ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3644/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 20 mai 2009, înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 21389/3/2009, reclamantul S.V. a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate refuzul pârâtei de a răspunde notificării nr. 2295/2001 emisă de BEJ A.P. și înregistrată la SC U. SA la data de 11 martie 2009, prin care reclamantul a solicitat, alături de alte persoane îndreptățite, restituirea în natură a imobilului situat în sector 1, compus din teren în suprafață de 4411 mp și clădiri, și să o oblige pe pârâtă la restituirea în natură a imobilului notificat. În motivarea acțiunii, s-a arătat că notificarea nr. 2295/2001 a fost trimisă inițial către Primăria municipiului București, deoarece la acea dată unitatea deținătoare nu era cunoscută.

Ulterior, după identificarea prin mijloace proprii a unității deținătoare, reclamantul a arătat că a solicitat Primăriei municipiului București trimiterea dosarului nr. 13861 întocmit în temeiul Legii nr. 10/2001 către SC U. SA, spre competentă soluționare. Urmare a demersului reclamantului, Primăria municipiului București și-a declinat competența în favoarea A.V.A.S. emițând dispoziție în acest sens. Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul contestației la dispoziția de trimitere a notificării la A.V.A.S., a statuat irevocabil că SC U. SA este competentă să soluționeze notificarea. În baza acestei decizii, dosarul format ca urmare a notificării a fost înregistrat la SC U. SA la data de 11 martie 2009. Reclamantul mai arată că, până la introducerea acțiuni, SC U. SA nu a soluționat notificarea, astfel că a fost sesizată instanța de judecată în condițiile deciziei nr. XX/2007 a I.C.C.J.

În fapt, reclamantul a arătat că prin hotărârea penală nr. 2 din 4 iunie 1945 Statul român a confiscat de la autorii lui, respectiv S.P. și membrii familiei acestuia, 89,614584% din acțiunile SC U. SA, inclusiv patrimoniul societății. După confiscarea societatea a continuat să funcționeze ca societate pe acțiuni, având ca acționar majoritar statul, în mâinile autorilor reclamantului rămânând doar 1,967788% din acțiuni. Acestea din urmă au fost preluate fără titlu de stat, în condițiile în care I.Z. nu era menționată în anexele Legii nr. 119/1948. Preluarea fără titlu a acțiunilor și patrimoniului societății este cu prisosință dovedită, în opinia reclamantului, prin faptul că, în urma promovării unui recurs în anulare, hotărârea penală de condamnare a fost desființată, autorii reclamantului fiind reabilitați.

Reclamantul susține că parte din bunurile SC U. SA au aparținut numitului S.P. și au fost aduse ca aport la capitalul social. La termenul din data de 11 noiembrie 2009, pârâta SC U. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și a Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național. În motivarea cererii de chemare în garanție, s-a arătat că SC U. SA a fost înființată prin H.G. nr. 171/1991, hotărâre dată în aplicarea Legii nr. 15/1990, pentru teren emițându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M11 nr. 0006 /1993. Din data de 27 februarie 1999, SC U. SA este integral privatizată, fiind listată la bursa de valori București, piața RASDAQ, astfel că toate transferurile ulterioare cu privire la acțiuni s-au efectuat în conformitate cu prevederile legale privind piața de capital.

Prin încheierea de la termenul din 11 iunie 2010, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național.

Prin sentința civilă nr. 922 din 18 iunie 2010, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, pe cererea de chemare în garanție, această fiind respinsă în consecință, s-a respins cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta SC U. SA, și s-a respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente; Terenul pe care se află construcția cunoscută sub numele de SC U. SA a aparținut fostei societăți anonime pe acțiuni U. SA, potrivit actelor de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei și autorizației de construcție nr. 103 B/1928 a sectorului 1 galben, constituind patrimoniul social al acestei societăți alături de alte mobile și imobile.

În urma condamnării mai multor persoane, printre care și P.S., directorul Z.U. și deținătorul majorității acțiunilor, prin hotărârea nr. 2 din 04 iunie 1945 a tribunalului poporului, pentru săvârșirea de crime de război, s-a dispus și confiscarea totală a averii. Ulterior, după anul 1989, s-a admis recursul în anulare și prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17 din 08 mai 1995 autorul reclamanților a fost achitat, cu consecințe și asupra bunurilor confiscate. La dosar s-au depus acte de stare civilă din care rezultă că reclamantul din prezenta cauză este moștenitorul defunctei R.I.S.T., care, la rândul său, a fost moștenitoarea defunctei P.J.E., una dintre moștenitoarele lui P.S., conform certificatului de moștenitor nr. 34 din 22 noiembrie 1999 emis de BNP F.R.P..

