ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3644/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3644/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea din data

de 20 mai 2009, înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 21389/3/2009, reclamantul S.V. a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate refuzul pârâtei de a

răspunde notificării nr. 2295/2001 emisă de BEJ A.P. și înregistrată la SC U.

SA la data de 11 martie 2009, prin care reclamantul a solicitat, alături de

alte persoane îndreptățite, restituirea în natură a imobilului situat în sector

1, compus din teren în suprafață de 4411 mp și clădiri, și să o oblige pe

pârâtă la restituirea în natură a imobilului notificat.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că notificarea nr. 2295/2001 a fost trimisă inițial către

Primăria municipiului București, deoarece la acea dată unitatea deținătoare nu

era cunoscută. Ulterior, după identificarea prin mijloace proprii a unității

deținătoare, reclamantul a arătat că a solicitat Primăriei municipiului

București trimiterea dosarului nr. 13861 întocmit în temeiul Legii nr. 10/2001 către

SC U. SA, spre competentă soluționare.

Urmare a demersului

reclamantului, Primăria municipiului București și-a declinat competența în

favoarea A.V.A.S. emițând dispoziție în acest sens. Înalta Curte de Casație și

Justiție, în cadrul contestației la dispoziția de trimitere a notificării la A.V.A.S.,

a statuat irevocabil că SC U. SA este competentă să soluționeze notificarea. În

baza acestei decizii, dosarul format ca urmare a notificării a fost înregistrat

la SC U. SA la data de 11 martie 2009.

Reclamantul mai arată

că, până la introducerea acțiuni, SC U. SA nu a soluționat notificarea, astfel

că a fost sesizată instanța de judecată în condițiile deciziei nr. XX/2007 a

I.C.C.J.

În fapt, reclamantul a arătat că prin

hotărârea penală nr. 2 din 4 iunie 1945 Statul român a confiscat de la autorii

lui, respectiv S.P. și membrii familiei acestuia, 89,614584% din acțiunile SC

U. SA, inclusiv patrimoniul societății. După confiscarea societatea a continuat

să funcționeze ca societate pe acțiuni, având ca acționar majoritar statul, în

mâinile autorilor reclamantului rămânând doar 1,967788% din acțiuni. Acestea

din urmă au fost preluate fără titlu de stat, în condițiile în care I.Z. nu era

menționată în anexele Legii nr. 119/1948.

Preluarea fără titlu

a acțiunilor și patrimoniului societății este cu prisosință dovedită, în opinia

reclamantului, prin faptul că, în urma promovării unui recurs în anulare,

hotărârea penală de condamnare a fost desființată, autorii reclamantului fiind reabilitați.

Reclamantul susține

că parte din bunurile SC U. SA au aparținut numitului S.P. și au fost aduse ca

aport la capitalul social.

La termenul din data

de 11 noiembrie 2009, pârâta SC U. SA a formulat cerere de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice și a Ministerului Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național.

În motivarea cererii

de chemare în garanție, s-a arătat că SC U. SA a fost înființată prin H.G. nr.

171/1991, hotărâre dată în aplicarea Legii nr. 15/1990, pentru teren

emițându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M11 nr.

0006 /1993. Din data de 27 februarie 1999, SC U. SA este integral privatizată,

fiind listată la bursa de valori București, piața RASDAQ, astfel că toate

transferurile ulterioare cu privire la acțiuni s-au efectuat în conformitate cu

prevederile legale privind piața de capital.

Prin încheierea de la

termenul din 11 iunie 2010, tribunalul a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național.

Prin sentința civilă

nr. 922 din 18 iunie 2010, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, pe cererea

de chemare în garanție, această fiind respinsă în consecință, s-a respins

cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâta SC U. SA, și s-a respins cererea

de chemare în garanție formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca

neîntemeiată, pentru următoarele considerente;

Terenul pe care se

află construcția cunoscută sub numele de SC U. SA a aparținut fostei societăți anonime

pe acțiuni U. SA, potrivit actelor de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei

și autorizației de construcție nr. 103 B/1928 a sectorului 1 galben,

constituind patrimoniul social al acestei societăți alături de alte mobile și

imobile.

În urma condamnării

mai multor persoane, printre care și P.S., directorul Z.U. și deținătorul majorității

acțiunilor, prin hotărârea nr. 2 din 04 iunie 1945 a tribunalului poporului,

pentru săvârșirea de crime de război, s-a dispus și confiscarea totală a averii.

Ulterior, după anul 1989,

s-a admis recursul în anulare și prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 17 din 08 mai 1995 autorul reclamanților a fost achitat, cu

consecințe și asupra bunurilor confiscate.

La dosar s-au depus acte

de stare civilă din care rezultă că reclamantul din prezenta cauză este

moștenitorul defunctei R.I.S.T., care, la rândul său, a fost moștenitoarea defunctei

P.J.E., una dintre moștenitoarele lui P.S., conform certificatului de

moștenitor nr. 34 din 22 noiembrie 1999 emis de BNP F.R.P.. Prima instanță a

constatat că urmașii lui P.S. au formulat notificarea în temeiul Legii nr.

10/2001, iar prin decizia nr. 7934 din 05 mai 2007 Primăria municipiului

București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului, care, la rândul său, a trimis întregul

dosar către SC U. SA, întrucât imobilul se află în patrimoniul acestei pârâte.

Raportat la calitatea

procesuală pasivă a chematului în garanție Ministerul Culturii, Cultelor și

Patrimoniului Național, tribunalul a reținut că acesta nu a avut niciodată în patrimoniu

imobilul ce face obiectul prezentei cauze, ci a avut atribuții administrative

în emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, potrivit Legii

nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991.

Cu privire la fondul

cauzei, tribunalul a reținut că autorul reclamantului a deținut 89,614584 % din

acțiunile SC U. SA; că aceste acțiuni au fost preluate în baza unei sentințe

penale de condamnare, care ulterior a fost anulată prin admiterea recursului în

anulare; că, deși legea care a stat la baza condamnării autorului reclamantului

(nr. 312/1945), este exceptată de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

reclamantul beneficiază de dispozițiile acestei legi, deoarece, după anul 1990,

hotărârea de condamnare a fost anulată; că, potrivit deciziei Curții

Constituționale nr. 830/2008, este posibilă solicitarea de restituire în natură

a imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale, indiferent

dacă acestea au fost preluate de stat cu titlu valabil sau fără titlu valabil,

și că, deși imobilul a fost preluat abuziv din patrimoniul autorului

reclamantului, în prezent, acesta face parte din patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, ceea ce înseamnă că trebuiesc analizate aspectele

privitoare la legalitatea privatizării în condițiile art. 45 și art. 46 din

Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că privatizarea a

avut loc cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și că la data de 2

aprilie 1997 SC U. SA era în totalitate privatizată, iar statul prin diversele

sale instituții nu mai deținea nici o acțiune.

În aceste condiții,

prima instanță a conchis că reclamantul nu mai poate solicita decât măsuri

reparatorii prin echivalent și că imposibilitatea restituirii în natură a

imobilului nu constituie o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la CEDO, atâta timp cât acesta beneficiase de măsuri reparatorii în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Întrucât nu a fost obligată

pârâta să restituie în natură imobilul către reclamant, tribunalul a reținut că

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu

Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi admisă.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 555 A din 26 mai 2011, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelantul reclamant S.V., reținând, în esență, că prin apel se

critică doar soluția dată cererii principale; că, deși strict formal cererea

principală cuprindea două capete de cerere și anume constatarea refuzului SC U.

SA de a răspunde notificării, respectiv obligarea pârâtei SC U. SA la

restituirea în natură a imobilului ce făcea obiectul notificării, din punctul

de vedere al drepturilor afirmate, petitul acțiunii cuprinde o singură solicitare

și anume rezolvarea pe fond de către instanță a notificării prin care se

solicită restituirea în natură a imobilului de către SC U. SA; că prima

instanță a interpretat corect petitul acțiunii, făcând aplicarea deciziei în

interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, și că dacă s-ar accepta susținerea apelantului conform căreia primul

capăt de cerere (în constatarea refuzului) ar fi distinct de cel de-al doilea

capăt de cerere (obligarea SC U. SA la restituirea în natură a imobilului) s-ar

ajunge la soluția de inadmisibilitate a cererii în constatare pe motiv că este

urmată de cererea în realizare a aceluiași drept. Or, cererea în constatare este

inadmisibilă, potrivit art. 111 C. proc. civ., atâta timp cât titularul are

posibilitatea formulării unei cereri în realizarea dreptului.

Față de cele arătate,

Curtea a reținut că motivul de apel prin care se susține că prima instanță nu

s-a pronunțat pe primul capăt de cerere este nefondat .

În privința

criticilor apelantului relative la respingerea solicitării de obligare a

pârâtei la restituirea în natură a imobilului, Curtea a apreciat, de asemenea,

ca sunt nefondate, pentru următoarele motive:

Principiul

restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 comportă mai

multe excepții, situația bunului ce face obiectul notificării reclamantului

înscriindu-se într-una dintre acestea. Este vorba de situația imobilelor

evidențiate în patrimoniul societăților comerciale, integral privatizate la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dacă actele juridice de

înstrăinare efectuate în cadrul procesului de privatizare au fost încheiate cu

respectarea legilor în vigoare la momentul privatizării. În cazul acestor

imobile, indiferent dacă au fost preluate cu titlu valabil sau fără titlu

valabil de către stat, persoanele îndreptățite pot obține doar măsuri

reparatorii prin echivalent [art. 29 alin. (1) din Legea nr.10/2001].

Interpretarea corectă

a dispozițiilor deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 este aceea că dacă

imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către stat, el se restituie în

natură, chiar și dacă se află în patrimoniul unei societăți comerciale integral

privatizată.

Din această

perspectivă, Curtea a reținut că prima instanță a verificat situația juridică a

imobilului solicitat de reclamant, inclusiv prin raportare la dispozițiile art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, o astfel de verificare privitoare la legalitatea

privatizării societății fiind necesară pentru corecta soluționare a cauzei. Doar

dacă actele juridice de înstrăinare efectuate în cursul privatizării ar fi fost

nelegale, s-ar fi putut obține restituirea în natură a bunului de către

reclamant.

Susținerea

apelantului conform căreia prima instanță a dat mai mult decât s-a cerut atunci

când a constatat, în considerentele hotărârii, că privatizarea este legală, nu

a fost primită, cu motivarea că, pe de o parte, respectiva constatare nu se

regăsește în dispozitivul sentinței, iar, pe de altă parte, ea era obligatoriu

a fi făcută din perspectiva raționamentelor juridice care au determinat

pronunțarea soluției. Nu se putea susține în mod legal că restituirea în natură

nu este posibilă, atâta timp cât nu se pleacă de la premisa că actele de

înstrăinare efectuate în cursul privatizării au fost efectuate cu respectarea

legii.

Decizia pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2267/2007 stabilea că instituția

implicată în privatizarea societății comerciale (A.V.A.S. în actuala formulare

a textului de lege) trebuie să propună măsuri reparatorii prin echivalent în

condițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În aceeași decizie, s-a

reținut că în speța respectivă nu erau aplicabile dispozițiile art. 31 alin.

(3) din lege, deoarece contestatorul nu solicita această modalitate de

reparație pentru imobilul în litigiu.

Raționamentul regăsit

în decizia menționată anterior a fost apreciată ca fiind corect și logic,

deoarece, dacă reclamantul dorește restituirea în natură a imobilului, o astfel

de cerere nu poate fi soluționată decât de către entitatea în patrimoniul

căreia se află acesta. Evident că dacă s-ar fi solicitat acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

și ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, A.V.A.S. ar fi fost competentă și

ar fi avut calitate procesuală, iar anularea dispoziției nr. 7934 din 5 mai

2007 emisă de Primarul general al municipiului București nu s-ar mai fi impus.

În altă ordine de

idei, Curtea a reținut că susținerile intimatului conform cărora imobilul nu

intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece ar fi fost preluat

în urma unei condamnări penale aplicate în temeiul Legii nr. 312/1945, nu a fost

reținută, cu motivarea că respectiva condamnare nu mai subzistă, urmare a

admiterii recursului în anulare, în anul 1995.

