ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6697/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6697/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând asupra
cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei
Sectorului 1 București la data de 16 decembrie 2008, reclamanta C.A.R.S. din
U.C.M.R. a chemat în judecată Primăria Municipiului București prin Primarul
General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să
oblige pârâta la emiterea unei dispoziții de restituire pentru imobilul situat
în București, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă
nr. 1505 din 29 ianuarie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis
excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei
în favoarea Tribunalului București, secția civilă.
La data de 20 aprilie
2010, reclamanta a depus la dosar, în temeiul art. 132 C. proc. civ., o cerere
precizatoare, arătând că înțelege să învestească instanța cu cererea de a
soluționa notificarea reclamantei, în sensul restituirii în natură a imobilului
din București, mai puțin apartamentul 2 situat la etajul 1, care i-a fost
restituit prin Decizia nr. 297 din 28 mai 2008 a R.A.A.P.P.S., având în vedere
refuzul unității deținătoare de a răspunde notificării.
Prin Sentința civilă
nr. 1748 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a
admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâta
Primăria Municipiului București prin Primarul General să emită în favoarea
reclamantei dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului din
București, compus din apartamentul nr. 3, etaj 2, format din 5 camere și
dependențe (conform Contractului de închiriere nr. X/1999), demisolul clădirii
(format din 2 camere și dependințe - fostul garaj), subsolul și anexele, astfel
cum au fost identificate prin raportul de expertiză specialitatea construcții
întocmit de expertul tehnic judiciar R.V., precum și terenul în suprafață de
167,92 m.p., situat la aceeași adresă, identificat prin raportul de expertiză
specialitatea topografie întocmit de expertul tehnic judiciar A.M. De asemenea,
pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON.
Prima instanță a
reținut că în cauză se regăsește ipoteza avută în vedere prin Decizia nr. XX
din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în
soluționarea unui recurs în interesul legii, întrucât Notificarea nr. 1442 din
10 august 2001, formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001,
comunicată prin B.E.J. I.R. și înregistrată la Primăria Municipiului București
în 13 august 2001, a fost transmisă spre soluționare R.A. A.P.P.S. Această din
urmă entitate a soluționat-o parțial, în sensul dispunerii restituirii în
natură a apartamentului nr. 2, etaj 1 din imobil și a terenului aferent în
suprafață de 58,08 m.p. în favoarea reclamantei, iar pentru restul din imobil,
pe care nu îl deținea, a dispus trimiterea notificării la Primăria Municipiului
București pentru identificarea entității deținătoare.
De atunci și până în
prezent au trecut mai mult de 9 ani, iar Primăria Municipiului București nu a
dat în niciun fel curs notificării reclamantei, tribunalul considerându-se
competent să soluționeze pe fond acțiunea.
S-a apreciat că
reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul din București a fost
dobândit de C.C.E.A.F.L.S. "Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița"
de la numita M.M., în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în
18 noiembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Reclamanta a
demonstrat, de asemenea, și faptul că este succesoarea în drepturi a
cumpărătoarei acestui imobil, potrivit Sentinței civile nr. 2354 din 7 mai 2002
pronunțată de Judecătoria Reșița, definitivă și irevocabilă.
Imobilul în litigiu a
fost preluat abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001,
fiind trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 519 din 2 aprilie
1960 prin care s-a aprobat preluarea în mod gratuit de la Consiliul Central al
Sindicatelor din R.P.R. și constituirea ca fond de bază al I.A.L. R.S.
Din imobilul în
litigiu că a fost vândut, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare din 7
mai 1997, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul situat la parter, în timp ce
apartamentul de la etajul 2 este deținut pe bază de Contract de închiriere (2
septembrie 1999) de G.A., iar la parter se află un spațiu liber în
administrarea Primăriei Municipiului București.
Expertiza topografică
a stabilit că terenul acestui imobil are o suprafață totală de 226 m.p., din
care suprafața construită este de 112 m.p., iar curtea imobilului măsoară 114
m.p.
Față de înscrisurile
doveditoare, situația juridică și locativă actuală a imobilului, prima instanță
a apreciat că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului este
întemeiată în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 și a
încuviințat această cerere în privința demisolului clădirii (format din 2
camere și dependințe - fostul garaj), subsolului și anexelor, astfel cum au
fost identificate prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert
R.V. și a apartamentului, etaj 2, format din 5 camere și dependințe, ce face
obiectul Contractului de închiriere nr. X/1999 (exceptând de la restituire
apartamentul de la etajul 1, deja restituit reclamantei prin decizia R.A.