Prima instanță a constatat că urmașii lui P.S. au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin decizia nr. 7934 din 05 mai 2007 Primăria municipiului București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, care, la rândul său, a trimis întregul dosar către SC U. SA, întrucât imobilul se află în patrimoniul acestei pârâte. Raportat la calitatea procesuală pasivă a chematului în garanție Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, tribunalul a reținut că acesta nu a avut niciodată în patrimoniu imobilul ce face obiectul prezentei cauze, ci a avut atribuții administrative în emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, potrivit Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că autorul reclamantului a deținut 89,614584 % din acțiunile SC U. SA; că aceste acțiuni au fost preluate în baza unei sentințe penale de condamnare, care ulterior a fost anulată prin admiterea recursului în anulare; că, deși legea care a stat la baza condamnării autorului reclamantului (nr. 312/1945), este exceptată de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul beneficiază de dispozițiile acestei legi, deoarece, după anul 1990, hotărârea de condamnare a fost anulată; că, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, este posibilă solicitarea de restituire în natură a imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale, indiferent dacă acestea au fost preluate de stat cu titlu valabil sau fără titlu valabil, și că, deși imobilul a fost preluat abuziv din patrimoniul autorului reclamantului, în prezent, acesta face parte din patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, ceea ce înseamnă că trebuiesc analizate aspectele privitoare la legalitatea privatizării în condițiile art. 45 și art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că privatizarea a avut loc cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și că la data de 2 aprilie 1997 SC U. SA era în totalitate privatizată, iar statul prin diversele sale instituții nu mai deținea nici o acțiune. În aceste condiții, prima instanță a conchis că reclamantul nu mai poate solicita decât măsuri reparatorii prin echivalent și că imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu constituie o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, atâta timp cât acesta beneficiase de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Întrucât nu a fost obligată pârâta să restituie în natură imobilul către reclamant, tribunalul a reținut că cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi admisă.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 555 A din 26 mai 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant S.V., reținând, în esență, că prin apel se critică doar soluția dată cererii principale; că, deși strict formal cererea principală cuprindea două capete de cerere și anume constatarea refuzului SC U. SA de a răspunde notificării, respectiv obligarea pârâtei SC U. SA la restituirea în natură a imobilului ce făcea obiectul notificării, din punctul de vedere al drepturilor afirmate, petitul acțiunii cuprinde o singură solicitare și anume rezolvarea pe fond de către instanță a notificării prin care se solicită restituirea în natură a imobilului de către SC U. SA; că prima instanță a interpretat corect petitul acțiunii, făcând aplicarea deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și că dacă s-ar accepta susținerea apelantului conform căreia primul capăt de cerere (în constatarea refuzului) ar fi distinct de cel de-al doilea capăt de cerere (obligarea SC U. SA la restituirea în natură a imobilului) s-ar ajunge la soluția de inadmisibilitate a cererii în constatare pe motiv că este urmată de cererea în realizare a aceluiași drept.

Or, cererea în constatare este inadmisibilă, potrivit art. 111 C. proc. civ., atâta timp cât titularul are posibilitatea formulării unei cereri în realizarea dreptului. Față de cele arătate, Curtea a reținut că motivul de apel prin care se susține că prima instanță nu s-a pronunțat pe primul capăt de cerere este nefondat . În privința criticilor apelantului relative la respingerea solicitării de obligare a pârâtei la restituirea în natură a imobilului, Curtea a apreciat, de asemenea, ca sunt nefondate, pentru următoarele motive: Principiul restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 comportă mai multe excepții, situația bunului ce face obiectul notificării reclamantului înscriindu-se într-una dintre acestea.

Este vorba de situația imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților comerciale, integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dacă actele juridice de înstrăinare efectuate în cadrul procesului de privatizare au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la momentul privatizării. În cazul acestor imobile, indiferent dacă au fost preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil de către stat, persoanele îndreptățite pot obține doar măsuri reparatorii prin echivalent [art. 29 alin. (1) din Legea nr.10/2001]. Interpretarea corectă a dispozițiilor deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 este aceea că dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, el se restituie în natură, chiar și dacă se află în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizată.