De asemenea, Curtea a constatat că,

independent de actuala situație juridică a imobilului, autorului reclamantului

i s-au preluat de către stat acțiuni și nu bunuri imobile. Dacă acțiunile

aparțin titularului acestora (în cazul celor nominative) sau posesorului

acestora (în cazul celor la purtător) imobilele aparțin persoanei juridice în

patrimoniul căreia se regăsesc, indiferent dacă includerea acestora în

patrimoniu este rezultatul aducerii lor ca aport în natură la capitalul social

sau rezultatul dobândirii printr-o altă operațiune juridică.

Din perspectiva celor

arătate mai sus, Curtea a concluzionat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

3 lit. b), teza a II-a și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul

nu ar fi putut obține restituirea în natură nici dacă imobilul nu s-ar fi aflat

în patrimoniul unei societăți comerciale integral și legal privatizate, atâta

timp cât autorul acestuia împreună cu familia sa nu dețineau toate acțiunile

societății comerciale.

S-a mai reținut, că

în prezenta cauză nu s-au analizat relațiile dintre S.V. și ceilalți

moștenitori ai defunctei R.I.S.T., decedată la data de 21 iulie 2002, cu ultim

domiciliu în Germania, astfel cum aceștia sunt indicați în certificatul de

calitate de moștenitor nr. 18 din 13 martie 2003, aflat la fila 76 dosar fond;

că prin respingerea prezentei acțiuni, care tindea la obținerea restituirii în

natură a bunului, nu sunt afectate drepturile persoanelor titulare a

notificării de a obține măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art.

31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și că, sub aceste aspect, este important de

reafirmat că Înalta Curte a statuat că A.V.A.S. nu este competent să

soluționeze cererea de restituire în natură și a constatat că în respectiva

cauză nu se solicitase acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul S.V., criticând-o pentru nelegalitate și

invocând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 6 și 9 C.

proc. civ.

Astfel, invocând art.

304 pct. 5 C. proc. civ., criticile formulate de reclamant vizează

nesoluționarea de către instanțe a primului capăt de cerere referitor la

constatarea refuzului pârâtei SC U. SA de a soluționa notificarea, cu motivarea

că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație a persoanelor deposedate

de bunurile lor imobile în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989

și că acest act normativ instituie o procedură specială de restituire care este

în principal administrativă, și numai în mod excepțional judiciară, respectiv,

în cazul refuzului unității notificate/deținătoare de a soluționa notificarea

în termen legal, și în cazul contestației împotriva deciziei/dispoziției de

soluționare a notificărilor.

Față de această

mențiune, s-a arătat că se impune a observa că instanța fondului era obligată

să soluționeze primul capăt de cerere prin care se solicită să se constate

refuzul nejustificat al pârâtei de a răspunde la notificare, deoarece numai în

situația constatării refuzului nejustificat al deținătoarei imobilului instanța

este competenta să soluționeze fondul notificării.

Aceasta situație se

impune a fi reținută și în lumina Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a intervenit in legătura cu

stabilirea competenței instanței de a judeca pe fond contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

În consecință, s-a

arătat că, în speță, pentru a stabili dacă este competentă să soluționeze

fondul notificării, instanța trebuia mai întâi să verifice dacă a fost legal

investită, adică să constate că nesoluționarea notificării de către pârâtă este

nejustificată și numai după aceea să analizeze notificarea pe fond și că

soluționarea primului capăt de cerere este obligatorie față de dispozițiile

art. 129 alin (6) C. proc. civ., potrivit cărora „în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații".

Cu privire la această

critică, reclamantul a mai arătat că nici fondul notificării nu a fost soluționat,

întrucât instanțele de fond și apel, deși analizează condițiile incidente din

punctul de vedere al acestora, nu obligă unitatea deținătoare la îndeplinirea

vreunei obligații, și nici nu stabilesc ce se întâmplă cu notificarea,

aflându-se la acest moment în punctul din care a pornit în demersul judiciar,

fără nicio soluție, câtă vreme în opinia instanțelor unitatea deținătoare nu

are nici o obligație, lăsând astfel impresia că, pe de o parte, unitatea

deținătoare nu are obligația de restituire în natură a imobilului, deoarece nu

se află în atare ipoteză, iar, pe de altă parte, că demersul administrativ, dar

și cel judiciar sunt blocate, câtă vreme persoanele îndreptățite nu-și schimbă

opțiunea din restituirea în natură a imobilului în despăgubiri prin echivalent,

iar această soluție nu are nici temei legal.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că, în mod nelegal,

instanța s-a pronunțat cu privire la legalitatea procesului de privatizare a SC

U. SA, deși acest aspect nu a fost invocat de niciuna dintre părțile litigante.

Mai mult decât atât,

față de situația de fapt stabilită prin probele administrate în cauză, în

sensul că imobilul a fost preluat de la autorul reclamantului și alți membri ai

familiei sale în mod abuziv, prin aplicarea hotărârii penale nr. 2 din 04 iunie

1945, anulată ulterior prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 17

din 08 mai 1995, în raport de decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale,

aspectul legalității privatizării societarii deținătoare a imobilului nu

prezintă relevanță.

Pronunțând

neconstituționalitatea art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005,

Curtea Constituțională a statuat că „toate persoanele care au depus cereri în

termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit

vocație la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate

fără titlu valabil persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în

natură a respectivelor bunuri".

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a

arătat că acesta privește soluția pronunțata cu privire la cererea de chemare

în judecată, respectiv cererea de restituire în natură a imobilului; că, față

de argumentele reținute atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, soluțiile

pronunțate sunt nelegale, instanțele neținând seama de dispozițiile legale

incidente și de hotărârile judecătorești obligatorii, respectiv Decizia nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 830/2008 a Curții

Constituționale și Decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. 22667/2008, irevocabilă.

În privința soluției

pronunțată cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului, s-a

arătat că este reală susținerea instanței de apel în sensul că în apel a fost

criticată doar soluția dată cererii principale. Acest aspect este lesne de

observat prin parcurgerea motivelor de apel, iar faptul că instanța consideră

că cererea nu are decât un capăt de cerere, corelativ unui singur drept dedus

judecații, nu poate modifica intenția și dreptul de dispoziție al părții.

Concluzia instanței

de apel cu privire la faptul că, prin Decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008,

pronunțată în dosarul nr. 22667/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi

opinat că instituția implicată în privatizare (actuala A.V.A.S.) trebuie să

propună masuri reparatorii în echivalent în condițiile art. 31 alin (3) din

Legea nr. 10/2001, dar ca art. 31 alin (3) nu este aplicabil în speță, deoarece

„contestatorul nu solicita aceasta modalitate de reparație pentru imobilul în

litigiu", s-a arătat că este eronată.

S-a mai arătat, că,

urmare a intervenirii Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, Înalta

Curte de Casație și Justiție nu a mai găsit utilitatea analizei aspectelor și

argumentelor invocate în cauza, referitor la instituția ce ar trebui să

soluționeze notificarea, deoarece față de situația preluării fără titlu valabil

a imobilului și solicitarea restituirii în natură a acestuia, raportat la

Decizia nr. 830/2008, soluția ce se impunea era cea pronunțată, respectiv

declinarea competentei de soluționare a notificării în favoarea SC U. SA, ca

unitate deținătoare a imobilului; că respectarea dispozițiilor legale cu

prilejul procesului de privatizare a SC U. SA nu are relevanță având în vedere

regula restituirii în natura a imobilelor preluate abuziv; că art. 9 în Legea

nr. 10/2001 stipulează în mod expres că imobilele preluate în mod abuziv,

indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea

în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, și că

motivarea instanței în sensul că persoanele îndreptățite nu au dreptul la

măsura restituirii în natură, deoarece obiectul preluării abuzive au fost

acțiunile și nu bunul în sine, nu are temei legal, întrucât din art. 18 din

Legea nr. 10/2001, invocat de instanța de apel, nu rezultă în mod expres că

„persoanele îndreptățite trebuie să fi deținut toate acțiunile persoanei

juridice”, condiția prevăzută fiind aceea de a fi fost asociat unic al

persoanei juridice, sau asociații să fi fost membrii aceleiași familii.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate, potrivit art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica potrivit

căreia, greșit, instanțele de fond și apel nu au soluționat primul capăt de

cerere referitor la constatarea refuzului pârâtei de a soluționa notificarea,

cu încălcarea dispozițiilor art.129 alin. (6) C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, invocând

prevederile art.129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, „în toate

cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății”, reclamantul invocă, implicit, soluționarea cauzei cu încălcarea

principiului disponibilității, ce lasă, în procesul civil, la libera alegere a

reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, respectiv cu

privire la persoanele cu care înțelege să se judece și la obiectul procesului.

Or, în speță,

obiectul procesului l-a constituit cererea reclamantului de restituire în

natură a imobilului în litigiu deținut de pârâta S.C. U. S.A., urmare a

refuzului S.C. U. S.A. de a soluționa notificarea nr. 2295/2001 emisă de BEJ

A.P.

Deși acțiunea este

structurată formal pe două capete de cerere, primul constituindu-l solicitarea

reclamantului de a se constata „refuzul S.C. U. S.A. de a răspunde notificării

nr. 2295/2001”, în realitate acest prim capăt de cerere constituie un argument în

susținerea cererii reclamantului de a obliga pârâta, care nu a răspuns

notificării prin care a solicitat restituirea în natură a imobilul în litigiu,

să restituie în natură imobilul în litigiu către acesta.

Cu privire la

obligația pârâtului Municipiul București de a transmite notificarea nr. 2295/2001

a BEJ A.P., privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, pentru

competentă soluționare către S.C. U. S.A., se constată că aceasta s-a stabilit

irevocabil prin decizia nr. 8047 din 12 decembrie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Urmare a

nesoluționării notificării în termenul prevăzut de lege, ceea ce echivalează cu

respingerea cererii de restituire în natură a imobilului de către pârâtă, notificatorul

are deschisă calea acțiunii în justiție, în condițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată, pentru soluționarea notificării, potrivit

deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile unite.

Prin urmare, critica

formulată de recurentul reclamant pe acest aspect este nefondată, urmând a fi

respinsă în consecință.

În ceea ce privește

critica formulată de reclamant în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în

sensul că instanța s-a pronunțat cu privire la legalitatea procesului de

privatizare a S.C. U. S.A., deși acest aspect nu a fost invocat de niciuna din

părțile litigante, se constată următoarele:

Motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu putea fi invocat de către

reclamant în apel, din punct de vedere formal, procedural, având în vedere că apelul

declarat de acesta a fost respins ca nefondat și că motivul de casare menționat

este funcțional numai în situația în care instanța de apel se pronunță ea

însăși asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât

s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

De precizat, că prin

apelul declarat reclamantul a criticat faptul că prima instanță greșit „s-a

pronunțat asupra legalității procesului de privatizare a S.C. U. S.A.”, însă

prin criticile formulate în recurs reclamantul nu își exprimă nemulțumirea cu

privire la modul de soluționare a acestui motiv de apel, ceea ce ar fi permis

efectuarea controlului judiciar pe calea recursului pe acest aspect, ci s-a

limitat la reiterarea aceleiași critici și în recurs, sancțiunea fiind aceea a

neanalizării sale din perspectiva art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pentru

considerentele mai sus expuse.

Motivul de recurs

formulat de reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum

susține acesta prin criticile formulate, „privește soluția pronunțată la

cererea de chemare în judecată”, respectiv la cererea de restituire în natură a

imobilului, în raport de dispozițiile deciziilor nr. XX/2007 și nr. 8047 din 12

decembrie 2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale deciziei nr. 830/2008

a Curții Constituționale și ale art. 9 și art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Acest motiv de recurs

este nefondat, pentru cele ce succed:

În raport de situația

de fapt, așa cum a fost stabilită de instanțele de fond și apel, ce nu pot fi

reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., se constată că autorul reclamantului a fost acționar majoritar la S.C. U.

S.A., deținând un procent de 89,61584% din acțiunile acestei societății

comerciale; că aceste acțiuni au fost preluate de stat în baza unei sentințe

penale de condamnare, care ulterior a fost anulată prin admiterea recursului în

anulare; că, față de soluția dată în recurs în anulare, imobilul apare ca fiind

preluat abuziv de stat, iar regimul său juridic intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

și că unitatea deținătoare, pârâta S.C. U. S.A., era integral privatizată la

data de 2 aprilie 1997.

