ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4056/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 30 iulie 2008, reclamanta P.Y. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.F. SA București, obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului format din două camere și dependințe, situat la etajul 5 al imobilului, cu cheltuieli de judecată. In motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București nr. 1826 din 9 august 2001, a solicitat obligarea acesteia de a-i restitui în natură, un spațiu comercial, precum și un apartament format din două camere și dependințe situate la parterul, respectiv, la etajul 5 al imobilului, fosta proprietate a autorilor săi M. și L.K., care au fost naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 4132 din anexa la decret.

Prin Dispoziția nr. 1105 din 10 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului București, i-a fost restituit reclamantei doar spațiul comercial aflat la parterul și subsolul imobilului, fără a se face nici o referire cu privire la situația apartamentului aflat la etajul 5 al aceluiași imobil. Prin Dispoziția nr. 9677 din 27 februarie 2008 Primăria Municipiului București a apreciat că spațiul revendicat de reclamantă, se află în administrarea pârâtei SC A.F. SA, motiv pentru care a declinat competența de soluționare a notificării către această pârâtă. A precizat reclamanta că la data de 25 aprilie 2008 a notificat pârâta, solicitându-i în raport de această Dispoziție a Primăriei Municipiului București, să-i restituie în natură imobilul apartament pe care îl deține în administrare.

La această notificare, pârâta i-a răspuns în sensul că nu i-au fost comunicate de către Primăria Municipiului București, actele care au stat la baza emiterii dispoziției și inclusiv dispoziția nr. 9677 din 27 februarie 2008, deși o dată cu notificarea, reclamanta i-a transmis în copie certificată, pârâtei toate actele care au stat la baza emiterii acestei dispoziții. Cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, reclamanta a arătat că autorii săi au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, o cotă indiviză de 7,74 mp din totalul de 327 mp, aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și dependințe situate la etajul 5 al imobilului, apartament care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 4132 din anexă.

S-a mai arătat că anterior anului 1989, prin Ordinul emis la data de 2 decembrie 1985, de către fostul Minister al Educației și învățământului, acest apartament a trecut din administrarea Institutului de Arhitectură, în administrarea Studioului Cinematografic A.F. După evenimentele din 1989, Studioul a fost privatizat conform H.G. nr. 530 din 02 septembrie 1991, devenind SC A.F. SA cu capital integral de stat. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca prematură, întrucât nu a apucat să se pronunțe asupra notificării formulate de reclamantă, deoarece nu a primit din partea Primăriei Municipiului București, dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001. Prin încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2009, tribunalul a respins excepția prematurității ca nefondată pentru considerentele reținute în acea încheiere.

Prin sentința civilă nr. 731 din 27 mai 2009, Tribunalul București, s ecția a V a civilă, a admis acțiunea reclamantei; a obligat pârâta să restituie în natură, reclamantei, imobilul alcătuit din două camere (biroul 4 și 5 conform planului de situație, astfel cum sunt identificate în raportul de expertiză întocmit de domnul expert V.S.), hol și wc situat la etajul 5 din imobil.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 1105 din 10 iulie 2003, Primăria Municipiului București a dispus restituirea în natură, în proprietatea reclamantei, a prăvăliei de la parter, compusă din cameră și wc in suprafață de 22,98 mp, a depozitului de la subsol, în suprafață de 15,72 mp și a boxei de la subsol în suprafață de 5,52 mp, iar prin Dispoziția nr. 9677 din 27 februarie 2008 emisă tot de Primăria Municipiului București, s-a declinat competența de soluționare a notificării 1876 din 9 august 2001, privind restituirea în natură, a două birouri cu anexe, situate la etajul 5 al imobilului către SC A.F. SA. Prima instanță a mai reținut că reclamanta a adresat o notificare către pârâta SC A.F.

SA, solicitând restituirea în natură a apartamentului de la etajul 5 format din două camere și dependințe, care însă nu a fost soluționată până în prezent. Reținând astfel vocația reclamantei la desfășurarea procedurii administrative de restituire izvorâtă din formularea în termenul legal a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum și posibilitatea acesteia de a se adresa instanței de judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea, posibilitate recunoscută cu putere obligatorie conform art. 329 C. proc. civ. prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, tribunalul a analizat în raport de mijloacele de probă administrate, calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, existența dreptului la restituire, precum și măsura reparatorie care se impune a se lua în speță..

S-a observat astfel că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secția Notariat, (filele 13-15 dosar fond), numiții L.K. și (M.)M.K. au cumpărat de la I.S. și Ing. I.K. , cota indiviză de teren de 7,74 mp din terenul în suprafață totală de 327 mp situat în București, această cotă de teren fiind aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și anexelor situate la etajul 5 al imobilului bloc care se construiește pe acest teren. In același contract, s-a prevăzut că se vinde celor doi soți, încăperile nr. 4 și 5 împreună cu un vestibul și una cameră wc în suprafață de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului menționat mai sus. Acest imobil a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 4132 din anexă.

Tribunalul a reținut în privința calității de persoană îndreptățită a reclamantei, că bunul pentru care s-a solicitat restituirea în natură, a fost proprietatea numiților L.K. și (M.)M.K. astfel cum s-a arătat mai sus, iar reclamanta este moștenitoarea celor doi astfel cum rezultă din certificatele de calitate de moștenitor nr. 31 din 12 martie 2003 și 32 din 12 martie 2003 (filele 44-45 dosar fond). Tribunalul a reținut incidența art. 2 alin. (1) lit. a) din lege, dispoziții care includ bunul solicitat în sfera de aplicare a măsurilor reparatorii, situație în care restituirea în natură se face conform art. 9 din lege. In prezent, imobilul se află în administrarea societății pârâte, astfel cum rezultă și din istoricul de rol fiscal și din adresa nr. 1870 din 10 noiembrie 2000 emisă de Primăria Municipiului București (fila 91 dosar fond), fiind identificat conform raportului de expertiză întocmit de domnul expert V.S.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în judecată, fiind admisă, cu obligarea pârâtei SC A.F. SA să restituie în natură reclamantei, imobilul alcătuit din două camere (biroul 4 și biroul 5 conform planului de situație astfel cum sunt identificate în raportul de expertiză întocmit de domnul expert V.S.), hol și wc situat la etajul 5 din imobilul din București. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC S.C. A.F. SA, arătând că reclamanta a introdus o cerere prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să decidă în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului format din două camere și dependințe situate la etajul 5 al imobilului, însă instanța nu a ținut cont de faptul că societatea deținătoare nu putea să emită o decizie de restituire, cât timp nu erau lămurite toate aspectele care să identifice cu claritate, locul unde era situat imobilul și calitatea de moștenitor a celor care-1 revendică.

Imobilul revendicat în baza Legii nr. 10/2001, care a făcut obiectul notificării, este situat în sector 3, or, instanța de judecată nu a observat că la dosarul cauzei (așa cum a învederat și pe fondul judecării cauzei) nu există niciun înscris oficial care să înfățișeze fără putință de tăgadă, faptul că există identitate între imobilul solicitat a fi restituit în natură de către reclamantă și imobilul deținut de către societatea apelantă. Pârâta a mai arătat că un alt aspect ignorat de către instanță, este acela că există diferențe de nume, la persoanele indicate de intimata-reclamantă, astfel: în actul de vindere-cumpărare din anul 1946, cumpărători sunt L. și M.(M.)K.; în Decretul nr. 92/1950, apar ca și proprietari K.M.

și L.; în certificatul de calitate de moștenitor nr. 31 din 12 martie 2003, reclamanta P.Y. are calitate de moștenitor după defunctul K.M.; în certificatul de calitate de moștenitor nr. 32 din 12 martie 2003, reclamanta P.Y. are calitate de moștenitor după defuncta K.L. Dat fiind faptul că certificatele de deces au fost eliberate în Israel, pârâta consideră că instanța, în virtutea rolului său activ, trebuia să pună în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei, declarații de notorietate care să lămurească faptul că autorii acesteia au rost cunoscuți sub diferite variante de nume și sunt unii și aceiași cu proprietarii imobilului revendicat, astfel fiind înlăturată orice suspiciune s-ar fi născut cu privire la acest aspect.

Față de cele invocate mai sus, pârâta a arătat că nu putea proceda la soluționarea notificării, atâta timp cât nu a avut la dispoziție toate actele care să ateste calitatea intimatei de a cere restituirea imobilului, considerând că în speță, nu au fost îndeplinite prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001. In apel, au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. (2) și art. 295 alin. (2) C. proc. civ., respectiv un plan/schiță al blocului nr. 5 din sector 3, precum și declarația autentică a intimatei, prevăzută de art. 5 din Legea 10/2001. Prin decizia civilă nr. 209/A. din 22 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Referitor la critica privind identitatea între imobilul care a aparținut autorilor intimatei și cel revendicat pe calea legii speciale, instanța de apel a constatat că pe parcursul etapei administrative a procedurii Legii 10/2001, precum și în cursul judecății în primă instanță, au fost administrate probe care au atestat identitatea invocată, contrar deci, susținerii apelantei. In acest sens instanța de apel a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secția Notariat (filele 13 - 15 dosar fond), numiții L.K. și M. (M.) K. au cumpărat de la I.S. și Ing. I.K. , cota indiviză de teren de 7,74 mp din terenul în suprafață totală de 327 mp situat în București, această cotă de teren fiind aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și anexelor situate la etajul 5 al imobilului bloc care se construiește pe acest teren.

In același contract, s-a prevăzut că se vinde celor doi soți, încăperile nr. 4 și 5 împreună cu un vestiar și una cameră wc în suprafață de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului menționat mai sus. Potrivit expertizei tehnice de specialitate efectuate de către expert S.V., expertiză solicitată în mod expres, în cadrul etapei administrative a procedurii speciale, potrivit adresei nr. 38840 din 8 octombrie 2007 a Primăriei Municipiului București (fila 121 dosar fond), s-a identificat imobilul precizat, cumpărat prin actul menționat, din 1946, constatându-se și faptul că acesta este deținut în prezent, de către apelantă (filele 59-60 dosar fond).

Nu mai puțin, expertiza judiciară efectuată în prezența ambelor părți, în dosarul de revendicare de drept comun, nr. 12089/2004 al Judecătoriei Sectorului 3 București, purtat între aceleași părți, asupra aceluiași imobil, a atestat deținerea imobilului în litigiu, de către apelantă, precum și împrejurarea că mențiunea suprafeței din contractul vechi privește suprafața construită și nu cea utilă (filele 126-127 dosar fond). Potrivit mențiunii expertului, imobilul care a aparținut autorilor intimatei, a fost identificat cu ușurință. Aceste expertize au fost depuse în dosarul administrativ al procedurii și nu au fost contestate de către pârâtă, în nici un fel, astfel încât atât susținerea sa din cadrul motivelor de apel, că nu sunt lămurite toate aspectele care să identifice cu claritate locul situării imobilului, este neîntemeiată.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că mai multe înscrisuri (dintre care unele depuse de asemenea, în etapa administrativă a procedurii legii speciale, iar altele în fața tribunalului), atestă aceeași identitate dintre imobilul revendicat și cel deținut de apelantă, ele coroborându-se astfel, cu cele două expertize menționate. Astfel, adresa 1870 din 10 noiembrie 2000 a Primăriei Municipiului București (fila 91 dosar fond) atestă faptul că restul imobilului de la adresa menționată, care nu se află în administrarea Direcției Generale de Administrare a Fondului Imobiliar, se află în administrarea apelantei sau a SC I.C. SA, în vreme ce din proces ui-verbal de cotă indiviză din 4 noiembrie 1993, rezultă că SC I.C.

SA are spații, doar la subsol, parter și la etajele 1, 2, 3, deci nu la etajul 5, unde se află imobilul autorilor intimatei (filele 94-95 dosar fond). Rezultă așadar, deținerea imobilului de către apelantă. In același sens, converg și adresele 1207/2003 a Consiliului General al Municipiului București (filele 65-66 dosar fond) și nr. 5553 din 13 mai 2009 a Consiliului Local al Sectorului 3 București - Direcția Impozite și Taxe Locale (filele 179-180 dosar fond), care atestă că etajul 5 se află în deținerea apelantei, în vreme ce celelalte mențiuni din istoricul de rol fiscal sunt nerelevante, pentru că privesc perioada ulterioară naționalizării (1950). De altfel, Ordinul 66547 din 2 decembrie 1985 al Ministerului Educației și învățământului atestă faptul că apelanta are în administrare, o parte a imobilului (fila 83 dosar fond).

Nu mai puțin, amplasamentul imobilului a fost reconstituit și de către serviciul cadastru imobiliar - edilitar, potrivit notei care atestă existența spațiilor comerciale notificate în cadrul imobilului de la intersecția celor două străzi (fila 148 dosar fond).

Referitor la critica privind calitatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite în temeiul Legii 10/2001, prin prisma inadvertențelor de nume, existente în actele exhibate de reclamantă, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că și în cadrul procedurii speciale a Legii 10/2001, funcționează principiul juridic al echivalenței și coroborării probelor, iar pe de altă parte, valoarea probatorie sub acest aspect, a actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este determinată ca având caracter declarat subsidiar, potrivit sintagmei folosite de legiuitor: „In absența unor probe contrare". Cu alte cuvinte, organele competente stabilite de Legea 10/2001, își vor întemeia aprecierile lor asupra aspectului dovedirii existenței și întinderii dreptului de proprietate, pe aprecierea coroborativă a probelor administrate cauzei, putând acorda motivat, preferință, unora pe care le vor considera ca oferind un grad mai mare de certitudine, în detrimentul altora.

De asemenea, în subsidiar, deci în lipsa unor alte dovezi, își vor putea întemeia decizia, pe mențiunile din cadrul actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive și numai dacă acestea se coroborează totuși, cu alte probe. In acest sens, instanța de apel a constatat că reclamanta a dovedit atât dreptul de proprietate al autorilor săi, cât și calitatea sa de succesor al acestora, respectiv, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov - Secția Notariat (filele 13-15 dosar fond), numiții L.K. și M. (M.) K. au cumpărat de la I.S. și Ing. I.K. , cota indiviză de teren de 7,74 mp din terenul în suprafață totală de 327 mp situat în București, această cotă de teren fiind aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și anexelor situate la etajul 5 al imobilului bloc care se construiește pe acest teren.

In același contract, s-a prevăzut că se vinde celor doi soți, încăperile nr. 4 și 5 împreună cu un vestiar și una cameră wc în suprafață de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului menționat mai sus. Mențiunile din cadrul acestui înscris au prioritate din punct de vedere probator, față de mențiunile din anexa la Decretul 92/1950, aceasta din urmă având un caracter subsidiar, împrejurare față de care inadvertența menționată (față de anexa la actul de preluare al statului) nu reprezintă un element dirimant al cauzei.

In ceea ce privește inadvertențele dintre mențiunile certificatelor de moștenitor nr. 31 din 12 martie 2003 și 32 din 12 martie 2003 (filele 44 - 45 dosar fond) și cele ale actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secția Notariat (filele 13-15 dosar fond), instanța de apel a constatat că potrivit extrasului din registrul stării civile pentru născuți din anul 1940, reclamanta este fiica lui M. și al lui L.K. (fila 170 dosar fond), extrasul având aceeași valoare probatorie din punctul de vedere al Legii, în referire speciale la prevederile ilustrate ale art. 23.1 lit. b) din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Instanța de apel a mai constatat că acest document de stare civilă, se coroborează cu conținutul celor două certificate de moștenitor (de calitate) menționate, sub aspectul calității reclamantei, de fiică a celor doi, astfel încât indiferent de mențiunile din aceste certificate – L. și M., în loc de L.I. și M.H., cum apare în convenția de vânzare-cumpărare, rezultă identitatea dintre aceste persoane, astfel: reclamanta este fiica lui L.K., potrivit actului de stare civilă, iar pentru că în certificatul de moștenitor, apare ca fiind și fiica lui L.K., rezultă că L.K. este aceeași persoană cu L.K., reclamanta neputând avea decât o singură mamă. De asemenea, numita L.(L.)K. era căsătorită cu M.K., tatăl reclamantei, la data nașterii acesteia, potrivit mențiunilor din același act de stare civilă, iar întrucât cumpărarea imobilului s-a realizat de către L.K.

împreună cu M.K., ulterior - în anul 1946, rezultă că acest coproprietar M.K. consemnat în actul de vânzare, nu putea fi decât tatăl reclamantei - M.K., al cărui moștenitor este reclamanta, potrivit certificatului de moștenitor nr. 31 din 12 martie 2003 (fila 44 dosar fond).

Referitor la mențiunile finale din cadrul motivelor de apel, privitoare la imposibilitatea pârâtei de a soluționa notificarea pentru lipsa elementelor necesare, instanța de apel a constatat că atâta timp cât la dosar există dovada formulării notificării prin executor judecătoresc, către pârâtă, la data de 25 aprilie 2008, notificare însoțită de copii ale contractului de vânzare-cumpărare din 1946, ale certificatelor de moștenitor (de calitate), ale notificării formulate către primărie și ale hotărârilor judecătorești de obligare la soluționarea de către primărie, într-un sens sau altul, a notificării cu privire la imobilul în litigiu (filele 38-49 dosar fond), această critică nu poate fi reținută.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în explicitarea dispozițiilor legale enunțate, prevăd la pct. 25.1, că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, are două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Astfel, prima dată de referință - data depunerii notificării - este aplicabilă în cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și a făcut precizarea că nu mai deține alte probe - pct. 25.1 alin. (3). In cadrul tezei secunde, potrivit punctului 25.1 alin. (4) din Norme, este necesar ca unitatea notificată să comunice în termen de 60 zile, necesitatea completării documentației, depunerea actelor suplimentare sau comunicarea nedeținerii altora; depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă actele solicitate, având semnificația prorogării termenului de 60 zile, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la data depunerii actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.

Or, în cauză, pârâta nu a comunicat niciodată reclamantei să completeze dosarul administrativ, adresa sa de la fila 35 dosar fond având doar caracter de informare, neconstituindu-se în vreo solicitare de completare. Instanța de apel a mai reținut că lipsa răspunsului unei instituții solicitate o singură dată în anul 2008, după primirea notificării (fila 36 dosar fond), într-un termen rezonabil, (în speță, circa 2 ani), coroborată cu lipsa solicitării de informații suplimentare de la reclamantă, nu pot duce la concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând circa 2 ani de la data când pârâta trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare, sancțiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare constând în respingerea notificării și nu în nesolutionarea acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S.C.A.F. SA, formulând următoarele critici: I. Nedovedirea în cauză a identității între imobilul care a aparținut autorilor reclamantei și cel revendicat pe calea legii speciale, instanțele pronunțând hotărâri nelegale, fără a ține cont că nu erau lămurite toate aspectele care să stabilească cu exactitate locul în care era situat imobilul în litigiu; II . In mod greșit instanțele s-a constatat caritatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite la restituire a reclamantei, în condițiile existenței unor inadvertențe de nume în actele de stare civilă exhibate de aceasta, respectiv, în actul de vânzare-cumpărare din anul 1946 figurează drept cumpărători L. și M.(M.)K., în Decretul nr. 92/1950 apar ca proprietari K.M.

și L., în certificatul de calitate de moștenitor nr. 31 din 12 martie 2003 reclamanta are calitate de moștenitor după defunctul K.M., iar în certificatul de calitate de moștenitor nr. 32 din 12 martie 2003 are calitate de moștenitor după defuncta K.L. Recursul nu poate fi primit, în considerarea argumentelor ce succed: I. Critica privind lipsa de identitate dintre imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și cel revendicat prin procedura legii speciale nu poate fi reținută, întrucât, atât în cadrul procedurii prealabile administrative, cât și în cadrul procedurii judiciare au fost administrate probatorii contrare susținerilor pârâtei. Astfel, din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946 a rezultat că autorii reclamantei au cumpărat de la numiții I.S.

și Ing. I.K. cota indiviză de teren de 7,74 mp din suprafața totală de 327 mp situat în București, cotă de teren aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și anexelor situate la etajul 5 al blocului edificat pe acel teren. In același contract s-a prevăzut că se vând celor doi soți încăperile nr. 4 și 5 cu dependințe, în suprafață de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului. Din expertizele efectuate în procedura administrativă prealabilă, necontestate de către pârâtă, a rezultat că imobilul cumpărat în anul 1946 prin actul mai sus-menționat este identic cu cel deținut în prezent de aceasta, cu precizarea că mențiunea suprafeței din contractul vechi privește suprafața construită și nu cea utilă, aspect care însă nu are nici o relevanță în ceea ce privește critica privind lipsa identității între imobilul deținut de autorii reclamantei și cel revendicat.

De asemenea, din înscrisurile depuse în probațiune la dosarul cauzei cu prilejul cercetării judecătorești rezultă aceeași identitate despre care se face vorbire în expertizele menționate. Este vorba de adresa nr. 1870 din 10 noiembrie 2000 a Primăriei Municipiului București din care rezultă că restul imobilului de la adresa menționată, care nu se află în administrarea Direcției Generale de Administrare a Fondului Imobiliar, se află în administrarea pârâtei sau a SC I.C. SA, iar din procesul-verbal de cotă indiviză din 04 noiembrie 1993 rezultă că SC I.C. SA are spații doar la subsol, parter și la etajele 1, 2, 3, deci nu la etajul 5, unde se află imobilul în litigiu, parte ce este deținută de către pârâtă.

Faptul că imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei este deținut de către pârâtă este atestat și de adresele nr. 1207/2003 a CGMB (filele 65-66 dosar fond) și nr. 5553 din 13 mai 2009 a Consiliului Local al Sectorului 3 București - DITL(filele 179-180 dosar fond), precum și de Ordinul nr. 66547 din 02 decembrie 1985 al Ministerului Educației și învățământului. Amplasamentul imobilului a fost reconstituit și de către serviciul cadastru imobiliar-edilitar, conform notei care atestă existența spațiilor comerciale notificate în cadrul imobilului de la intersecția celor două străzi. Dat fiind existența la dosarul cauzei a acestor probe coroborate, din care rezultă în mod de necontestat că imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei este același cu cel deținut în prezent de pârâtă, deci, obiect al prezentei proceduri întemeiată pe legea specială de reparație, critica pârâtei în acest sens va fi înlăturată.

II. Nici critica privind lipsa calității de moștenitor a reclamantei față de persoanele îndreptățite, pentru inadvertențe de nume existente în actele de stare civilă, nu poate fi reținută, instanțele reținând în mod corect că reclamanta a făcut dovada atât a dreptului de proprietate al antecesorilor săi, cât și a calității de succesoare a acestora. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul. Noțiunea de „acte doveditoare" la care face referire art. 23 din lege a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a)-h), în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită, respectiv, acte translative de proprietate, acte ce atestă calitatea de moștenitor, acte ce permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte ce descriu construcția, declarații notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră îndreptățită, precum și orice alte înscrisuri de care înțelege să se folosească aceasta.

Dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 incidente în cauză stabilesc, la rândul lor, în alin. (1) că „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive", iar în alin. (2) că „în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar". Din prevederile legale anterior citate rezultă că în cadrul litigiilor născute sub imperiul Legii nr. 10/2001 dovedirea existenței și întinderii dreptului de proprietate se realizează prin coroborarea tuturor probelor administrate în contextul soluționării cauzei, valoarea probatorie prioritară fiind acordată celor cu un grad mai ridicat de certitudine, iar în subsidiar, în lipsa unor alte dovezi, se va acorda preferință actului de autoritate prin care s-a dispus măsura abuzivă, doar în măsura în care acesta se coroborează cu alte probe.

In speță, din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946 rezultă calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu a autorilor reclamantei, mențiunile existente în acest înscris fiind prioritare din punct de vedere probator în raport cu cele existente în anexa la Decretul nr. 92/1950, inadvertența față de actul de preluare abuzivă neavând nici o relevanță asupra dovedirii dreptului de proprietate.

Inadvertențele existente între mențiunile cuprinse în certificatele de moștenitor nr. 31 și 32 din 12 martie 2003 și cele actului de vânzare-cumpărare din 1946 sunt clarificate de extrasul din registrul stării civile pentru cei născuți în anul 1940, din care rezultă că reclamanta este fiica lui M. și a lui L.K., aflat la fila 170 dosar fond, document ce se coroborează cu conținutul celor două certificate de calitate de moștenitor sub aspectul calității reclamantei de fiică a celor doi, ceea ce atestă identitatea acestor persoane, indiferent că apar cu numele de L. și M. ori L.I. și M.I. Potrivit actului de stare civilă, reclamanta este fiica lui L.K., iar faptul că aceasta din urmă apare în certificatul de calitate de moștenitor sub numele de L.K.

nu poate fi interpretat în sensul că ar fi vorba de persoane diferite. De asemenea, deși tatăl reclamantei apare în actul de vânzare-cumpărare cu numele de M.K., conform aceluiași act de stare civilă rezultă că este una și aceeași persoană cu M.K., persoană cu care figurează căsătorită mama reclamantei la data nașterii acesteia. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, situație față de care Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și va obliga recurenta-pârâtă la plata, către intimata-reclamantă, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei, conform chitanței nr. 287196 din 10 mai 2011 depusă la dosarul cauzei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.C.A.F. SA împotriva deciziei nr. 209A din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenta-pârâtă la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă P.Y. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2011.