ÎCCJ, decizie (scj.ro #86883)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86883) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Arbitraj. Lipsa încheierii prevăzută de dispozițiile art. 343 3 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Consecințe procedurale Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul Index alfabetic: acțiune în anulare hotărâre arbitrală încheiere interlocutorie de stabilire a competenței tribunalului arbitral nulitate absolută C. proc. civ., art. 340, art. 343 3 alin. (2), art. 358, art. 364 lit. a) Potrivit dispozitiilor art. 343 3 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul arbitral își verifică propria sa competență de a soluționa un litigiu și hotărăște în această privință printr-o încheiere care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364. Prin urmare, în lipsa încheierii interlocutorii de stabilire a competenței tribunalului arbitral, act procedural reglementat imperativ prin art. 343 3 alin. (2) C. proc.
civ., este întemeiată acțiunea în anulare formulată împotriva hotărârii arbitrale, aceasta fiind nulă ca urmare a faptului că existența sa este condiționată de existența acestei încheieri, sub aspectul soluției, a respingerii ca inadmisibilă a cererii sau a soluționării litigiului pe fond. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 682 din 25 februarie 2014 Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură civilă. Prin sentința nr. 115 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins ca nefondate acțiunile în anulare formulate de petentele Consiliul Local al Comunei S. și de SC C. SRL împotriva sentinței arbitrale nr. 153 din 17 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie București, tribunal arbitral învestit prin declinare de competență de Tribunalul Alba prin hotărârea nr. 190/COM din 14 decembrie 2011, a admis prin sentința nr. 153 din 17 iulie 2012 excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Consiliul Local al comunei S. pe care a invocat-o din oficiu în ședința din 27 iunie 2012 și a respins atât acțiunea formulată de reclamant având ca obiect rezilierea contractului nr. 779 din 28 februarie 2008 și plata sumei de 423.962,82 lei cât și, pe cale de consecință, cererea reconvențională având ca obiect plata sumei de 968.618,82 lei, întrucât a fost introdusă împotriva unei structuri administrative fără personalitate juridică, lipsită de capacitatea juridică de a sta în justiție în nume propriu și de a răspunde pentru persoana juridică care este unitatea administrativ teritorială comunală.
Reclamantul Consiliul Local al Comunei S. a solicitat anularea sentinței arbitrale și trimiterea cauzei la Tribunalul Alba, Secția contencios administrativ, în vederea soluționării litigiului în primă instanță conform art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 raportat la art. 2 lit. d) C. proc. civ. cu restituirea taxelor arbitrale, în baza art. 364 lit. a) C. proc. civ., arătând că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, contractul dedus judecății fiind un contract administrativ aflat sub incidența O.U.G. nr. 34/2006 și Legii nr. 554/2004 , competența de soluționare aparținând secției de contencios administrativ a Tribunalului Alba , aceeași care prin sentința nr. 190 din 14 decembrie 2011 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului arbitral.
A mai invocat reclamantul motivele de desființare reglementate de art. 364 lit. b) și c) C. proc. civ. arătând că nu există o clauză compromisorie separată, ci o mențiune în contract la Cap. Soluționarea litigiilor, pct. 25 vizând încercarea de rezolvare pe cale amiabilă a neînțelegerilor sau disputelor dintre părți, iar în caz contrar fiecare poate solicita ca disputa să se soluționeze fie prin arbitraj la Camera de Comerț și Industrie a României, fie de către instanțele judecătorești din România; că nu rezultă fără echivoc voința părților de a supune arbitrajului eventualele litigii; că clauza de la pct. 25 din contract nu este nici validă întrucât nu cuprinde cerința indicării numelor arbitrilor și nici modalitatea de numire a lor nici direct și nici prin trimitere la o anumită reglementare, nefiind respectate dispozițiile art. 343, 343 1 , 343 2 C. proc.
civ. Acțiunea în anulare formulată de pârâta SC C. SRL Deva a fost întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. a), b), f) și i) C. proc. civ. Și pârâta apreciază că clauza compromisorie este neclară, reglementând alternativa de soluționare a litigiilor, fie de arbitraj, fie de instanțe judecătorești, că, potrivit art. 286 alin. (1) din O.U.G.
nr. 34/2006, procesele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, că, în concluzie, există dispoziții imperative, de ordine publică derogatorii de la dreptul comun potrivit cărora litigiile privitoare la contractele de achiziții publice sunt de competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ, astfel că inserarea unei clauze arbitrale în conținutul unui contract de achiziție publică este nelegală, excepție care, chiar dacă n-a fost invocată conform art. 385 12 C. proc.
civ. în cadrul procedurii arbitrale poate fi constatată de instanță în aplicarea art. 364 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. civ. Excepția invocată din oficiu de instanța arbitrală nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcat principiul contradictorialității, motiv prevăzut de art. 364 lit. j). În susținerea motivului reglementat de art. 364 alin. (1) lit. i), pârâta a susținut aplicarea cu un formalism exagerat a dispozițiilor Legii nr. 215/2001, cât timp interpretarea legii trebuie făcută în scopul aplicării ei, și nu al neaplicării. Curtea de Apel București, ca primă instanță , a respins acțiunile în anulare pe care le-a conexat la termenul din 29 decembrie 2012, reținând că raportat la art. 340 C. proc.
civ., corect tribunalul arbitral a reținut că este competent să soluționeze litigiul, întrucât prin art. 25.1 din contractul părților achizitorul și executantul au convenit ca, în caz de eșec al unei rezolvări amiabile a divergențelor, fiecare parte să poată solicita rezolvarea disputei fie prin arbitraj, fie de către instanțele judecătorești, litigiul fiind unul patrimonial cu caracter tranzacționabil. Reținând valabilitatea clauzei compromisorii prevăzută la art. 25.2 din contractul părților, prima instanță a respins motivele invocate privind dispozițiile art. 364 lit. a) și b) C. proc. civ. Curtea de apel a respins, de asemenea, motivul invocat de pârâtă întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. c) C. proc.
civ., reținând caracterul relativ al excepției constituirii sau compunerii neconforme a tribunalului arbitral, sub sancțiunea decăderii invocării ei cel mai târziu la prima zi de înfățișare, cum și motivele invocate tot de pârâtă întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. f), întrucât instanța arbitrală s-a pronunțat pe o excepție invocată din oficiu nemaifiind în situația de a se pronunța pe fond asupra acțiunii și cererii reconvenționale și motivul întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. cu argumentul că tribunalul arbitral a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 215/2001 nu dintr-un formalism exagerat. În contra sentinței pronunțată de Curtea de apel în primă instanță a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al comunei S. solicitând admiterea recursului în baza dispozițiilor art. 312 pct. 3 C. proc.
civ. raportat la art. 304 pct. 8-9, art. 304 1 și art. 313 C. proc. civ., în sensul admiterii acțiunii în anulare, modificării sentinței, admiterii acțiunii în anulare, anulării sentinței arbitrale și trimiterea cauzei la Tribunalul Alba, Secția comercială și contencios administrativ pentru soluționarea în primă instanță. Recurentul a susținut că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică deoarece: A) - Necompetența tribunalului arbitral a susținut-o în fața Tribunalului Alba la termenul la care pârâta a invocat necompetența instanței statale, în baza O.U.G. nr. 34/2006, art. 286 raportat la art. 2 lit. d) C. proc. civ. Excepția necompetenței tribunalului arbitral a invocat-o și la primul termen arbitral însă instanța arbitrală nu s-a pronunțat asupra acesteia, reținând greșit în motivarea sentinței că nu a avut obiecțiuni cu privire la competență, contrar înscrisurilor de la dosar.
La data de 3 februarie 2012 a invocat în scris excepția necompetenței de soluționare a litigiului alături de alte incidente procedurale cu respectarea art. 69 din Codexul arbitral și art. 358 12 C. proc. civ. și deși tribunalul arbitral conform art. 16 pct. 2 din Codexul arbitral tribunalul arbitral era obligat să-și verifice propria competență și să decidă printr-o încheiere , aceasta nu există, iar la cererea de comunicare a încheierilor acestea nu i-au fost transmise în totalitate cu motivarea că nu sunt semnate de arbitri. B) - Motivarea sentinței atacate este lacunară și chiar contradictorie sub aspectul reținerii arbitrabilității litigiului raportat la procedura prealabilă de conciliere, a cărei parcurgere a avut ca scop o rezolvare amiabilă, în urma căreia s-a adresat instanței judecătorești, Tribunalului Alba, conform art. 25 din contractul administrativ.
C) - Incident în cauză este art. 364 lit. a) C. proc. civ. și art. 90 lit. a) din Codexul arbitral, obiectul dedus judecății fiind un contract administrativ încheiat la 28 februarie 2008 în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, sub incidența Legii nr. 554/2004, orice clauză compromisorie fiind în acest context inoperantă, sens în care este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deși a invocat cu consecvență nevaliditatea clauzei compromisorii inclusă în art. 25 din contract nici Tribunalul Alba, nici Tribunalul arbitral și nici Curtea de apel nu au sesizat nonarbitrabilitatea litigiului pentru motivele exprimate. D) - Față de dezvoltarea criticilor la pct. c, erau incidente motivele reglementate de art. 364 lit. b) și c) C. proc.
civ., justețea privată fiind exclusă în a soluționa litigiile de genul celui de față, competența aparținând doar instanței de contencios administrativ, instanței statale. După încuviințarea și administrarea în parte a probatoriilor, tribunalul arbitral a invocat din oficiu excepția capacității de folosință a reclamantului, iar prin sentință s-a pronunțat pe lipsa calității procesuale care nu a fost discutată de părți. În concluzie, recurentul-reclamant reiterează competența de soluționare a instanței statale, nu a justiției private. Intimata SC C. SRL nu a depus întâmpinare la dosar în condiții procedurale, dar prin înscrisul transmis în preziua termenului prin avocatul de la fond, R.A., fără delegație în dosarul de recurs, a declarat că este de acord cu admiterea recursului formulat de reclamant având în vedere decizia nr. 3483/29.06.2010 a ICCJ din care citează.
Recursul este fondat pentru motivele care urmează.
În critica nelegalității hotărârii atacate cu recurs, recurentul Consiliul Local a invocat motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., motive care, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., atrag modificarea hotărârii atacate.
Dezvoltarea criticilor de nelegalitate se încadrează însă în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., criticile având ca obiect și finalitate constatarea încălcării principiilor procedurii arbitrale și procesual comune: necompetența tribunalului arbitral și constatarea competenței exclusive a instanței statale cu consecința trimiterii cauzei la Tribunalul Alba, Secția comercială și contencios administrativ, ca instanță competentă; încălcarea dreptului la apărare, încălcarea principiului contradictorialității și al echitabilității prin nepronunțarea asupra excepției necompetenței pe care recurentul a invocat-o la prim termen, prin lipsa încheierii de constatare a competenței tribunalului arbitral, prin nepunerea în discuția părților a excepției lipsei calității procesuale active, și, respectiv a lipsei calității procesuale pasive, prin existența unei motivări contradictorii a sentinței arbitrale. Aceste motive de nelegalitate atrag, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., soluția casării și, având în vederea prioritatea motivului de casare al art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a trimiterii cauzei de către instanța de recurs la instanța competentă conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ.
Întrucât Înalta Curte a fost învestită în soluționarea unui recurs, chiar dacă acesta este declarat împotriva unei sentințe prin care s-au soluționat două acțiuni în anulare hotărâre arbitrală conexe, reglementarea procedurii recursului prevalează, evident, sub aspectul soluțiilor, acestea fiind cele preconizate de art. 312 C. proc. civ. Ca atare, constatarea incidenței prioritare a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. ca, de altfel, și a motivului reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. atrag soluția casării hotărârii, iar nu a modificării pe care o solicită recurentul.
Înalta Curte a constatat ca întemeiate criticile recurentului cu privire la nesoluționarea excepției necompetenței tribunalului arbitral de către tribunalul arbitral, excepție pe care recurentul-reclamant a formulat-o în scris pentru termenul din 08.02.2012, precum și criticile privind nepunerea în discuția părților a excepției lipsei calității procesuale active și pasive, pe temeiul cărora acesta a respins acțiunea și, respectiv, cererea reconvențională, ca și contradictorialitatea motivării în sensul criticat de recurent, anume că tribunalul arbitral a invocat din oficiu excepția lipsei capacității de folosință a reclamantului, cu privire la care s-a solicitat părților un punct de vedere, dar că s-a analizat și pronunțat pe excepția lipsei de calitate procesuală și că în sentința arbitrală se consemnează eronat că recurentul nu s-a opus competenței tribunalului arbitral.
Aceste critici configurează conținutul încălcării principiului contradictorialității și al dreptului la apărare care se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și pentru a căror nerespectare art. 358 C. proc. civ. instituie expres sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, neobservată de prima instanță, situație în care este atrasă incidența art. 105 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. și cu privire la sentința pe care aceasta a pronunțat-o.
Sub aspectul criticilor prioritare privind competența tribunalului arbitral de soluționare a cererii de chemare în judecată pe care reclamantul a adresat-o inițial instanței statale, fiind învestit Tribunalul Alba, Înalta Curte a constatat că acestea sunt fondate pentru considerentele care urmează:
Tribunalul arbitral a fost învestit în speță prin sentința nr. 190/COM din 14 decembrie 2011 a Tribunalului Alba prin care acesta și-a declinat competența de soluționare a acțiunii promovată de reclamantul Consiliul Local și a cererii reconvenționale formulată de pârâta SC C. SRL subsecvent admiterii excepției cu acest obiect invocată de pârâtă pe temeiul art. 25.2 din contractul de lucrări nr. 779/2008 dedus judecății și cu incidența art. 343 3 C. proc. civ.
Astfel cum rezultă și din considerentele sentinței atacate cu recursul de față, cauza a fost înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, la data de 09.01.2012, și se confirmă că recurentul-reclamant a invocat excepția necompetenței tribunalului arbitral în scris, la data de 8 februarie 2012, în răspunsul la înștiințarea comunicată de tribunalul arbitral, în condițiile art. 358 12 C. proc. civ.
Potrivit art. 343 3 alin. (2) C. proc. civ., fără distincție sub aspectul modului de învestire, tribunalul arbitral își verifică propria sa competență de a soluționa un litigiu și hotărăște în această privință, printr-o încheiere care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364 4 , sens în care sunt și dispozițiile art. 49 din Regulile de procedură arbitrală...:”Tribunalul arbitral își verifică propria competență de a soluționa litigiul și hotărăște în această privință prin încheiere, care se poate desființa numai prin acțiune în anulare introdusă împotriva sentinței arbitrale.”
Este o realitate că încheierea prin care tribunalul arbitral trebuia să hotărască asupra propriei competențe nu există, referirea la competență apare numai în cuprinsul sentinței arbitrale: „Văzând și dispozițiile art. 340 și urm. C. proc. civ., Tribunalul arbitral reține că este competent să soluționeze prezentele litigii” , fără nicio referire la vreo încheiere premergătoare prin care să se fi hotărât în condiții de contradictorialitate asupra competenței, încheiere care să poată fi desființată numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364 C. proc. civ.
Considerentele sentinței arbitrale cu privire la valabilitatea implicită a clauzei compromisorii sunt contradictorii și în contradicție cu dispozițiile art. 343 1 alin. (1) C. proc. civ. cât și cu art. 2 și art. 12 alin. (2) din Regulile de procedură arbitrală dar și cu ANEXA 3 care potrivit art. 100 face parte integrantă din aceste Reguli și care conține Modelul clauzei compromisorii. Aceasta deoarece, pe de o parte, sentința arbitrală constată că clauza pe care părțile au inserat-o în contract nu conține un criteriu după care să se aleagă o soluție (arbitrajul) sau altele (instanțele judecătorești), că acest fapt înseamnă că opțiunea aparține reclamantului, „ care are inițiativa unei acțiuni, fără nicio restricție, iar reclamantul a sesizat instanța judecătorească ” iar, pe de altă parte, reține valabilitatea clauzei compromisorii în condițiile în care constată că reclamantul a optat pentru instanța statală, văzând și dispozițiile art. 340 C. proc. civ . Aceste considerente care, astfel, rețin valabilitatea clauzei compromisorii raportat la art. 340 C. proc. civ. sunt în contradicție și cu soluția asupra excepției lipsei capacității de folosință /exercițiu a reclamantului pe care tribunalul arbitral a invocat-o din oficiu, de vreme ce clauza compromisorie conținută de art. 25.2 din contract a fost semnată de același reclamant, prin primar, precum cererea de chemare în judecată, iar potrivit art. 5 din Regulile arbitrale: ”Persoanele care au capacitate deplină de exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele.. .”.
Înalta Curte a constatat că clauza art. 25.2 din contract apare ca inexistentă prin modul său de redactare care lasă, concomitent, posibilitatea tuturor opțiunilor pentru toate părțile contractante: fie pentru achizitor, fie pentru executant, în același timp, deopotrivă, fie pentru instanța de judecată, fie pentru arbitraj, fapt ce are efectul lipsei de reglementare a oricărei opțiuni comune în stabilirea competenței de soluționare a eventualelor litigii, clauza fiind astfel inoperantă din perspectiva art. 364 lit. b) C. proc. civ., concluzie la care trebuia să ajungă sentința arbitrală în continuarea constatării că nu conține nici un criteriu după care să se aleagă arbitrajul sau instanțele judecătorești.
Totodată, se mai impune și constatarea contradicției între considerentele sentinței arbitrale care analizează capacitatea de folosință a reclamantului ca obiect al excepției invocată din oficiu și dispozitivul acesteia care admite excepția lipsei calității procesual active/pasive a reclamantului-pârât și respinge cererile reclamantului și pârâtului.
Consiliul local, prin voința legiuitorului, în aplicarea art. 125 din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data contractării, a avut capacitatea juridică de a încheia contractul în litigiu : „Consiliile locale sau județene pot contracta prin licitație efectuarea de lucrări și servicii de utilitate publică, în limita sumelor aprobate prin bugetul local , respectiv județean” , desigur prin Primar , de vreme ce acesta are atribuții referitoare la bugetul local, art. 63 alin. (1) din lege, atribuție în exercitarea căreia, conform art. 63 alin. (4) exercită funcția de ordonator principal de credite, fiind și singurul reprezentant în justiție al autorităților administrației publice prin care se realizează autonomia locală , deci și al consiliului local, art. 23 din Legea nr. 215/2001 neputând fi interpretat decât în coroborare cu art. 21 cu care se află în interdependență și pe care-l personalizează, și care, ca ex., a făcut posibilă plata cheltuielilor de arbitrare. Societatea pârâtă, prin punctul de vedere exprimat la excepția invocată din oficiu de tribunalul arbitral, a solicitat chiar și introducerea în cauză a unității administrativ-teritoriale, lărgind cadrul procesual al cererii reconvenționale, cerere asupra căreia, de asemenea, tribunalul arbitral nu s-a pronunțat.
În lipsa încheierii asupra competenței, act procedural reglementat imperativ prin art. 343 3 alin. (2) C. proc. civ., acțiunile în anulare promovate atât de reclamant cât și de pârâtă împotriva sentinței arbitrale și prin care se invocă necompetența tribunalului arbitral nu au ca obiect și încheierea de competență conform art. 343 2 alin. (2), pentru că aceasta nu există, ambele acțiuni în anulare a sentinței arbitrale antamând necompetența tribunalului arbitral sub motivul de desființare reglementat de art. 364 lit. a) C. proc. civ. cu trimitere la dispozițiile art. 340 din cod.
Înalta Curte, în analiza criticii de necompetență a tribunalului arbitral a dat eficiență, cu prioritate, consecințelor procedurale ale lipsei încheierii interlocutorii de stabilire a competenței tribunalului arbitral, ale inexistenței actului procedural a cărui existență este reglementată de art. 343 3 alin. (2) cu caracter imperativ, text care reglementează și procedura de atacare a acestuia concomitent cu atacarea sentinței arbitrale și ale cărei efecte sunt cele ale nulității actelor procedurale.
Făcând aplicarea prevederilor art. 105, cât și ale art. 106 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „Anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare” , Înalta Curte a constatat nulitatea sentinței arbitrale, atât din perspectiva art. 358 C. proc. civ. pentru considerentele reținute supra la pct. 4 și 5, nulitate anume prevăzută de lege, cât și a faptului că existența sa este condiționată de existența încheierii de competență sub aspectul soluției, a respingerii ca inadmisibilă a cererii sau a soluționării litigiului pe fond.
Pe cale de consecință, și pentru aceleași temeiuri de drept, Înalta Curte a constatat și nulitatea sentinței recurate deoarece prima instanță a procedat la examinarea criticilor formulate de ambele părți cu privire la competența tribunalului arbitral de a soluționa litigiul în lipsa actului procedural instituit imperativ prin lege, a cărui inexistență nu a observat-o, și, drept consecință, nu a sancționat-o, cum de altfel nu a observat și nu a sancționat nici încălcarea principiilor contradictorialității și, deci, al dreptului la apărare.
Înalta Curte, constatând că acțiunile în anulare conexe nu au ca obiect desființarea încheierii de competență pentru că aceasta nu există, că inexistența acesteia cât și incidența art. 358 C. proc. civ. au atras nulitatea hotărârii arbitrale împotriva căreia s-au introdus acțiunile în anulare pentru motivele de desființare concordante întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. a) și b), a reținut ca îndeplinite ipotezele art. 304 pct. 3 și 5 C. proc. civ., motive de nelegalitate a căror constatare atrag soluția casării conform art. 312 alin. (5) și (6) C. proc. civ. Drept urmare, a admis recursul, a casat sentința recurată și sentința arbitrală și, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., a trimis cauza la Tribunalul Alba, în circumscripția căruia se află arondat sediul autorității contractante în speță, al reclamantului, instanță competentă material în soluționarea litigiului de față conform art. 286 alin. (1) din O.U.G. 34/2006, pentru considerentele care se vor arăta în continuare.
Se impune observația că, din perspectiva art. 312 alin. (6) C. proc. civ., instanța supremă nu intră în conflict de competență cu nicio altă instanță, ea are concomitent și rol de regulator de competență, statală sau privată, că sentința de declinare pronunțată de Tribunalul Alba nr. 190/com/14 decembrie 2011 prin care această instanță a învestit Tribunalul arbitral prin declinare de competență nu l-a degrevat pe acesta, astfel învestit de parcurgerea procedurii arbitrale reglementată de Regulile de procedură arbitrală, reguli cu valoare de norme speciale conform art. 3 alin. (2), și de art. 340 și urm. C. proc. civ. și că stabilirea în această fază a competenței de soluționare este subsecventă încălcărilor procedurale de către tribunalul arbitral în stabilirea propriei competențe, neobservate și nesancționate de curtea de apel ca primă instanță, astfel cum rezultă din considerentele expuse.
Înalta Curte a constatat că competența de soluționare a litigiului de față aparține instanțelor judecătorești, nu arbitrajului deoarece, pe de o parte, clauza art. 25.2 din contract, citată și în sentințele casate cât și de părți, este inoperantă din perspectiva art. 364 lit. b) C. proc. civ., astfel cum s-a arătat, ca și clauză compromisorie, fapt care lasă fără obiect analiza incidenței sau nu a dispozițiilor art. 340 C. proc. civ. cu privire la arbitrabilitatea litigiului după natura obiectului. Pe de altă parte, în cazul de casare cu trimitere pentru motivul reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare instanței competente pe care o reglementează legea nouă iar aceasta, oricum, astfel cum se va arăta în continuare, pentru obiectul litigiului de față, rezervă competența în primă instanță numai instanței de contencios administrativ, iar procedura de judecată reglementată de Legea nr. 554/2004 este o procedură specială în raport cu procedura arbitrajului reglementată de Codul de procedură civilă.
Față de caracterul inoperant al clauzei compromisorii, al inexistenței ei, problema determinării instanței competente să judece în primă instanță litigiul având ca obiect rezilierea unui contract încheiat sub incidența O.U.G. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție se rezolvă, deci, din perspectiva acestui act normativ, ca lege specială și a normelor din codul de procedură civilă, ca lege generală.
Sub acest aspect, se mai impune observația că în discuție fiind determinarea incidenței unor norme de drept procesual, nu substanțial, aplicabilă este norma procesuală de stabilire a competenței de la data sesizării instanței, nu de la data încheierii contractului, iar în prezența unei casări cu trimitere, cazul de față, se va aplica legea nouă cu privire la competență .
Competența de soluționare a cererilor și proceselor privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție este reglementată de art. 286 alin. (1) din O.U.G. 34/2006. Acest act normativ a intrat în vigoare la data de 30 iunie 2006 și, până în prezent, art. 286 a suferit 7 modificări. Inițial aceste litigii au fost date numai în competența instanței de judecată, fără precizarea acesteia. Ulterior, structura acestui articol s-a modificat atât în formă, prin reducerea, adăugarea, apoi iar reducerea alineatelor, cât și în conținut. Cu privire la competența de soluționare a instanțelor judecătorești, aceasta a fost precizată prin modificarea operată de O.U.G. 19/2009, publicată în M.Of. nr. 156/12.03.2009 în sensul că aceste cereri se judecă în primă instanță de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante. Această competență a fost modificată prin O.U.G. nr. 76/2010, publicată în M.Of. nr. 453/02.07.2010 care, prin completarea alin. (1) al art. 286 cu un nou alin. (1 1 ), a stabilit că procesele și cererile în speță se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află arondat sediul autorității contractante. O atare reglementare a înlăturat, în principiu, exclusivitatea instanțelor judecătorești în soluționarea acestor litigii deoarece reglementarea jurisdicției comerciale își avea sediul în Codul comercial și Codul de procedură civilă, iar nu într-o lege specială. Prin Legea nr. 278/2010 privind aprobarea O.U.G. nr. 76/2010, publicată în M.Of. nr. 898/31.12.2010, alin. (1 1 ), introdus anterior a fost abrogat , dar prin modificarea alin. (1) al art. 286 s-a păstrat competența de soluționare de către secția comercială a tribunalului respectiv. Prin O.U.G. nr. 77/2012 publicată în M.Of. nr. 827 din 10.12.2012 s-a revenit asupra competenței de soluționare, art. 286 alin. (1) fiind modificat în sensul că aceste litigii se soluționează în primă instanță de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căreia se află arondat sediul autorității contractante. Această ordonanță a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 193/2013 care a introdus un nou articol, art. 288 1 și care reglementează pentru părți posibilitatea de a conveni ca litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 să fie soluționate prin arbitraj, ceea ce reprezintă o excepție de la competența exclusivă a instanței de contencios administrativ în vigoare.
Recurentul-reclamant a sesizat Tribunalul Alba la data de 17 noiembrie 2011 cu o acțiune în rezilierea contractului de lucrări nr. 779/28.02.2008 încheiat în baza O.U.G. 34/2006 epocă la care competența aparținea conform modificării art. 286 alin. (1) din O.U.G. 34/2006 operată prin Legea nr. 278/2010 privind aprobarea O.U.G. 76/2010, în primă instanță, secției comerciale a tribunalului Alba .
Potrivit art. II alin. (1) din O.U.G. 76/2010, procesele și cererile în materie de achiziții publice aflate în curs de soluționare în fața instanțelor judecătorești la data intrării sale în vigoare continuă să se judece în condițiile și cu procedura în vigoare la data la care au fost începute. Această normă transpune regula pe care o conține art. 725 alin. (2) prima teză din Codul de procedură civilă.
Cum norma specială nu reglementează și ipoteza competenței de soluționare a cauzei în primă instanță după casare cu trimitere, Înalta Curte în acord cu art. 297 din O.U.G. 34/2006 conform căruia în măsura în care ordonanța nu prevede altfel, ”sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun ”, făcând aplicarea normei de drept comun, a dispozițiilor art. 725 alin. (2) teza a 2-a: „În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile” constată competența de soluționare în primă instanță a secției de contencios administrativ a tribunalului, competență stabilită prin art. 286 alin. (1) din O.U.G. 34/ 2006 în modificarea operată prin art. I, pct. 68 din O.U.G. 77/2012.
Se impune precizarea că în acest sens a fost și cererea recurentului-reclamant cu privire la competență dar pentru argumente fără suport normativ la data susținerii lor, devenite însă actuale prin mecanismul soluției de casare cu trimitere sub incidența ultimei modificări a dispozițiilor art. 286 alin. (1) din O.U.G. 34/2006 cu privire la competența de soluționare în primă instanță.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.