Reclamantul are

calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, în condițiile art. 3 lit. b) raportat la art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitor al numitei R.I.S.T., care la

rândul său fusese moștenitoarea defunctei P.J.E., una dintre moștenitoarele lui

P.S., acționar majoritar la SC U. SA.

De esență Legii nr. 10/2001

este restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, către foștii

proprietari sau moștenitorii acestora, potrivit art. 1, art. 7 alin. (1) și

art. 9 din Legea nr. 10/2001, iar numai în situația în care aceasta nu este

posibilă persoanei îndreptățite i se pot acorda celelalte măsuri reparatorii

prevăzute de acest act normativ.

Numai că, în speță,

autorul reclamantului nu a fost proprietarul imobilului în litigiu, ci acționar

majoritar la societatea comercială care avea în patrimoniul său imobilul în

litigiu, situație în care regimul juridic al imobilului cade sub incidența art.

18 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent și în următoarele cazuri: a) persoana îndreptățită era

asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data

preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana

îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membrii

ai aceleiași familii; b) imobilul numai există la data intrării în vigoare a

prezentei legi, cu excepția imobilelor distruse ca urmare a unor calamități

naturale; c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare”.

Or, în speță, ipotezele

prevăzute la art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ce constituie excepții de

la regula prevăzută de acest text de lege, de a li se acorda numai măsuri

reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite, când se pot restitui în

natură imobilele proprietatea persoanei juridice, către persoanele

îndreptățite, respectiv când aceștia erau unici asociați sau când persoanele

asociate erau membrii ai aceleiași familii, nu sunt incidente, întrucât autorul

reclamantului nu a fost unic asociat la persoana juridică proprietară a

imobilului, S.C. U. S.A., ci era acționar majoritar, deținând un procent de

89,614584% din acțiunile acestei societății comerciale, diferența până la 100%

din acțiunile acestei societăți comerciale fiind deținută de alte persoane, pe

de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul nu a susținut și nu a dovedit că

are calitatea de persoană îndreptățită ca moștenitor al tuturor asociaților, și

că aceștia erau membrii ai aceleiași familii.

De aceea, nefiind

îndeplinite, în speță, niciuna din cele două ipoteze care ar fi îndreptățit

reclamantul la restituirea în natură a imobilului, ce a aparținut persoanei

juridice la care autorul său a fost acționar majoritar, nu prezintă relevanță

juridică îndeplinirea condițiilor subsecvente pentru restituirea în natură a

acestuia, respectiv că preluarea imobilului s-a făcut abuziv, că acesta este

deținut de o societate comercială integral privatizată la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și că prin decizia nr. 830/2007 a Curții

Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 60

din Titlul I al Legii nr. 247/2005, cu motivarea că abrogarea sintagmei

„imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art.16 alin. (1) din

Constituție.

Este adevărat că,

prin decizia nr. 8047 din 2008, care nu a fost pronunțată în contradictoriu cu

intimata pârâtă, Înalta Curte a statuat că obiectul cererii formulate de

reclamant, în raport de SC U. SA, îl constituie cererea acestuia de restituire

în natură a imobilului în litigiu și că, în speță, „prezintă relevanță dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării

notificării”, însă nimic nu împiedică instanțele învestite cu soluționarea pe

fond a notificării, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de

a răspunde la notificarea părții interesate, în virtutea rolului lor activ, de

a afla adevărul în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă

a legii, în scopul pronunțării unei hotărârii temeinice și legale.

Prin urmare, legal,

instanța de apel a reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3

lit. b) teza a doua și art. 18 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamantul nu

ar fi putut obține restituirea în natură nici dacă imobilul „nu s-ar fi aflat

în patrimoniul unei societății comerciale integral și legal privatizate”, atâta

timp cât „autorul acestuia împreună cu familia sa nu dețineau toate acțiunile

societății comerciale”.

Pentru considerentele

expuse, instanța în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune

respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de recurentul reclamant. În

ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de SC A.B. România

SA, în interesul intimatei pârâte, ce tinde la păstrarea imobilului în

patrimoniul acesteia, față de considerentele mai sus expuse, se constată că

este întemeiată, urmând a fi admisă în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de

intervenție formulată de intervenienta SC A.B. România SA în interesul

intimatei-pârâte S.C. U. S.A. .

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei nr. 555 A

din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2012.