ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2455/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2455/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea formulată la data de 22

decembrie 2009, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sub nr. 50495/3/2009, reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâtul M.B.,

prin P.G. și S.R., prin M.E.F., solicitând instanței obligarea pârâtelor la

plata despăgubirilor bănești, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent,

pentru imobilul compus din teren în suprafață de 180 mp, situat în București,

str. Bârsăncuța, sectorul 3.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

prin sentința civilă nr. 934 din 22 iunie 2010, a admis în parte cererea; a

obligat pârâtul M.B., prin P.G., să emită, în favoarea reclamantului,

dispoziție motivată cu propuneri de despăgubire, pe care să o înainteze către C.C.S.D.,

pentru imobilul teren în suprafață de 170 m.p., situat în București, str. Bârsăncuța,

sectorul 3, identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie,

întocmit de expertul F.R.C., potrivit evaluării cuprinse în raportul de

expertiză întocmit de expertul N.D.; a obligat pârâtul M.B., prin P.G., la

plata către reclamant a sumei de 7.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii, s-a

reținut, în esență, că prezenta cerere constituie o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate

prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în recursul în interesul legii.

După cum rezultă din înscrisul depus

în copie la dosar, reclamantul a transmis, prin Biroul Executorilor

Judecătorești S.N., notificarea nr. 4039 din 09 septembrie 2001 (înregistrată

la P.M.B., sub nr. 33412/2001), în baza căreia s-a constituit dosarul

administrativ nr. 33412. Constatând că unitatea deținătoare a refuzat în mod

nejustificat să răspundă la notificare, în baza Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat că este competent să

soluționeze pe fond notificarea, potrivit solicitării reclamantului în acest

sens.

În ceea ce privește calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1)

lit. a) și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a

constatat că aceasta rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Astfel, imobilul teren din

București, str. Tomis, fundătura a III-a a fost dobândit de A.I. și T.D., prin

cumpărare, de la vânzătoarea C.A.B., în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 09 ianuarie 1939 și transcris sub nr. 1168 din 09 ianuarie 1939

de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Potrivit adresei nr. 67278/16808/2003,

emise de P.M.B. – Serviciul Nomenclatură Urbană, artera de circulație cu

denumirea Intrarea Bârsăncuța a purtat anterior denumirile Fundătura Tomis III,

respectiv Intrarea Carpenului.

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 899/1972, eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4

București, de pe urma defunctului A.I. (decedat la 17 octombrie 1971), au rămas,

în calitate de moștenitori legali, reclamantul A.C. și sora acestuia, S.M. (soția

supraviețuitoare A.T. renunțând la moștenire), masa succesorală fiind compusă

din cota de 1/2 din imobilul situat în București, str. Bârsăncuța, sector 4,

compus din teren în suprafață de 180 mp și construcția edificată pe acesta.

De pe urma defunctei A.T. (decedată

la 01 iunie 1981), au rămas ca moștenitori legali reclamantul A.C. și sora

acestuia, S.M., masa succesorală fiind formată din cota de 1/2 din imobilul

situat în București, str. Bârsăncuța, sector 4, compus din teren în suprafață

de 180 m.p. și construcția edificată pe acesta.

S-a constatat că sora reclamantului,

S.M., nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, devenind aplicabile

dispozițiile art. 4 alin. (4) din actul normativ menționat, potrivit cărora, de

cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura

prevăzută la cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite

care au depus în termen cererea de restituire.

Conform adreselor nr. 4190 din 16

decembrie 2008, emisă de SC T.A. SA, nr. 67139/16625/2003 și nr. 897444/2404

din 01 aprilie 2010, emise de P.M.B. - Serviciul Evidență Proprietăți, imobilul

din București, Intr. Bârsăncuța, sector 3, format din teren în suprafață de 166

m.p. și construcție cu o suprafață utilă de 136 m.p. a fost expropriat în baza

Decretului nr. 55/1981, fiind stabilite despăgubiri pentru construcție, în valoare

de 6,37 lei (63.680 ROL), care au fost achitate către A.C., S.M., A.T. și D.T.

Prin urmare, tribunalul a reținut

caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform prevederilor art.

2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, terenul fiind preluat cu titlu

valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

După cum rezultă din concluziile

raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar F.R.C., terenul

situat în București, str. Bârsăncuța, sector 3 a fost identificat de expert (anexa 1), reținându-se că acesta are o suprafață totală de 170 m.p.,

laturile și vecinătățile celor 4 loturi fiind evidențiate în schița ce

constituie anexa 1 a raportului de expertiză.

Expertul a menționat, de asemenea,

că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, terenul fiind ocupat de

blocul nr. 20 din B-dul Râmnicu Sărat, de spațiu verde, precum și de alei și

trotuare ce aparțin domeniului public.

Din conținutul raportului de

expertiză evaluatoare întocmit de expertul N.D., rezultă că terenul are o

valoare de 2.858,08 lei/m.p.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, se va ține cont de evaluarea cuprinsă în raportul de expertiză

evaluatoare întocmit în cauză, precum și de prevederile art. 11 alin. (7) din

Legea nr. 10/2001, conform cărora valoarea măsurilor reparatorii în echivalent

se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru

teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din

imobilul expropriat care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin.

(5) și (6).

Conform prevederilor art. 11 alin. (8)

din Legea nr. 10/2001, în situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4),

măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Având în vedere argumentele expuse,

tribunalul a admis în parte cererea reclamantului (reținând că terenul la care

acesta este îndreptățit are o suprafață de 170 m.p., și nu 180 m.p., astfel cum

a arătat reclamantul) și a obligat pârâtul M.B., prin P.G., să emită, în

favoarea reclamantului, dispoziție motivată cu propuneri de despăgubiri către C.C.S.D.,

pentru terenul în suprafață de 170 m.p., situat în București, str. Bârsăncuța,

sector 3, identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie

întocmit de expertul F.R.C., potrivit evaluării cuprinse în raportul de

expertiză întocmit de expertul N.D. și având în vedere dispozițiile art. 11 alin.

(7) din Legea nr. 10/2001.

În baza dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., pârâtul M.B., prin P.G. a fost obligat la plata către reclamant a

sumei de 7.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul

de avocat, în cuantum de 5.000, precum și onorariile de expertiză în valoare de

2.000 lei.

Împotriva acestei sentințe, a

declarat apel M.B. prin P.G.

O primă critică s-a referit la

greșita interpretare a dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

termenul de 60 de zile fiind un termen de recomandare, iar depășirea sa nu

poate atrage sancționarea unității deținătoare, decât dacă se dovedește o culpă

în sarcina sa ori vreun prejudiciu al reclamantului.

În ceea ce privește obligarea M.B.,

prin P.G. de a înainta dosarul la C.C.S.D., apelantul a susținut că nu

poate înainta dosarul de notificare, după emiterea dispoziției P.G. către C.C.S.D.,

deoarece acesta urmează a fi înaintat către instituția prefectului, pentru

avizul de legalitate.

O altă critică s-a raportat la

greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, apelanta neavând nici o

culpă procesuală.

Prin decizia civilă nr. 363/ A din

04 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul pârât M.B., prin primarul general și a obligat apelantul la 6.000 lei

cheltuieli de judecată către intimatul A.C.

Curtea a constatat, în esență, că

termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu

este un termen de recomandare, ci este un termen imperativ până la care

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe.

Lipsa unei sancțiuni specifice

nerespectării acestui termen nu poate atrage dreptul unității deținătoare de a

soluționa notificarea într-un termen stabilit unilateral și fără nici un

control legal judiciar.

În ceea ce privește lipsa culpei în

soluționarea notificării și a nerespectării dispozițiilor legale de către

persoana notificată, Curtea a constatat că dispozițiile Normelor Metodologice

de la pct. 23.1 alin. (4) stipulează expres că termenul pentru îndeplinirea

obligației de a răspunde notificării se poate proroga numai cu acordul expres

sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma

analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în

intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire.

În această ipoteză, termenul curge

de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării

răspunsului.

Î

n raport

cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale Legii nr. 10/2001, atribuția

instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în

natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii/dispoziții, în locul celei pe care o anulează, ci impune ca,

în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin

vreo dispoziție legală, să dispună direct restituirea în natură a imobilului ce

face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea

procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii, ca

inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării

cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.,

la care România a devenit parte.

În același timp, în

cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării

nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a

se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea

de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, ca instanța

învestită să evoce fondul, în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este

sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz,

lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu

soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin.

(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de

a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Nici critica referitoare

la lipsa obligației de a înainta dispoziția la C.C.S.D. nu este fondată.

Astfel, independent de obligațiile stabilite prin O.U.G. nr. 81/2007, apelanta

are obligația de a înainta documentația aferentă la C.C.S.D., ulterior

efectuării controlului de legalitate de către instituția prefectului.

Art. 16 alin. (2

1

)

nu a abrogat dispozițiile anterioare ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel încât obligația stabilită în sarcina sa de către instanța de fond este

legală.

În ceea ce privește

obligarea M.B., prin P.G., la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a

constatat că sunt îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., litigiul fiind

cauzat de lipsa unui răspuns la notificarea, într-un termen rezonabil,

împrejurare care a determinat prezentul litigiu.

Reclamantul a beneficiat

de asistență juridică calificată, prin avocat ales și a făcut dovezile necesare

ale plății onorariului de avocat în fața primei instanțe.

Având în vedere că și în

apel, M.B., prin P.G. este cel căzut în pretenții, sunt incidente dispozițiile art.

274 C. proc. civ. și va obliga apelantul la plata sumei de 6000 lei cheltuieli

de judecată către intimatul reclamant.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.B., prin P.G.,

solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, schimbarea sentinței instanței de fond, iar, pe

fondul cauzei, respingerea cererii intimatului-reclamant, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea

criticilor, pârâtul a arătat următoarele:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu

aplicarea greșită a legii întrucât, instanța de judecată a reținut, în mod

eronat, că există un refuz nejustificat al instituției de a soluționa

notificarea intimatului-reclamant, refuz care nu poate rămâne necenzurat, iar

obligația de înaintare a dispoziției la C.C.S.D. există în continuare în

sarcina M.B., chiar și independent de obligațiile stabilite prin O.U.G. nr. 81/2007,

ulterior efectuării controlului de legalitate de către instituția prefectului.

Or, în cauză, nu există un refuz

nejustificat de a soluționa notificarea intimatului-reclamant, această

aflându-se într-o procedură administrativă de soluționare, conform legii, care

urmează să fie finalizată într-un termen rezonabil, prin emiterea unei

dispoziții motivate.

În al doilea rând, obligația de a

înainta dispoziția emisă, precum și documentația aferentă direct către C.C.S.D.

nu este prevăzută în Legea nr. 247/2005 (fiind împotriva legii), acest lucru

realizându-se efectiv de către instituția prefectului, după exercitarea

avizului de legalitate, motivarea instanței de apel, prin raportare la O.U.G. nr. 81/2007, fiind esențialmente nelegală, în condițiile dispozițiilor art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

S-a susținut și faptul că cheltuielile

de judecată, în cuantum de 6000 lei, acordate în apel sunt excesive, nepotrivit

de mari, chiar dacă partea a fost reprezentată de către avocat, în fața

instanței de apel, în condițiile în care pricina a rămas în pronunțare la

primul termen de judecată, când s-au pus doar concluzii orale pe fondul

apelului M.B., fără a se administra vreo probă, impunându-se fără echivoc

diminuarea acestor cheltuieli, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Analizând criticile formulate în

cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru

următoarele considerente:

Asupra primului motiv de recurs,

prin care se invocă, în esență, că, în cauza dedusă judecății, nu s-a făcut

dovada unui refuz nejustificat al M.B. de a soluționa notificarea intimatului

reclamant sau a absenței răspunsului la notificare, care să atragă incidența

dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secțiile

unite, instanța de recurs reține că instanțele fondului au făcut o corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale speciale care reglementează

termenul în care trebuie soluționate notificările formulate în temeiul Legii nr.

