ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6697/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 16 decembrie 2008, reclamanta C.A.R.S. din U.C.M.R. a chemat în judecată Primăria Municipiului București prin Primarul General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la emiterea unei dispoziții de restituire pentru imobilul situat în București, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1505 din 29 ianuarie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. La data de 20 aprilie 2010, reclamanta a depus la dosar, în temeiul art. 132 C. proc.

civ., o cerere precizatoare, arătând că înțelege să învestească instanța cu cererea de a soluționa notificarea reclamantei, în sensul restituirii în natură a imobilului din București, mai puțin apartamentul 2 situat la etajul 1, care i-a fost restituit prin Decizia nr. 297 din 28 mai 2008 a R.A.A.P.P.S., având în vedere refuzul unității deținătoare de a răspunde notificării.

Prin Sentința civilă nr. 1748 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General să emită în favoarea reclamantei dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului din București, compus din apartamentul nr. 3, etaj 2, format din 5 camere și dependențe (conform Contractului de închiriere nr. X/1999), demisolul clădirii (format din 2 camere și dependințe - fostul garaj), subsolul și anexele, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de expertul tehnic judiciar R.V., precum și terenul în suprafață de 167,92 m.p., situat la aceeași adresă, identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de expertul tehnic judiciar A.M.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON. Prima instanță a reținut că în cauză se regăsește ipoteza avută în vedere prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, întrucât Notificarea nr. 1442 din 10 august 2001, formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, comunicată prin B.E.J. I.R. și înregistrată la Primăria Municipiului București în 13 august 2001, a fost transmisă spre soluționare R.A. A.P.P.S. Această din urmă entitate a soluționat-o parțial, în sensul dispunerii restituirii în natură a apartamentului nr. 2, etaj 1 din imobil și a terenului aferent în suprafață de 58,08 m.p.

în favoarea reclamantei, iar pentru restul din imobil, pe care nu îl deținea, a dispus trimiterea notificării la Primăria Municipiului București pentru identificarea entității deținătoare. De atunci și până în prezent au trecut mai mult de 9 ani, iar Primăria Municipiului București nu a dat în niciun fel curs notificării reclamantei, tribunalul considerându-se competent să soluționeze pe fond acțiunea. S-a apreciat că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul din București a fost dobândit de C.C.E.A.F.L.S. "Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița" de la numita M.M., în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 18 noiembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Reclamanta a demonstrat, de asemenea, și faptul că este succesoarea în drepturi a cumpărătoarei acestui imobil, potrivit Sentinței civile nr. 2354 din 7 mai 2002 pronunțată de Judecătoria Reșița, definitivă și irevocabilă. Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 519 din 2 aprilie 1960 prin care s-a aprobat preluarea în mod gratuit de la Consiliul Central al Sindicatelor din R.P.R. și constituirea ca fond de bază al I.A.L. R.S. Din imobilul în litigiu că a fost vândut, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare din 7 mai 1997, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul situat la parter, în timp ce apartamentul de la etajul 2 este deținut pe bază de Contract de închiriere (2 septembrie 1999) de G.A., iar la parter se află un spațiu liber în administrarea Primăriei Municipiului București.

Expertiza topografică a stabilit că terenul acestui imobil are o suprafață totală de 226 m.p., din care suprafața construită este de 112 m.p., iar curtea imobilului măsoară 114 m.p. Față de înscrisurile doveditoare, situația juridică și locativă actuală a imobilului, prima instanță a apreciat că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului este întemeiată în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 și a încuviințat această cerere în privința demisolului clădirii (format din 2 camere și dependințe - fostul garaj), subsolului și anexelor, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert R.V. și a apartamentului, etaj 2, format din 5 camere și dependințe, ce face obiectul Contractului de închiriere nr. X/1999 (exceptând de la restituire apartamentul de la etajul 1, deja restituit reclamantei prin decizia R.A.

A.P.P.S., ca și apartamentul de la parter, vândut în baza Legii nr. 112/1995), precum și în privința terenului în suprafață de 167,92 m.p., ce reprezintă diferența între suprafața totală de 226 m.p. și suprafața de 58,08 m.p. teren aferent apartamentului restituit reclamantei prin Decizia nr. 297/2008 emisă de R.A. A.P.P.S. Prima instanță a reținut incidența în cauză și a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (3.000 RON) și onorariu de expertiză (2.000 RON). Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, susținând că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea reclamantei și l-a obligat la restituirea în natură a imobilului situat în București.

Apelantul a redat conținutul prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2), arătând că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, sub rezerva culpabilității și a dovedirii unui prejudiciu de către persoana îndreptățită. De asemenea, a fost redat conținutul art. 22 al Legii nr. 10/2001. Apelantul pârât a criticat soluția primei instanțe de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că nu se consideră culpabil pentru existența acestui litigiu și întrucât susține că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 799A din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Față de cele dezlegate prin hotărârea de primă instanță, apelul declarat nu conține reale critici îndreptate împotriva soluției adoptate în cauză. Deși pretinde că în mod greșit a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost obligat la restituirea în natură, în favoarea acesteia, a imobilului din București, compus din apartamentul de la etajul 2, demisolul clădirii, subsolul, anexele și suprafața de 167,92 m.p. teren situat la aceeași adresă, totuși apelantul pârât nu argumentează afirmația sa prin critici care să o susțină.