Din această perspectivă, Curtea a reținut că prima instanță a verificat situația juridică a imobilului solicitat de reclamant, inclusiv prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, o astfel de verificare privitoare la legalitatea privatizării societății fiind necesară pentru corecta soluționare a cauzei. Doar dacă actele juridice de înstrăinare efectuate în cursul privatizării ar fi fost nelegale, s-ar fi putut obține restituirea în natură a bunului de către reclamant. Susținerea apelantului conform căreia prima instanță a dat mai mult decât s-a cerut atunci când a constatat, în considerentele hotărârii, că privatizarea este legală, nu a fost primită, cu motivarea că, pe de o parte, respectiva constatare nu se regăsește în dispozitivul sentinței, iar, pe de altă parte, ea era obligatoriu a fi făcută din perspectiva raționamentelor juridice care au determinat pronunțarea soluției.

Nu se putea susține în mod legal că restituirea în natură nu este posibilă, atâta timp cât nu se pleacă de la premisa că actele de înstrăinare efectuate în cursul privatizării au fost efectuate cu respectarea legii. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2267/2007 stabilea că instituția implicată în privatizarea societății comerciale (A.V.A.S. în actuala formulare a textului de lege) trebuie să propună măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În aceeași decizie, s-a reținut că în speța respectivă nu erau aplicabile dispozițiile art. 31 alin. (3) din lege, deoarece contestatorul nu solicita această modalitate de reparație pentru imobilul în litigiu.

Raționamentul regăsit în decizia menționată anterior a fost apreciată ca fiind corect și logic, deoarece, dacă reclamantul dorește restituirea în natură a imobilului, o astfel de cerere nu poate fi soluționată decât de către entitatea în patrimoniul căreia se află acesta. Evident că dacă s-ar fi solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. ar fi fost competentă și ar fi avut calitate procesuală, iar anularea dispoziției nr. 7934 din 5 mai 2007 emisă de Primarul general al municipiului București nu s-ar mai fi impus.

În altă ordine de idei, Curtea a reținut că susținerile intimatului conform cărora imobilul nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece ar fi fost preluat în urma unei condamnări penale aplicate în temeiul Legii nr. 312/1945, nu a fost reținută, cu motivarea că respectiva condamnare nu mai subzistă, urmare a admiterii recursului în anulare, în anul 1995. De asemenea, Curtea a constatat că, independent de actuala situație juridică a imobilului, autorului reclamantului i s-au preluat de către stat acțiuni și nu bunuri imobile. Dacă acțiunile aparțin titularului acestora (în cazul celor nominative) sau posesorului acestora (în cazul celor la purtător) imobilele aparțin persoanei juridice în patrimoniul căreia se regăsesc, indiferent dacă includerea acestora în patrimoniu este rezultatul aducerii lor ca aport în natură la capitalul social sau rezultatul dobândirii printr-o altă operațiune juridică.

Din perspectiva celor arătate mai sus, Curtea a concluzionat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. b), teza a II-a și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul nu ar fi putut obține restituirea în natură nici dacă imobilul nu s-ar fi aflat în patrimoniul unei societăți comerciale integral și legal privatizate, atâta timp cât autorul acestuia împreună cu familia sa nu dețineau toate acțiunile societății comerciale. S-a mai reținut, că în prezenta cauză nu s-au analizat relațiile dintre S.V.

și ceilalți moștenitori ai defunctei R.I.S.T., decedată la data de 21 iulie 2002, cu ultim domiciliu în Germania, astfel cum aceștia sunt indicați în certificatul de calitate de moștenitor nr. 18 din 13 martie 2003, aflat la fila 76 dosar fond; că prin respingerea prezentei acțiuni, care tindea la obținerea restituirii în natură a bunului, nu sunt afectate drepturile persoanelor titulare a notificării de a obține măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și că, sub aceste aspect, este important de reafirmat că Înalta Curte a statuat că A.V.A.S. nu este competent să soluționeze cererea de restituire în natură și a constatat că în respectiva cauză nu se solicitase acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.V., criticând-o pentru nelegalitate și invocând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ. Astfel, invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile formulate de reclamant vizează nesoluționarea de către instanțe a primului capăt de cerere referitor la constatarea refuzului pârâtei SC U. SA de a soluționa notificarea, cu motivarea că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație a persoanelor deposedate de bunurile lor imobile în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989 și că acest act normativ instituie o procedură specială de restituire care este în principal administrativă, și numai în mod excepțional judiciară, respectiv, în cazul refuzului unității notificate/deținătoare de a soluționa notificarea în termen legal, și în cazul contestației împotriva deciziei/dispoziției de soluționare a notificărilor.

Față de această mențiune, s-a arătat că se impune a observa că instanța fondului era obligată să soluționeze primul capăt de cerere prin care se solicită să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a răspunde la notificare, deoarece numai în situația constatării refuzului nejustificat al deținătoarei imobilului instanța este competenta să soluționeze fondul notificării. Aceasta situație se impune a fi reținută și în lumina Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a intervenit in legătura cu stabilirea competenței instanței de a judeca pe fond contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

În consecință, s-a arătat că, în speță, pentru a stabili dacă este competentă să soluționeze fondul notificării, instanța trebuia mai întâi să verifice dacă a fost legal investită, adică să constate că nesoluționarea notificării de către pârâtă este nejustificată și numai după aceea să analizeze notificarea pe fond și că soluționarea primului capăt de cerere este obligatorie față de dispozițiile art. 129 alin (6) C. proc.

civ., potrivit cărora „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații". Cu privire la această critică, reclamantul a mai arătat că nici fondul notificării nu a fost soluționat, întrucât instanțele de fond și apel, deși analizează condițiile incidente din punctul de vedere al acestora, nu obligă unitatea deținătoare la îndeplinirea vreunei obligații, și nici nu stabilesc ce se întâmplă cu notificarea, aflându-se la acest moment în punctul din care a pornit în demersul judiciar, fără nicio soluție, câtă vreme în opinia instanțelor unitatea deținătoare nu are nici o obligație, lăsând astfel impresia că, pe de o parte, unitatea deținătoare nu are obligația de restituire în natură a imobilului, deoarece nu se află în atare ipoteză, iar, pe de altă parte, că demersul administrativ, dar și cel judiciar sunt blocate, câtă vreme persoanele îndreptățite nu-și schimbă opțiunea din restituirea în natură a imobilului în despăgubiri prin echivalent, iar această soluție nu are nici temei legal.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că, în mod nelegal, instanța s-a pronunțat cu privire la legalitatea procesului de privatizare a SC U. SA, deși acest aspect nu a fost invocat de niciuna dintre părțile litigante. Mai mult decât atât, față de situația de fapt stabilită prin probele administrate în cauză, în sensul că imobilul a fost preluat de la autorul reclamantului și alți membri ai familiei sale în mod abuziv, prin aplicarea hotărârii penale nr. 2 din 04 iunie 1945, anulată ulterior prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17 din 08 mai 1995, în raport de decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, aspectul legalității privatizării societarii deținătoare a imobilului nu prezintă relevanță.

Pronunțând neconstituționalitatea art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, Curtea Constituțională a statuat că „toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocație la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri". În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a arătat că acesta privește soluția pronunțata cu privire la cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de restituire în natură a imobilului; că, față de argumentele reținute atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, soluțiile pronunțate sunt nelegale, instanțele neținând seama de dispozițiile legale incidente și de hotărârile judecătorești obligatorii, respectiv Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale și Decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 22667/2008, irevocabilă. În privința soluției pronunțată cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului, s-a arătat că este reală susținerea instanței de apel în sensul că în apel a fost criticată doar soluția dată cererii principale.

Acest aspect este lesne de observat prin parcurgerea motivelor de apel, iar faptul că instanța consideră că cererea nu are decât un capăt de cerere, corelativ unui singur drept dedus judecații, nu poate modifica intenția și dreptul de dispoziție al părții. Concluzia instanței de apel cu privire la faptul că, prin Decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 22667/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi opinat că instituția implicată în privatizare (actuala A.V.A.S.) trebuie să propună masuri reparatorii în echivalent în condițiile art. 31 alin (3) din Legea nr. 10/2001, dar ca art. 31 alin (3) nu este aplicabil în speță, deoarece „contestatorul nu solicita aceasta modalitate de reparație pentru imobilul în litigiu", s-a arătat că este eronată.

S-a mai arătat, că, urmare a intervenirii Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai găsit utilitatea analizei aspectelor și argumentelor invocate în cauza, referitor la instituția ce ar trebui să soluționeze notificarea, deoarece față de situația preluării fără titlu valabil a imobilului și solicitarea restituirii în natură a acestuia, raportat la Decizia nr. 830/2008, soluția ce se impunea era cea pronunțată, respectiv declinarea competentei de soluționare a notificării în favoarea SC U. SA, ca unitate deținătoare a imobilului; că respectarea dispozițiilor legale cu prilejul procesului de privatizare a SC U. SA nu are relevanță având în vedere regula restituirii în natura a imobilelor preluate abuziv; că art. 9 în Legea nr. 10/2001 stipulează în mod expres că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, și că motivarea instanței în sensul că persoanele îndreptățite nu au dreptul la măsura restituirii în natură, deoarece obiectul preluării abuzive au fost acțiunile și nu bunul în sine, nu are temei legal, întrucât din art. 18 din Legea nr. 10/2001, invocat de instanța de apel, nu rezultă în mod expres că „persoanele îndreptățite trebuie să fi deținut toate acțiunile persoanei juridice”,

condiția prevăzută fiind aceea de a fi fost asociat unic al persoanei juridice, sau asociații să fi fost membrii aceleiași familii. Examinând decizia în limita criticilor formulate, potrivit art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Critica potrivit căreia, greșit, instanțele de fond și apel nu au soluționat primul capăt de cerere referitor la constatarea refuzului pârâtei de a soluționa notificarea, cu încălcarea dispozițiilor art.129 alin. (6) C. proc. civ., este nefondată. Astfel, invocând prevederile art.129 alin. (6) C. proc.

civ., potrivit cărora, „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, reclamantul invocă, implicit, soluționarea cauzei cu încălcarea principiului disponibilității, ce lasă, în procesul civil, la libera alegere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, respectiv cu privire la persoanele cu care înțelege să se judece și la obiectul procesului. Or, în speță, obiectul procesului l-a constituit cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului în litigiu deținut de pârâta S.C. U. S.A., urmare a refuzului S.C. U. S.A. de a soluționa notificarea nr. 2295/2001 emisă de BEJ A.P. Deși acțiunea este structurată formal pe două capete de cerere, primul constituindu-l solicitarea reclamantului de a se constata „refuzul S.C.

U. S.A. de a răspunde notificării nr. 2295/2001”, în realitate acest prim capăt de cerere constituie un argument în susținerea cererii reclamantului de a obliga pârâta, care nu a răspuns notificării prin care a solicitat restituirea în natură a imobilul în litigiu, să restituie în natură imobilul în litigiu către acesta. Cu privire la obligația pârâtului Municipiul București de a transmite notificarea nr. 2295/2001 a BEJ A.P., privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, pentru competentă soluționare către S.C. U. S.A., se constată că aceasta s-a stabilit irevocabil prin decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Urmare a nesoluționării notificării în termenul prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu respingerea cererii de restituire în natură a imobilului de către pârâtă, notificatorul are deschisă calea acțiunii în justiție, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru soluționarea notificării, potrivit deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile unite. Prin urmare, critica formulată de recurentul reclamant pe acest aspect este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. În ceea ce privește critica formulată de reclamant în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța s-a pronunțat cu privire la legalitatea procesului de privatizare a S.C.

U. S.A., deși acest aspect nu a fost invocat de niciuna din părțile litigante, se constată următoarele: Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu putea fi invocat de către reclamant în apel, din punct de vedere formal, procedural, având în vedere că apelul declarat de acesta a fost respins ca nefondat și că motivul de casare menționat este funcțional numai în situația în care instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut. De precizat, că prin apelul declarat reclamantul a criticat faptul că prima instanță greșit „s-a pronunțat asupra legalității procesului de privatizare a S.C.

U. S.A.”, însă prin criticile formulate în recurs reclamantul nu își exprimă nemulțumirea cu privire la modul de soluționare a acestui motiv de apel, ceea ce ar fi permis efectuarea controlului judiciar pe calea recursului pe acest aspect, ci s-a limitat la reiterarea aceleiași critici și în recurs, sancțiunea fiind aceea a neanalizării sale din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse. Motivul de recurs formulat de reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum susține acesta prin criticile formulate, „privește soluția pronunțată la cererea de chemare în judecată”, respectiv la cererea de restituire în natură a imobilului, în raport de dispozițiile deciziilor nr. XX/2007 și nr. 8047 din 12 decembrie 2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale și ale art. 9 și art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Acest motiv de recurs este nefondat, pentru cele ce succed: În raport de situația de fapt, așa cum a fost stabilită de instanțele de fond și apel, ce nu pot fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., se constată că autorul reclamantului a fost acționar majoritar la S.C. U. S.A., deținând un procent de 89,61584% din acțiunile acestei societății comerciale; că aceste acțiuni au fost preluate de stat în baza unei sentințe penale de condamnare, care ulterior a fost anulată prin admiterea recursului în anulare; că, față de soluția dată în recurs în anulare, imobilul apare ca fiind preluat abuziv de stat, iar regimul său juridic intră sub incidența Legii nr. 10/2001, și că unitatea deținătoare, pârâta S.C.

U. S.A., era integral privatizată la data de 2 aprilie 1997. Reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în condițiile art. 3 lit. b) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitor al numitei R.I.S.T., care la rândul său fusese moștenitoarea defunctei P.J.E., una dintre moștenitoarele lui P.S., acționar majoritar la SC U. SA. De esență Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, potrivit art. 1, art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar numai în situația în care aceasta nu este posibilă persoanei îndreptățite i se pot acorda celelalte măsuri reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Numai că, în speță, autorul reclamantului nu a fost proprietarul imobilului în litigiu, ci acționar majoritar la societatea comercială care avea în patrimoniul său imobilul în litigiu, situație în care regimul juridic al imobilului cade sub incidența art. 18 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membrii ai aceleiași familii; b) imobilul numai există la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția imobilelor distruse ca urmare a unor calamități naturale; c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Or, în speță, ipotezele prevăzute la art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ce constituie excepții de la regula prevăzută de acest text de lege, de a li se acorda numai măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite, când se pot restitui în natură imobilele proprietatea persoanei juridice, către persoanele îndreptățite, respectiv când aceștia erau unici asociați sau când persoanele asociate erau membrii ai aceleiași familii, nu sunt incidente, întrucât autorul reclamantului nu a fost unic asociat la persoana juridică proprietară a imobilului, S.C.

U. S.A., ci era acționar majoritar, deținând un procent de 89,614584% din acțiunile acestei societății comerciale, diferența până la 100% din acțiunile acestei societăți comerciale fiind deținută de alte persoane, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul nu a susținut și nu a dovedit că are calitatea de persoană îndreptățită ca moștenitor al tuturor asociaților, și că aceștia erau membrii ai aceleiași familii.

De aceea, nefiind îndeplinite, în speță, niciuna din cele două ipoteze care ar fi îndreptățit reclamantul la restituirea în natură a imobilului, ce a aparținut persoanei juridice la care autorul său a fost acționar majoritar, nu prezintă relevanță juridică îndeplinirea condițiilor subsecvente pentru restituirea în natură a acestuia, respectiv că preluarea imobilului s-a făcut abuziv, că acesta este deținut de o societate comercială integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că prin decizia nr. 830/2007 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, cu motivarea că abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art.16 alin. (1) din Constituție.

Este adevărat că, prin decizia nr. 8047 din 2008, care nu a fost pronunțată în contradictoriu cu intimata pârâtă, Înalta Curte a statuat că obiectul cererii formulate de reclamant, în raport de SC U. SA, îl constituie cererea acestuia de restituire în natură a imobilului în litigiu și că, în speță, „prezintă relevanță dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării”, însă nimic nu împiedică instanțele învestite cu soluționarea pe fond a notificării, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, în virtutea rolului lor activ, de a afla adevărul în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărârii temeinice și legale.

Prin urmare, legal, instanța de apel a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. b) teza a doua și art. 18 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul nu ar fi putut obține restituirea în natură nici dacă imobilul „nu s-ar fi aflat în patrimoniul unei societății comerciale integral și legal privatizate”, atâta timp cât „autorul acestuia împreună cu familia sa nu dețineau toate acțiunile societății comerciale”. Pentru considerentele expuse, instanța în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurentul reclamant. În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de SC A.B. România SA, în interesul intimatei pârâte, ce tinde la păstrarea imobilului în patrimoniul acesteia, față de considerentele mai sus expuse, se constată că este întemeiată, urmând a fi admisă în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de intervenție formulată de intervenienta SC A.B. România SA în interesul intimatei-pârâte S.C. U. S.A. . Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei nr. 555 A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2012.