A.P.P.S., ca și apartamentul de la parter, vândut în baza Legii nr. 112/1995),
precum și în privința terenului în suprafață de 167,92 m.p., ce reprezintă
diferența între suprafața totală de 226 m.p. și suprafața de 58,08 m.p. teren
aferent apartamentului restituit reclamantei prin Decizia nr. 297/2008 emisă de
R.A. A.P.P.S. Prima instanță a reținut incidența în cauză și a prevederilor
art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
În temeiul art. 274
alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat-o pe pârâtă să plătească
reclamantei 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu
de avocat (3.000 RON) și onorariu de expertiză (2.000 RON).
Împotriva acestei
sentințe, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București prin Primarul
General, susținând că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea reclamantei
și l-a obligat la restituirea în natură a imobilului situat în București.
Apelantul a redat
conținutul prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2), arătând că termenul de 60 de
zile este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel
mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, sub rezerva
culpabilității și a dovedirii unui prejudiciu de către persoana îndreptățită.
De asemenea, a fost
redat conținutul art. 22 al Legii nr. 10/2001.
Apelantul pârât a
criticat soluția primei instanțe de obligare a sa la plata cheltuielilor de
judecată, dat fiind că nu se consideră culpabil pentru existența acestui
litigiu și întrucât susține că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 274
alin. (1) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă
nr. 799A din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Față de cele
dezlegate prin hotărârea de primă instanță, apelul declarat nu conține reale
critici îndreptate împotriva soluției adoptate în cauză.
Deși pretinde că în
mod greșit a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost obligat la restituirea
în natură, în favoarea acesteia, a imobilului din București, compus din
apartamentul de la etajul 2, demisolul clădirii, subsolul, anexele și suprafața
de 167,92 m.p. teren situat la aceeași adresă, totuși apelantul pârât nu
argumentează afirmația sa prin critici care să o susțină.
În acest sens, nu are
nicio legătură cu situația cauzei dedusă judecății natura termenului de 60 de
zile prevăzut de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, și
nici eventualele sancțiuni ce se pot lua în cazul încălcării sale culpabile,
singurul aspect relevant în cauză fiind cel al lipsei unei dispoziții emise de
apelant în soluționarea notificării intimatei reclamante ca urmare a
nerespectării acestui termen, dat fiind că prin cererea precizată s-a solicitat
ca, în contradictoriu cu apelantul pârât, să aibă loc chiar soluționarea
acestei notificări, iar nu aplicarea altor sancțiuni împotriva unității
deținătoare.
Cu referire la cea
de-a doua trimitere făcută de apelant la dispozițiile art. 23 ale Legii nr.
10/2001, republicată, Curtea de Apel a constatat că prima instanță a stabilit
în mod corect că s-a făcut dovada atât a calității reclamantei de persoană
îndreptățită la restituire, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 10/2001, republicată, a dreptului acesteia de proprietate asupra imobilului
solicitat pe baza înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată, cât și
a faptului preluării sale abuzive, dispunându-se, în deplin acord cu legea,
restituirea în natură a acestuia în raport de situația sa juridică și locativă
actuală, după distincțiile impuse de aplicarea prevederilor art. 9 și 18 lit.
c), respectiv doar a acelor spații și suprafețe din imobil în privința cărora
s-a stabilit că se află în deținerea apelantului, cu exceptarea spațiilor
înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 (apartamentul de la pater) ori care
au fost deja restituite reclamantei prin dispoziția altei unități deținătoare
(R.A. A.P.P.S., pentru apartamentul de la etajul 1).
Chiar forma
modificată a actualului text al art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, ce
a fost redată în conținutul apelului declarat, nu justifică încălcarea de către
unitatea deținătoare a obligației sale legale de soluționare a notificării
reclamantei timp de 9 ani sub pretextul insinuat al nedepunerii actelor
doveditoare, întrucât obligația legală născută în sarcina sa nu era în mod
necesar aceea a soluționării pozitive a notificării.
Stabilindu-se în mod
corect prin hotărârea primei instanțe că reclamanta era îndreptățită la
restituirea în natură a imobilului solicitat, ce nu i-a fost însă retrocedat în
faza administrativă de soluționare a notificării, prin emiterea unei decizii de
către entitatea învestită cu rezolvarea acesteia, pentru recunoașterea
drepturilor sale, reclamanta fiind nevoită să declanșeze prezentul litigiu, în
mod corect prima instanță a făcut aplicarea în cauză dispozițiilor art. 274 alin.
(1) C. proc. civ., față de apelantul pârât și l-a obligat pe acesta la
suportarea cheltuielilor de judecată, ca parte căzută în pretenții.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiul
București, prin Primarul General.
Prin motivele de
recurs formulate, recurentul susține că, din examinarea tuturor actelor care au
fost înaintate către Primăria Municipiului București pentru restituirea
imobilului în litigiu, rezultă că reclamanta nu și-a dovedit notificarea, nedepunând
acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoana
îndreptățită, potrivit art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru
aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Obligația de a depune
actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele
care atestă aceasta calitate, revine notificatorului, potrivit art. 22 din
Normele date în aplicare a Legii nr. 10/2001, iar acestea trebuiau depuse ca
anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la
data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Se mai susține că
instanța de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu
fără a clarifica situația juridică a acestuia în sensul de a se stabili dacă
acest imobil este liber și poate fi restituit în natură.
Dreptul la un proces
echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina preambulului
acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun
statelor contractante.
Mai mult, prin
Decizia nr. 33/2008 s-a admis recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,
având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001.
În drept, cererea de
recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia
recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte
constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele
considerente:
Recurentul susține
că, prin decizia pronunțată, Curtea de Apel a încălcat prevederile art. 22.1
alin. (1) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate
prin H.G. nr. 498/2003, sub aspectul dovedirii calității reclamantei de
persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu și a dreptului de
proprietate asupra acestui imobil. Susține totodată că actele doveditoare în
acest sens trebuiau anexate notificării sau depuse într-un termen de 18 luni de
la data formulării acesteia.
Critica nu este
fondată.
Potrivit art. 3 alin.
(1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 sunt îndreptățite la măsurile
reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari
ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali
sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
În lipsa unor
prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada dreptului de
proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, se va face
prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia acțiunii în
revendicare imobiliară.
Prin urmare, actele
doveditoare ale dreptului de proprietate vor putea fi orice înscrisuri
constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu
efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.
În cuprinsul Normelor
Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007,
în interpretarea art. 23 din lege se arată că "prin acte doveditoare se
înțelege: orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea
proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare,
tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat
înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala
sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea
construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte
înscrisuri și altele asemenea).
În mod particular, în
cazul imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, prin art. 24 din
Lege, legiuitorul instituie o prezumție legală relativă de proprietate în
favoarea persoanelor îndreptățite la aplicarea acestui act normativ. Astfel,
legea prezumă că, în lipsa unor probe contrare, existența și, după caz,
întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul normativ sau
de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în
executare această măsură.
În aplicarea
regulilor de probațiune menționate, în mod corect instanța de apel a
concluzionat că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în
sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul în
litigiu a fost dobândit de la numita M.M. în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare
autentificat în 18 noiembrie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.
Reclamanta a demonstrat, de asemenea, și faptul că este succesoarea în drepturi
a cumpărătoarei acestui imobil, potrivit Sentinței civile nr. 2354 din 7 mai
2002 pronunțată de Judecătoria Reșița, rămasă definitivă și irevocabilă.
S-a probat, de
asemenea, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, conform art. 2 alin.
(1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în
baza Deciziei nr. 519 din 2 aprilie 1960 prin care s-a aprobat preluarea în mod
gratuit de la Consiliul Central al Sindicatelor din R.P.R. și constituirea ca
fond de bază al I.A.L. R.S.
Conform art. 23 din
Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate
ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice,
precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după
caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice, alte înscrisuri
necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot
fi depuse până la data soluționării notificării.
Împrejurarea că în
faza judiciară a fost completat probatoriul sub aspectul dovedirii dreptului de
proprietate asupra imobilului nu este de natură să atragă respingerea
contestației formulate.
Legea nr. 10/2001 nu
prevede obligativitatea depunerii actelor doveditoare ale dreptului de
proprietate, sub sancțiunea decăderii, până la finalizarea procedurii
administrative prealabile, completarea probatoriului sub acest aspect în faza
judiciară fiind admisibilă și în acord cu principiile care guvernează
desfășurarea procesului civil.
Administrarea de
către instanța de judecată de probe din care rezultă atât dreptul de
proprietate al autorilor contestatorilor, cât și calitatea reclamanților de
persoane îndreptățite, nu constituie o încălcare a normelor aplicabile în
această materie, astfel încât criticile formulate vizând tardivitatea dovedirii
acestor aspecte în procedura judiciară, nu este întemeiată.
Recurentul susține
că instanța de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu
fără a clarifica situația juridică a acestuia în sensul de a se stabili dacă
acest imobil este liber și poate fi restituit în natură.
Înalta Curte constată
că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor critici cu
acest conținut.
Or, dat fiind
principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze,
omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel
și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.
În ceea ce
privește criticile vizând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și aplicarea în cauză a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de
Înalta Curte în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte
constată că motivele de recurs nu conțin precizări de natură juridică a
eventualelor greșeli pe care le conține hotărârea recurată în legătură cu
aplicarea normelor europene menționate ori cu decizia în interesul legii
indicată și nicio minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate
sub aceste aspecte.
Or, condiția legală a
dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate
instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de
art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta
Curte constată că nu este legal învestită cu exercitarea controlului de
legalitate în temeiul criticilor formulate, referitoare la pretinsa încălcare a
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la nesocotirea Deciziei
nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru considerentele
expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge,
ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul
General împotriva Deciziei civile nr. 799A din 15 noiembrie 2011 a Curții de
Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL