantul a dovedit că

este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de ½ din

imobilul din str. Chiristigiilor, compus din suprafața totală de teren de 850

m.p. și construcții de 375,41 m.p.

Având în vedere

dovedirea de către reclamant a calității de persoană îndreptățite la măsuri

reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a stabilit dreptul

reclamantului la despăgubiri bănești, conform titlului VII din Legea nr.

247/2005, pentru imobilul din București, str. Chiristigiilor, sectorul 2,

compus din teren în suprafață de 425 m.p. și construcție în suprafață de 187,70 m.p.

Tribunalul a

constatat că nu se poate da valoare principiului restituirii în natură,

prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul este afectat de elemente de

utilitate publică, constând în blocul care poartă nr. 6 pe str. Chiristigiilor,

trotuar pietonal, trotuar protecție și carosabil alee acces, conform art. 10

din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 11

alin. (7) din Legea nr. 10/2001, valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent

se va stabili prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor de 23.402 ROL,

despăgubiri primite de C.A., la momentul exproprierii.

Întrucât emiterea

titlurilor de despăgubire urmează procedura prevăzută de titlul VII din Legea

nr. 24712005, tribunalul a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul nr.

41102, întocmit în baza Legii nr. 10/2001, către Comisia Centrală, cu

propunerea de acordare a despăgubirilor menționate.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul M.B., prin P.G.

Prin decizia civilă

nr. 343/ A din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulată

apelantul - pârât M.B., prin P.G.

Examinând criticile

formulate de către pârât, Curtea a constatat că acestea se referă, în

principal, la consecințele nerespectării termenului de 60 de zile, în care,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, trebuia soluționată notificarea,

precum și la imposibilitatea trimiterii dosarului format în baza cererii

reclamanților de acordarea a măsurilor reparatorii la Comisia Centrală, din cauza lipsei avizului de legalitate emis de prefect.

Răspunzând criticilor

cu care a fost învestită instanța de apel, Curtea a reținut, cu privire la

nerespectarea termenului de 60 de zile, următoarele aspecte, care decurg din

reglementările legale incidente și din cele statuate de instanțe supremă, și

care sunt de natură să evidențieze caracterul acestui termen, semnificația și consecințele

juridice ale nerespectării sale.

Termenul de 60 de

zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent poate avea două date

de referință de la care începe să curgă, fie data depunerii notificării, fie

data depunerii actelor doveditoare.

În cazul

în care persoana îndreptățită a depus, odată cu notificarea, toate actele de

care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire,

termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul

în care, odată cu notificarea, nu s-au depus acte doveditoare, termenul

respectiv va curge de la data depunerii acestora. În cazul în care persoana

îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și, totodată, a

făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Termenul

pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres

sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma

analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în

intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei

prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris

persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de

restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea

actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă

actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv

(în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după

caz, de la data comunicării răspunsului).

De

asemenea, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 arată, prin

dispozițiile art. 32.2, că, în ipoteza în care, după comunicarea unității

deținătoare, persoana îndreptățită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns),

pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.

Acceptarea

unei prorogări tacite se poate obține și cu ocazia îndeplinirii procedurii

prevăzute la art. 23 alin. (2) din aceeași lege (invitarea persoanei

îndreptățite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca, în

procesul-verbal întocmit cu acest prilej, să se facă mențiune despre

necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna și

de persoana invitată).

În cazul

în care însă persoana îndreptățită căreia i s-a solicitat completarea

materialului probator comunică în mod expres sau pretinde, în cadrul procedurii

prevăzute la alin. (2) al art. 23 din aceeași lege, că nu posedă sau că îi este

imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile

curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data

consemnării situației respective în procesul-verbal. Dacă persoana

îndreptățită, deși invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de

restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris.

Prevederile

art. 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 evidențiază

că actele solicitate în mod expres de către entitățile învestite cu

soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate

în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt

esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja

decizia de soluționare.

Curtea a

apreciat că aceste dispoziții legale sunt de natură să ofere un răspuns

susținerilor apelantului pârât, din economia acestor prevederi (astfel cum au

fost interpretate și de instanța supremă prin decizia civilă nr. XX/2007,

pronunțată în recurs în interesul legii), rezultând caracterul obligatoriu și

imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din

natura acestuia de termen procedural, de decădere.

De

asemenea, faptul că legea stabilește în sarcina persoanelor îndreptățite

obligația de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui

retrocedare se cere, cât și dovada deținerii legale a acestuia la momentul

preluării abuzive nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece,

în condițiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi,

unitatea deținătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de

soluționare.

Astfel,

Curtea a ajuns la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor

adrese către persoanele îndreptățite, prin care să li se solicite completarea

probatoriului, în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de

prorogare a termenului de 60 de zile, stabilit imperativ de legiuitor.

Având în

vedere caracterul esențialmente reparatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

cât și stringența soluționării cu celeritate a cererilor de acordare a

măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare și natura juridică a

termenului de 60 de zile, a apreciat că depășirea sa nu poate avea drept unică consecință

doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere,

sub rezerva dovedirii acestuia.

Dreptul

persoanelor care au formulat notificări de a primi un răspuns la solicitările

lor nu poate fi satisfăcut doar prin acordarea unor despăgubiri, cu consecința

rămânerii în continuare în așteptarea unei soluții, având în vedere că se

contestă, implicit, posibilitatea instanței de trece la soluționarea pe fond a

cererii de retrocedare formulată în condițiile legii speciale.

Această

îndrituire legală a instanței de a rezolva fondul notificării a fost

recunoscută instanțelor de judecată prin decizia nr. XX/2007, pronunțată de

Înalta Curte, în recurs în interesul legii, statuându-se că instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În

motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că, în cazul când

unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca

instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului

probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în

natură.

Într-un

astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității

învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii

imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio

dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a

se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la

art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului

oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale

legitime.

Cu

privire la cea de-a doua critică, referitoare la imposibilitatea trimiterii

dosarului format în temeiul notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001, din

cauza lipsei avizului de legalitate al prefectului, Curtea, valorificând cele

statuate de instanța supremă, prin decizia civilă pronunțată în recurs în

interesul legii, anterior menționată, a apreciat că avizul de legalitate al

prefectului nu mai poate fi considerat necesar, în cazul în care instanța de

judecată a examinat fondul notificării și, implicit, îndeplinirea cumulativă a

cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 2, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001,

referitoare la preluarea abuzivă a imobilului și la calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, și a pronunțat o hotărâre judecătorească,

în sensul constatării dreptului reclamantului la măsuri reparatorii prin

echivalent, care se vor stabili de către Comisia Centrală, în condițiile Legii

nr. 247/2005, titlul VII.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs pârâtul M.B., prin primarul general, solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecința

respingerii cererii intimatului reclamant, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea

criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a

arătat următoarele:

Instanța de apel a

respins, în mod eronat, ca nefondat, apelul pârâtului, reținând că lipsa

răspunsului unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea

notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea

refuz nu poate rămâne necenzurat.

Soluția instanței de

apel este dată cu aplicarea greșită a legii, din moment ce, în speța dedusă

judecății, nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat al M.B. de a

soluționa notificarea intimatului reclamant sau de o lipsă a răspunsului, care

să atragă incidența dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație si Justiție, secțiile unite, în sensul soluționării notificării pe fond

de către instanța de judecata.

Chiar daca s-ar

accepta faptul că termenul legal de 60 de zile ar fi un termen imperativ,

trebuie avut în vedere art. 22 din Legea nr. 10/2001 (modificat prin Legea nr.

247/2007), care stipulează că actele doveditoare ale dreptului de proprietate

pot fi depuse până la momentul soluționării notificării.

În ceea ce privește

înaintarea dosarului administrativ, împreună cu dispoziția motivată, direct,

către C.C.S.D., este evident faptul că o asemenea măsura se află în

contradicție cu legea (Titlul VII, Capitolul 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005),

avizul de legalitate al prefectului fiind obligatoriu in orice situație

(indiferent dacă notificarea a fost soluționată direct, pe cale administrativă

sau ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care s-a soluționat, pe fond,

notificarea), sub acest aspect soluția instanței de apel fiind esențialmente

nelegală.

Analizând criticile

formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

pentru următoarele considerente:

Asupra primului motiv

de recurs, prin care se invocă, în esență, că, în cauza dedusă judecății, nu

s-a făcut dovada unui refuz nejustificat al M.B. de a soluționa notificarea

intimatului reclamant sau de o lipsă a răspunsului, care să atragă incidența

dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție,

secțiile unite, instanța de recurs reține că instanțele fondului au făcut o

corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale speciale care

reglementează termenul în care trebuie soluționate notificările formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001, stabilind natura imperativă, absolută a termenului

de 60 zile, defipt de lege pentru soluționarea notificărilor, momentele de la

care începe să curgă, conduita organelor administrative învestite cu astfel de

notificări, precum și atributul instanței de a soluționa o asemenea notificare

pe fond, în ipoteza în care acest termen nu a fost respectat, în virtutea

plenitudinii de jurisdicție de care se bucură o instanță independentă și

imparțială, instituită de lege în această materie, în sensul art. 6 al C.E.D.O.

În acest

sens, a fost corect aplicată în cauză decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație si Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat, în mod obligatoriu,

că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Cu privire la

pretinsa absență a dovedirii caracterului nejustificat al refuzului M.B. de a

soluționa notificarea intimatului reclamant sau inexistența unei probe

privind absența răspunsului însăși, instanța de recurs apreciază că acestea

sunt simple susțineri, care nu își găsesc corespondent în textele legale, câtă

vreme nesoluționarea notificării în cauză, în perioada 2001 (momentul

formulării sale) – 2009 (momentul învestirii instanței), echivalează cu refuzul

nejustificat al unității deținătoare a imobilului în litigiu de a soluționa

notificarea, iar, în cauză, sarcina probei existenței unui răspuns la

notificare, în sens pozitiv sau negativ, deci a ieșirii din pasivitate a

organelor administrative cu atribuții jurisdicționale, incumba recurentului

pârât, probă ce nu a fost administrată.

In ceea ce privește

critica privind obligația impusă de instanțele fondului recurentului pârât de a

înainta dosarul administrativ, împreună cu dispoziția motivată, direct, către

C.C.S.D., în absența avizului de legalitate al prefectului, care, în opinia

recurentului, ar fi în contradicție cu legea (Titlul VII, Capitolul 5, art. 16

din Legea nr. 247/2005), Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată,

întrucât această obligație a fost dispusă tocmai în considerarea realizării

procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obținerea și

înaintarea avizului de legalitate al instituției prefectului

fiind obligatorie numai în ipoteza în care

dosarele au fost soluționate în procedura administrativă, prevăzută de Legea

nr. 10/2001, conform O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de

acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu și

în ipoteza în care persoana interesată a declanșat procedura judiciară, prin

care se solicită rezolvarea fondului notificării, ipoteza dedusă judecății, în

care instanța de judecată, cu deplină jurisdicție, în fapt și în drept,

verifică îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 2,

3 și 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, la

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și dovada dreptului de

proprietate pretins, astfel încât invocarea acestui motiv nu poate determina

reformarea hotărârii pronunțate în cauză.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei

nr. 343/ A din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr.

343/ A din 31 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 martie 2012.