În acest sens, nu are nicio legătură cu situația cauzei dedusă judecății natura termenului de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, și nici eventualele sancțiuni ce se pot lua în cazul încălcării sale culpabile, singurul aspect relevant în cauză fiind cel al lipsei unei dispoziții emise de apelant în soluționarea notificării intimatei reclamante ca urmare a nerespectării acestui termen, dat fiind că prin cererea precizată s-a solicitat ca, în contradictoriu cu apelantul pârât, să aibă loc chiar soluționarea acestei notificări, iar nu aplicarea altor sancțiuni împotriva unității deținătoare.

Cu referire la cea de-a doua trimitere făcută de apelant la dispozițiile art. 23 ale Legii nr. 10/2001, republicată, Curtea de Apel a constatat că prima instanță a stabilit în mod corect că s-a făcut dovada atât a calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dreptului acesteia de proprietate asupra imobilului solicitat pe baza înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată, cât și a faptului preluării sale abuzive, dispunându-se, în deplin acord cu legea, restituirea în natură a acestuia în raport de situația sa juridică și locativă actuală, după distincțiile impuse de aplicarea prevederilor art. 9 și 18 lit. c), respectiv doar a acelor spații și suprafețe din imobil în privința cărora s-a stabilit că se află în deținerea apelantului, cu exceptarea spațiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 (apartamentul de la pater) ori care au fost deja restituite reclamantei prin dispoziția altei unități deținătoare (R.A.

A.P.P.S., pentru apartamentul de la etajul 1). Chiar forma modificată a actualului text al art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, ce a fost redată în conținutul apelului declarat, nu justifică încălcarea de către unitatea deținătoare a obligației sale legale de soluționare a notificării reclamantei timp de 9 ani sub pretextul insinuat al nedepunerii actelor doveditoare, întrucât obligația legală născută în sarcina sa nu era în mod necesar aceea a soluționării pozitive a notificării.

Stabilindu-se în mod corect prin hotărârea primei instanțe că reclamanta era îndreptățită la restituirea în natură a imobilului solicitat, ce nu i-a fost însă retrocedat în faza administrativă de soluționare a notificării, prin emiterea unei decizii de către entitatea învestită cu rezolvarea acesteia, pentru recunoașterea drepturilor sale, reclamanta fiind nevoită să declanșeze prezentul litigiu, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea în cauză dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., față de apelantul pârât și l-a obligat pe acesta la suportarea cheltuielilor de judecată, ca parte căzută în pretenții. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul susține că, din examinarea tuturor actelor care au fost înaintate către Primăria Municipiului București pentru restituirea imobilului în litigiu, rezultă că reclamanta nu și-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoana îndreptățită, potrivit art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă aceasta calitate, revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele date în aplicare a Legii nr. 10/2001, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Se mai susține că instanța de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în natură. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Mai mult, prin Decizia nr. 33/2008 s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Recurentul susține că, prin decizia pronunțată, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 22.1 alin. (1) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, sub aspectul dovedirii calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu și a dreptului de proprietate asupra acestui imobil. Susține totodată că actele doveditoare în acest sens trebuiau anexate notificării sau depuse într-un termen de 18 luni de la data formulării acesteia.

Critica nu este fondată. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în revendicare imobiliară. Prin urmare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.

În cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007, în interpretarea art. 23 din lege se arată că "prin acte doveditoare se înțelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea). În mod particular, în cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din Lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ.

Astfel, legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. În aplicarea regulilor de probațiune menționate, în mod corect instanța de apel a concluzionat că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu a fost dobândit de la numita M.M. în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 18 noiembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Reclamanta a demonstrat, de asemenea, și faptul că este succesoarea în drepturi a cumpărătoarei acestui imobil, potrivit Sentinței civile nr. 2354 din 7 mai 2002 pronunțată de Judecătoria Reșița, rămasă definitivă și irevocabilă.

S-a probat, de asemenea, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 519 din 2 aprilie 1960 prin care s-a aprobat preluarea în mod gratuit de la Consiliul Central al Sindicatelor din R.P.R. și constituirea ca fond de bază al I.A.L. R.S. Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice, alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Împrejurarea că în faza judiciară a fost completat probatoriul sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului nu este de natură să atragă respingerea contestației formulate. Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, sub sancțiunea decăderii, până la finalizarea procedurii administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza judiciară fiind admisibilă și în acord cu principiile care guvernează desfășurarea procesului civil. Administrarea de către instanța de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de proprietate al autorilor contestatorilor, cât și calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, nu constituie o încălcare a normelor aplicabile în această materie, astfel încât criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii acestor aspecte în procedura judiciară, nu este întemeiată.

2. Recurentul susține că instanța de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în natură. Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conținut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.

3. În ceea ce privește criticile vizând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și aplicarea în cauză a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu conțin precizări de natură juridică a eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată în legătură cu aplicarea normelor europene menționate ori cu decizia în interesul legii indicată și nicio minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate sub aceste aspecte. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de legalitate în temeiul criticilor formulate, referitoare la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la nesocotirea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 799A din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL