ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4056/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4056/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

V

a

civilă, la data de 30 iulie 2008,

reclamanta P.Y. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta SC A.F. SA București, obligarea acesteia la

restituirea în natură a imobilului format din două camere și dependințe, situat

la etajul 5 al imobilului, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului

București nr. 1826 din 9 august 2001, a solicitat obligarea acesteia de a-i

restitui în natură, un spațiu comercial, precum și un apartament format din

două camere și dependințe situate la parterul, respectiv, la etajul 5 al

imobilului, fosta proprietate a autorilor săi M. și L.K., care au fost

naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 4132 din anexa la decret.

Prin Dispoziția nr. 1105

din 10 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului București, i-a fost restituit

reclamantei doar spațiul comercial aflat la parterul și subsolul imobilului,

fără a se face nici o referire cu privire la situația apartamentului aflat la

etajul 5 al aceluiași imobil.

Prin Dispoziția nr. 9677

din 27 februarie 2008 Primăria Municipiului București a apreciat că spațiul

revendicat de reclamantă, se află în administrarea pârâtei SC A.F. SA, motiv

pentru care a declinat competența de soluționare a notificării către această

pârâtă.

A precizat reclamanta că

la data de 25 aprilie 2008 a notificat pârâta, solicitându-i în raport de

această Dispoziție a Primăriei Municipiului București, să-i restituie în natură

imobilul apartament pe care îl deține în administrare. La această notificare,

pârâta i-a răspuns în sensul că nu i-au fost comunicate de către Primăria

Municipiului București, actele care au stat la baza emiterii dispoziției și

inclusiv dispoziția nr. 9677 din 27 februarie 2008, deși o dată cu notificarea,

reclamanta i-a transmis în copie certificată, pârâtei toate actele care au stat

la baza emiterii acestei dispoziții.

Cu privire la dreptul de

proprietate asupra imobilului, reclamanta a arătat că autorii săi au cumpărat

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, o cotă

indiviză de 7,74 mp din totalul de 327 mp, aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și

dependințe situate la etajul 5 al imobilului, apartament care a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 4132 din anexă.

S-a mai arătat că

anterior anului 1989, prin Ordinul emis la data de 2 decembrie 1985, de către

fostul Minister al Educației și învățământului, acest apartament a trecut din

administrarea Institutului de Arhitectură, în administrarea Studioului

Cinematografic A.F. După evenimentele din 1989, Studioul a fost privatizat

conform H.G. nr. 530 din 02 septembrie 1991, devenind SC A.F. SA cu capital

integral de stat.

Pârâta a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca prematură, întrucât

nu a apucat să se pronunțe asupra notificării formulate de reclamantă, deoarece

nu a primit din partea Primăriei Municipiului București, dosarul întocmit în

baza Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de

ședință din data de 21 ianuarie 2009, tribunalul a respins excepția

prematurității ca nefondată pentru considerentele reținute în acea încheiere.

Prin

sentința civilă nr. 731 din 27 mai 2009, Tribunalul București, s

ecția a

V

a civilă,

a

admis acțiunea reclamantei; a obligat pârâta să restituie în natură,

reclamantei, imobilul alcătuit din două camere (biroul 4 și 5 conform planului

de situație, astfel cum sunt identificate în raportul de expertiză întocmit de

domnul expert V.S.), hol și wc situat la etajul 5 din imobil.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 1105 din 10 iulie

2003, Primăria Municipiului București a dispus restituirea în natură, în

proprietatea reclamantei, a prăvăliei de la parter, compusă din cameră și wc in

suprafață de 22,98 mp, a depozitului de la subsol, în suprafață de 15,72 mp și

a boxei de la subsol în suprafață de 5,52 mp, iar prin Dispoziția nr. 9677 din

27 februarie 2008 emisă tot de Primăria Municipiului București, s-a declinat

competența de soluționare a notificării 1876 din 9 august 2001, privind

restituirea în natură, a două birouri cu anexe, situate la etajul 5 al

imobilului către SC A.F. SA.

Prima instanță a mai

reținut că reclamanta a adresat o notificare către pârâta SC A.F. SA,

solicitând restituirea în natură a apartamentului de la etajul 5 format din

două camere și dependințe, care însă nu a fost soluționată până în prezent.

Reținând astfel vocația

reclamantei la desfășurarea procedurii administrative de restituire izvorâtă

din formularea în termenul legal a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001,

precum și posibilitatea acesteia de a se adresa instanței de judecată în cazul

omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea, posibilitate

recunoscută cu putere obligatorie conform art. 329 C. proc. civ. prin Decizia

nr.

XX

din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, tribunalul a

analizat în raport de mijloacele de probă administrate, calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantei, existența dreptului la restituire, precum și măsura

reparatorie care se impune a se lua în speță..

S-a observat astfel că

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa

fostului Tribunal Ilfov, Secția Notariat, (filele

13-15

dosar fond), numiții L.K. și (M.)M.K. au cumpărat de la I.S.

și Ing.

I.K.

, cota indiviză de teren de 7,74 mp

din terenul în suprafață totală de 327 mp situat în București, această cotă de

teren fiind aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și anexelor situate la etajul 5 al

imobilului bloc care se construiește pe acest teren. In același contract, s-a

prevăzut că se vinde celor doi soți, încăperile nr. 4 și 5 împreună cu un

vestibul și una cameră wc în suprafață de 52,50 mp, situate la etajul 5 al

imobilului menționat mai sus.

Acest imobil a intrat în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 4132 din anexă.

Tribunalul a reținut în

privința calității de persoană îndreptățită a reclamantei, că bunul pentru care

s-a solicitat restituirea în natură, a fost proprietatea numiților L.K. și (M.)M.K.

astfel cum s-a arătat mai sus, iar reclamanta este moștenitoarea celor doi

astfel cum rezultă din certificatele de calitate de moștenitor nr. 31 din 12

martie 2003 și 32 din 12 martie 2003 (filele 44-45 dosar fond).

Tribunalul a reținut

incidența art. 2 alin. (1) lit. a) din lege, dispoziții care includ bunul

solicitat în sfera de aplicare a măsurilor reparatorii, situație în care

restituirea în natură se face conform art. 9 din lege. In prezent, imobilul se

află în administrarea societății pârâte, astfel cum rezultă și din istoricul de

rol fiscal și din adresa nr. 1870 din 10 noiembrie 2000 emisă de Primăria

Municipiului București (fila 91 dosar fond), fiind identificat conform

raportului de expertiză întocmit de domnul expert V.S.

Pentru aceste

considerente, s-a apreciat ca întemeiată cererea de chemare în judecată, fiind

admisă, cu obligarea pârâtei SC A.F. SA să restituie în natură reclamantei,

imobilul alcătuit din două camere (biroul 4 și biroul 5 conform planului de

situație astfel cum sunt identificate în raportul de expertiză întocmit de

domnul expert V.S.), hol și wc situat la etajul 5 din imobilul din București.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâta SC S.C.

A.F. SA,

arătând

că reclamanta a introdus o cerere prin care a solicitat pronunțarea unei

hotărâri prin care instanța să decidă în ceea ce privește restituirea în natură

a imobilului format din două camere și dependințe situate la etajul 5 al

imobilului, însă instanța nu a ținut cont de faptul că societatea deținătoare

nu putea să emită o decizie de restituire, cât timp nu erau lămurite toate

aspectele care să identifice cu claritate, locul unde era situat imobilul și

calitatea de moștenitor a celor care-1 revendică. Imobilul revendicat în baza

Legii nr. 10/2001, care a făcut obiectul notificării, este situat în sector 3,

or, instanța de judecată nu a observat că la dosarul cauzei (așa cum a

învederat și pe fondul judecării cauzei) nu există niciun înscris oficial care

să înfățișeze fără putință de tăgadă, faptul că există identitate între

imobilul solicitat a fi restituit în natură de către reclamantă și imobilul

deținut de către societatea apelantă.

Pârâta a mai arătat că

un alt aspect ignorat de către instanță, este acela că există diferențe de

nume, la persoanele indicate de intimata-reclamantă, astfel: în actul de

vindere-cumpărare din anul 1946, cumpărători sunt L. și M.(M.)K.; în Decretul

nr. 92/1950, apar ca și proprietari K.M. și L.; în certificatul de calitate de

moștenitor nr. 31 din 12 martie 2003, reclamanta P.Y. are calitate de

moștenitor după defunctul K.M.; în certificatul de calitate de moștenitor nr.

32 din 12 martie 2003, reclamanta P.Y. are calitate de moștenitor după defuncta

K.L.

Dat fiind faptul că

certificatele de deces au fost eliberate în Israel, pârâta consideră că

instanța, în virtutea rolului său activ, trebuia să pună în vedere reclamantei

să depună la dosarul cauzei, declarații de notorietate care să lămurească

faptul că autorii acesteia au rost cunoscuți sub diferite variante de nume și

sunt unii și aceiași cu proprietarii imobilului revendicat, astfel fiind

înlăturată orice suspiciune s-ar fi născut cu privire la acest aspect.

Față de cele invocate

mai sus, pârâta a arătat că nu putea proceda la soluționarea notificării, atâta

timp cât nu a avut la dispoziție toate actele care să ateste calitatea

intimatei de a cere restituirea imobilului, considerând că în speță, nu au fost

îndeplinite prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

In apel, au fost

administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. (2) și art. 295 alin. (2) C.

proc. civ., respectiv un plan/schiță al blocului nr. 5 din sector 3, precum și

declarația autentică a intimatei, prevăzută de art. 5 din Legea 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 209/A.

din 22 martie 2010 Curtea de Apel

București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins ca

nefondat apelul pârâtei.

Referitor la critica

privind identitatea între imobilul care a aparținut autorilor intimatei și cel

revendicat pe calea legii speciale, instanța de apel a constatat că pe

parcursul etapei administrative a procedurii Legii 10/2001, precum și în cursul

judecății în primă instanță, au fost administrate probe care au atestat

identitatea invocată, contrar deci, susținerii apelantei.

In acest sens instanța

de apel a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

29113/1946, de Grefa fostului Tribunal Ilfov, Secția Notariat (filele 13 - 15

dosar fond), numiții L.K. și M. (M.) K. au cumpărat de la I.S. și Ing.

I.K.

, cota indiviză de teren de 7,74 mp

din terenul în suprafață totală de 327 mp situat în București, această cotă de

teren fiind aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și anexelor situate la etajul 5 al

imobilului bloc care se construiește pe acest teren. In același contract, s-a

prevăzut că se vinde celor doi soți, încăperile nr. 4 și 5 împreună cu un

vestiar și una cameră wc în suprafață de 52,50 mp, situate la etajul 5 al

imobilului menționat mai sus.

Potrivit expertizei

tehnice de specialitate efectuate de către expert S.V., expertiză solicitată în

mod expres, în cadrul etapei administrative a procedurii speciale, potrivit

adresei nr. 38840 din 8 octombrie 2007 a Primăriei Municipiului București (fila

121 dosar fond), s-a identificat imobilul precizat, cumpărat prin actul

menționat, din 1946, constatându-se și faptul că acesta este deținut în

prezent, de către apelantă (filele 59-60 dosar fond).

Nu mai puțin, expertiza

judiciară efectuată în prezența ambelor părți, în dosarul de revendicare de

drept comun, nr. 12089/2004 al Judecătoriei Sectorului 3 București, purtat

între aceleași părți, asupra aceluiași imobil, a atestat deținerea imobilului

în litigiu, de către apelantă, precum și împrejurarea că mențiunea suprafeței

din contractul vechi privește suprafața construită și nu cea utilă (filele

126-127 dosar fond). Potrivit mențiunii expertului, imobilul care a aparținut

autorilor intimatei, a fost identificat cu ușurință.

Aceste expertize au fost

depuse în dosarul administrativ al procedurii și nu au fost contestate de către

pârâtă, în nici un fel, astfel încât atât susținerea sa din cadrul motivelor de

apel, că nu sunt lămurite toate aspectele care să identifice cu claritate locul

situării imobilului, este neîntemeiată.

Pe de altă parte,

instanța de apel a constatat că mai multe înscrisuri (dintre care unele depuse

de asemenea, în etapa administrativă a procedurii legii speciale, iar altele în

fața tribunalului), atestă aceeași identitate dintre imobilul revendicat și cel

deținut de apelantă, ele coroborându-se astfel, cu cele două expertize

menționate.

Astfel, adresa 1870 din 10

noiembrie 2000 a Primăriei Municipiului București (fila 91 dosar fond) atestă

faptul că restul imobilului de la adresa menționată, care nu se află în

administrarea Direcției Generale de Administrare a Fondului Imobiliar, se află

în administrarea apelantei sau a SC I.C. SA, în vreme ce din proces ui-verbal

de cotă indiviză din 4 noiembrie 1993, rezultă că SC I.C. SA are spații, doar

la subsol, parter și la etajele 1, 2, 3, deci nu la etajul 5, unde se află

imobilul autorilor intimatei (filele 94-95 dosar fond). Rezultă așadar,

deținerea imobilului de către apelantă.

In același sens, converg

și adresele 1207/2003 a Consiliului General al Municipiului București (filele

65-66 dosar fond) și nr. 5553 din 13 mai 2009 a Consiliului Local al Sectorului

3 București - Direcția Impozite și Taxe Locale (filele 179-180 dosar fond),

care atestă că etajul 5 se află în deținerea apelantei, în vreme ce celelalte

mențiuni din istoricul de rol fiscal sunt nerelevante, pentru că privesc

perioada ulterioară naționalizării (1950).

De altfel, Ordinul 66547

din 2 decembrie 1985 al Ministerului Educației și învățământului atestă faptul

că apelanta are în administrare, o parte a imobilului (fila 83 dosar fond).

Nu mai puțin, amplasamentul

imobilului a fost reconstituit și de către serviciul cadastru imobiliar -

edilitar, potrivit notei care atestă existența spațiilor comerciale notificate

în cadrul imobilului de la intersecția celor două străzi (fila 148 dosar fond).

Referitor la critica

privind calitatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite în temeiul Legii

10/2001, prin prisma inadvertențelor de nume, existente în actele exhibate de

reclamantă, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că și în cadrul

procedurii speciale a Legii 10/2001, funcționează principiul juridic al

echivalenței și coroborării probelor, iar pe de altă parte, valoarea probatorie

sub acest aspect, a actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive,

este determinată ca având caracter declarat subsidiar, potrivit sintagmei

folosite de legiuitor: „In absența unor probe contrare".

Cu alte cuvinte,

organele competente stabilite de Legea 10/2001, își vor întemeia aprecierile

lor asupra aspectului dovedirii existenței și întinderii dreptului de

proprietate, pe aprecierea coroborativă a probelor administrate cauzei, putând

acorda motivat, preferință, unora pe care le vor considera ca oferind un grad

mai mare de certitudine, în detrimentul altora. De asemenea, în subsidiar, deci

în lipsa unor alte dovezi, își vor putea întemeia decizia, pe mențiunile din

cadrul actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive și numai dacă acestea

se coroborează totuși, cu alte probe.

In acest sens, instanța

de apel a constatat că reclamanta a dovedit atât dreptul de proprietate al

autorilor săi, cât și calitatea sa de succesor al acestora, respectiv, prin

actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului

Tribunal Ilfov - Secția Notariat (filele 13-15 dosar fond), numiții L.K. și M.

(M.) K. au cumpărat de la I.S. și Ing.

I.K.

, cota indiviză de teren de 7,74 mp din terenul în

suprafață totală de 327 mp situat în București, această cotă de teren fiind

aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și anexelor situate la etajul 5 al imobilului

bloc care se construiește pe acest teren. In același contract, s-a prevăzut că

se vinde celor doi soți, încăperile nr. 4 și 5 împreună cu un vestiar și una

cameră wc în suprafață de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului menționat

mai sus.

Mențiunile din cadrul

acestui înscris au prioritate din punct de vedere probator, față de mențiunile

din anexa la Decretul 92/1950, aceasta din urmă având un caracter subsidiar,

împrejurare față de care inadvertența menționată (față de anexa la actul de

preluare al statului) nu reprezintă un element dirimant al cauzei.

In ceea ce privește

inadvertențele dintre mențiunile certificatelor de moștenitor nr. 31 din 12

martie 2003 și 32 din 12 martie 2003 (filele 44 - 45 dosar fond) și cele ale

actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946, de Grefa fostului

Tribunal Ilfov, Secția Notariat (filele 13-15 dosar fond), instanța de apel a

constatat că potrivit extrasului din registrul stării civile pentru născuți din

anul 1940, reclamanta este fiica lui M. și al lui L.K. (fila 170 dosar fond),

extrasul având aceeași valoare probatorie din punctul de vedere al Legii, în

referire speciale la prevederile ilustrate ale art. 23.1 lit. b) din Normele

Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Instanța de apel a mai

constatat că acest document de stare civilă, se coroborează cu conținutul celor

două certificate de moștenitor (de calitate) menționate, sub aspectul calității

reclamantei, de fiică a celor doi, astfel încât indiferent de mențiunile din

aceste certificate – L. și M., în loc de L.I. și M.H., cum apare în convenția

de vânzare-cumpărare, rezultă identitatea dintre aceste persoane, astfel:

reclamanta este fiica lui L.K., potrivit actului de stare civilă, iar pentru că

în certificatul de moștenitor, apare ca fiind și fiica lui L.K., rezultă că L.K.

este aceeași persoană cu L.K., reclamanta neputând avea decât o singură mamă.

De asemenea, numita L.(L.)K.

era căsătorită cu M.K., tatăl reclamantei, la data nașterii acesteia, potrivit

mențiunilor din același act de stare civilă, iar întrucât cumpărarea imobilului

s-a realizat de către L.K. împreună cu M.K., ulterior - în anul 1946, rezultă

că acest coproprietar M.K. consemnat în actul de vânzare, nu putea fi decât

tatăl reclamantei - M.K., al cărui moștenitor este reclamanta, potrivit

certificatului de moștenitor nr. 31 din 12 martie 2003 (fila 44 dosar fond).

Referitor la mențiunile

finale din cadrul motivelor de apel, privitoare la imposibilitatea pârâtei de a

soluționa notificarea pentru lipsa elementelor necesare, instanța de apel a

constatat că atâta timp cât la dosar există dovada formulării notificării prin

executor judecătoresc, către pârâtă, la data de 25 aprilie 2008, notificare

însoțită de copii ale contractului de vânzare-cumpărare din 1946, ale

certificatelor de moștenitor (de calitate), ale notificării formulate către

primărie și ale hotărârilor judecătorești de obligare la soluționarea de către

primărie, într-un sens sau altul, a notificării cu privire la imobilul în

litigiu (filele 38-49 dosar fond), această critică nu poate fi reținută.

Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în

explicitarea dispozițiilor legale enunțate, prevăd la pct. 25.1, că termenul de

60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire, are două date de referință, fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Astfel, prima dată de

referință - data depunerii notificării - este aplicabilă în cazul în care persoana

îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și a făcut

precizarea că nu mai deține alte probe - pct. 25.1 alin. (3).

In cadrul tezei secunde,

potrivit punctului 25.1 alin. (4) din Norme, este necesar ca unitatea

notificată să comunice în termen de 60 zile, necesitatea completării

documentației, depunerea actelor suplimentare sau comunicarea nedeținerii

altora; depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă

actele solicitate, având semnificația prorogării termenului de 60 zile, ceea ce

înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la data depunerii actelor

solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana

îndreptățită.

Or, în cauză, pârâta nu

a comunicat niciodată reclamantei să completeze dosarul administrativ, adresa

sa de la fila 35 dosar fond având doar caracter de informare, neconstituindu-se

în vreo solicitare de completare.

Instanța de apel a mai

reținut că lipsa răspunsului unei instituții solicitate o singură dată în anul

2008, după primirea notificării (fila 36 dosar fond), într-un termen rezonabil,

(în speță, circa 2 ani), coroborată cu lipsa solicitării de informații

suplimentare de la reclamantă, nu pot duce la concluzia întârzierii sine die a

soluționării notificării, în speță trecând circa 2 ani de la data când pârâta

trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare,

sancțiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare constând în respingerea

notificării și nu în nesolutionarea acesteia.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC S.C.A.F.

SA, formulând următoarele critici:

I. Nedovedirea în cauză

a identității între imobilul care a aparținut autorilor reclamantei și cel

revendicat pe calea legii speciale, instanțele pronunțând hotărâri nelegale,

fără a ține cont că nu erau lămurite toate aspectele care să stabilească cu

exactitate locul în care era situat imobilul în litigiu;

II

. In mod greșit instanțele s-a

constatat caritatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite la restituire a

reclamantei, în condițiile existenței unor inadvertențe de nume în actele de

stare civilă exhibate de aceasta, respectiv, în actul de vânzare-cumpărare din

anul 1946 figurează drept cumpărători L. și M.(M.)K., în Decretul nr. 92/1950

apar ca proprietari K.M. și L., în certificatul de calitate de moștenitor nr. 31

din 12 martie 2003 reclamanta are calitate de moștenitor după defunctul K.M.,

iar în certificatul de calitate de moștenitor nr. 32 din 12 martie 2003 are

calitate de moștenitor după defuncta K.L.

Recursul

nu poate fi primit, în considerarea argumentelor ce succed:

I. Critica privind lipsa

de identitate dintre imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și cel

revendicat prin procedura legii speciale nu poate fi reținută, întrucât, atât

în cadrul procedurii prealabile administrative, cât și în cadrul procedurii

judiciare au fost administrate probatorii contrare susținerilor pârâtei.

Astfel, din actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946 a rezultat că autorii

reclamantei au cumpărat de la numiții I.S. și Ing.

I.K.

cota indiviză de teren de 7,74 mp din suprafața totală

de 327 mp situat în București, cotă de teren aferentă încăperilor nr. 4 și 5 și

anexelor situate la etajul 5 al blocului edificat pe acel teren. In același

contract s-a prevăzut că se vând celor doi soți încăperile nr. 4 și 5 cu

dependințe, în suprafață de 52,50 mp, situate la etajul 5 al imobilului.

Din expertizele

efectuate în procedura administrativă prealabilă, necontestate de către pârâtă,

a rezultat că imobilul cumpărat în anul 1946 prin actul mai sus-menționat este

identic cu cel deținut în prezent de aceasta, cu precizarea că mențiunea

suprafeței din contractul vechi privește suprafața construită și nu cea utilă,

aspect care însă nu are nici o relevanță în ceea ce privește critica privind

lipsa identității între imobilul deținut de autorii reclamantei și cel

revendicat.

De asemenea, din

înscrisurile depuse în probațiune la dosarul cauzei cu prilejul cercetării

judecătorești rezultă aceeași identitate despre care se face vorbire în

expertizele menționate.

Este vorba de adresa nr.

1870 din 10 noiembrie 2000 a Primăriei Municipiului București din care rezultă

că restul imobilului de la adresa menționată, care nu se află în administrarea

Direcției Generale de Administrare a Fondului Imobiliar, se află în

administrarea pârâtei sau a SC I.C. SA, iar din procesul-verbal de cotă

indiviză din 04 noiembrie 1993 rezultă că SC I.C. SA are spații doar la subsol,

parter și la etajele 1, 2, 3, deci nu la etajul 5, unde se află imobilul în

litigiu, parte ce este deținută de către pârâtă.

Faptul că imobilul ce a

aparținut autorilor reclamantei este deținut de către pârâtă este atestat și de

adresele nr. 1207/2003 a CGMB (filele 65-66 dosar fond) și nr. 5553 din 13 mai 2009

a Consiliului Local al Sectorului 3 București - DITL(filele 179-180 dosar

fond), precum și de Ordinul nr. 66547 din 02 decembrie 1985 al Ministerului

Educației și învățământului.

Amplasamentul imobilului

a fost reconstituit și de către serviciul cadastru imobiliar-edilitar, conform

notei care atestă existența spațiilor comerciale notificate în cadrul

imobilului de la intersecția celor două străzi.

Dat fiind existența la

dosarul cauzei a acestor probe coroborate, din care rezultă în mod de

necontestat că imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei este același cu

cel deținut în prezent de pârâtă, deci, obiect al prezentei proceduri

întemeiată pe legea specială de reparație, critica pârâtei în acest sens va fi

înlăturată.

II. Nici critica privind

lipsa calității de moștenitor a reclamantei față de persoanele îndreptățite,

pentru inadvertențe de nume existente în actele de stare civilă, nu poate fi

reținută, instanțele reținând în mod corect că reclamanta a făcut dovada atât a

dreptului de proprietate al antecesorilor săi, cât și a calității de succesoare

a acestora.

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a

deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de

persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.

Noțiunea de „acte

doveditoare" la care face referire art. 23 din lege a fost precizată prin

Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a)-h),

în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului

de proprietate de către persoana îndreptățită, respectiv, acte translative de

proprietate, acte ce atestă calitatea de moștenitor, acte ce permit încadrarea

preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deținerea proprietății de către

persoana îndreptățită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte

ce descriu construcția, declarații notariale pe proprie răspundere date de

persoana ce se consideră îndreptățită, precum și orice alte înscrisuri de care

înțelege să se folosească aceasta.

Dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 10/2001 incidente în cauză stabilesc, la rândul lor, în alin. (1) că

„în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului

de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive", iar în alin. (2) că „în aplicarea

prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar".

Din prevederile legale

anterior citate rezultă că în cadrul litigiilor născute sub imperiul Legii nr.

10/2001 dovedirea existenței și întinderii dreptului de proprietate se

realizează prin coroborarea tuturor probelor administrate în contextul

soluționării cauzei, valoarea probatorie prioritară fiind acordată celor cu un

grad mai ridicat de certitudine, iar în subsidiar, în lipsa unor alte dovezi,

se va acorda preferință actului de autoritate prin care s-a dispus măsura

abuzivă, doar în măsura în care acesta se coroborează cu alte probe.

In speță, din actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29113/1946 rezultă calitatea de

proprietari ai imobilului în litigiu a autorilor reclamantei, mențiunile

existente în acest înscris fiind prioritare din punct de vedere probator în

raport cu cele existente în anexa la Decretul nr. 92/1950, inadvertența față de

actul de preluare abuzivă neavând nici o relevanță asupra dovedirii dreptului

de proprietate.

Inadvertențele existente

între mențiunile cuprinse în certificatele de moștenitor nr. 31 și 32 din 12

martie 2003 și cele actului de vânzare-cumpărare din 1946 sunt clarificate de

extrasul din registrul stării civile pentru cei născuți în anul 1940, din care

rezultă că reclamanta este fiica lui M. și a lui L.K., aflat la fila 170 dosar

fond, document ce se coroborează cu conținutul celor două certificate de calitate

de moștenitor sub aspectul calității reclamantei de fiică a celor doi, ceea ce

atestă identitatea acestor persoane, indiferent că apar cu numele de L. și M.

ori L.I. și M.I.

Potrivit actului de

stare civilă, reclamanta este fiica lui L.K., iar faptul că aceasta din urmă

apare în certificatul de calitate de moștenitor sub numele de L.K. nu poate fi

interpretat în sensul că ar fi vorba de persoane diferite.

De asemenea, deși tatăl

reclamantei apare în actul de vânzare-cumpărare cu numele de M.K., conform

aceluiași act de stare civilă rezultă că este una și aceeași persoană cu M.K.,

persoană cu care figurează căsătorită mama reclamantei la data nașterii

acesteia.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat, situație față de care Înalta Curte va face aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și va obliga recurenta-pârâtă la

plata, către intimata-reclamantă, a cheltuielilor de judecată în cuantum de

3000 lei, conform chitanței nr. 287196 din 10 mai 2011 depusă la dosarul

cauzei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC S.C.A.F. SA împotriva deciziei nr. 209A din 22 martie

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă pe

recurenta-pârâtă la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă P.Y.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2011.