10/2001, stabilind natura imperativă, absolută a termenului de 60 zile, defipt

de lege pentru soluționarea notificărilor, momentele de la care începe să curgă

acest termen, conduita organelor administrative învestite cu astfel de

notificări, precum și atributul instanței de a soluționa o asemenea notificare

pe fond, în ipoteza în care acest termen nu a fost respectat, în virtutea

plenitudinii de jurisdicție de care se bucură o instanța independentă și

imparțială, instituită de lege în această materie, în sensul art. 6 al C.E.D.O.

În acest sens, a fost

corect aplicată în cauză Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație si

Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat, în mod obligatoriu, că

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Cu privire la pretinsa absență a

dovedirii caracterului nejustificat al refuzului M.B. de a soluționa

notificarea intimatului reclamant sau inexistența unei probe privind absența

răspunsului însăși, instanța de recurs apreciază că acestea sunt simple susțineri,

care nu își găsesc corespondent în textele legale, câtă vreme nesoluționarea

notificării în cauză, în perioada 2001 (momentul formulării sale) – 2009

(momentul învestirii instanței), echivalează cu refuzul nejustificat al unității

deținătoare a imobilului în litigiu de a soluționa notificarea, iar, în cauză,

sarcina probei existenței unui răspuns la notificare, în sens pozitiv sau

negativ, deci a ieșirii din pasivitate a organelor administrative cu atribuții

jurisdicționale, incumba recurentului pârât, probă ce nu a fost administrată.

În ceea ce privește critica privind

obligația impusă de instanțele fondului recurentului pârât de a înainta dosarul

administrativ, împreună cu dispoziția motivată, direct, către C.C.S.D., în

absența avizului de legalitate al prefectului, care, în opinia recurentului, ar

fi în contradicție cu legea (Titlul VII, Capitolul 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005),

Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată, întrucât această obligație

a fost dispusă tocmai în considerarea realizării procedurii reglementate de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obținerea și înaintarea avizului de

legalitate al instituției prefectului

fiind

obligatorie numai în ipoteza în care dosarele au fost soluționate în procedura

administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, conform O.U. nr. 81/2007,

pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, iar nu și în ipoteza în care persoana interesată a

declanșat procedura judiciară, prin care se solicită rezolvarea fondului

notificării, ipoteza dedusă judecății, în care instanța de judecată, cu deplină

jurisdicție, în fapt și în drept, verifică îndeplinirea cumulativă a cerințelor

prevăzute de dispozițiile art. 2, 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la

preluarea abuzivă a imobilului, la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii și dovada dreptului de proprietate pretins, astfel încât invocarea

acestui motiv nu poate determina reformarea hotărârii pronunțate în cauză.

Asupra motivului de recurs prin care

se critică acordarea, în apel, a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6000

lei, ce ar fi, în opinia recurentului, excesive, și se solicită diminuarea

acestor cheltuieli, instanța constată că, prin intermediul acestui motiv, nu se

invocă veritabile critici de nelegalitate ale soluției dispuse, ci de

netemeinicie, ce se raportează exclusiv la aprecierea instanței de apel, si

care, astfel, nu pot fi supuse cenzurii de legalitate, specifice căii de atac a

recursului, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și criteriile

legale impuse de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 363/ A din

04 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul M.B., prin primarul general, împotriva deciziei nr. 363/ A

din 04 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 03 aprilie 2012.