ÎCCJ, decizie (scj.ro #82899)

Arbitraj cu elemente de extraneitate. Acțiune în anulare hotărâre arbitrală. Renunțare la calea de atac. Dispoziții legale aplicabile Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul Index alfabetic: actiune in anulare hotarare arbitrala - arbitraj cu elemente de extraneitate - renuntare la calea de atac - exceptia inadmisibilitatii C. proc. civ., art. 341, art. 364, art. 364 1 , art. 369 În cazul în care prin clauza compromisorie părțile au supus litigiul Regulilor arbitrale ale Camerei de Comerț și Industrie Paris, stabilind, totodată, că legea aplicabilă contractului este legea română, devin aplicabile prevederile din Codul de procedură civilă român referitoare la arbitraj.

Prin urmare, chiar dacă potrivit art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris, hotărârile arbitrale sunt obligatorii și irevocabile, considerându-se că părțile au renunțat la dreptul lor la orice recurs împotriva acestor hotărâri prin simpla achiesare la aceste reguli, dispozițiile art. 364 1 C. proc. civ. – aplicabile în speță – prevăd faptul că părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunțarea la acest drept putându-se face doar după pronunțarea hotărârii arbitrale. Așa fiind, cum în cauză după pronunțarea hotărârii arbitrale, pârâta arbitrată nu a înțeles să renunțe expres la dreptul său de a cere desființarea hotărârii și să o execute de bună voie, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în anulare promovată este fără fundament legal.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 490 din 7 februarie 2012 Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2011 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.N.A.D.N.R. (Compania) SA a formulat, în contradictoriu cu pârâta T.T.Y.T. SA, societate spaniolă cu sediul în Madrid Spania, acțiune în anulare a Hotărârii arbitrale pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris, solicitând desființarea hotărârii în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ. Potrivit reclamantei, prin hotărârea arbitrală finală din data de 30 decembrie 2010, Tribunalul Arbitral a soluționat cele două cereri arbitrale formulate de pârâta T.T.Y.T. SA (reclamanta arbitrală) împotriva Companiei, cereri întemeiate pe contractul încheiat la 16 decembrie 2003 între Companie, în calitate de angajator, și pârâta T.T.Y.T.

SA, în calitate de contractor, privind proiectarea, executarea și finalizarea sistemului de Trafic și Control pe Autostrada București - Constanța, tronsoanele 1-5. A susținut reclamanta că hotărârea arbitrală prin care Compania a fost obligată către pârâta la plata sumei de aproximativ 2.089.000 euro plus dobânda contractuală și cheltuieli de judecată, încalcă dispoziții imperative ale legii, atât sub aspectul reținerii culpei companiei cu privire la neîncheierea actului adițional asupra lucrărilor suplimentare, cât și în ce privește obligația legală a contractorului de a remite scrisoarea de garanție bancară.

Referitor la cel de-al treilea capăt din cererea arbitrală, admis, reclamanta a considerat că tribunalul arbitral, cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică care reglementează un contract de achiziții publice cu finanțare internațională, completează prevederile sale, trecând peste toate etapele procedurale și de fond pe care le presupune un asemenea tip de contract. Pârâta T.T.Y.T. SA a formulat întâmpinare cu privire la acțiunea în anulare promovată de Companie, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, solicitând respingerea ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Examinând cu prioritate, potrivit art. 137 C. proc.

civ., excepția inadmisibilității acțiunii în anulare arbitrală, Curtea de Apel București, prin sentința comercială nr. 81/2011, a găsit-o întemeiată și, pe cale de consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare formulată de Companie împotriva hotărârii arbitrale pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie în cauza privind pe cele două părți. Argumentele Curții de Apel în fundamentarea acestei soluții au fost următoarele: Contractul încheiat de părți, în forma standard FIDIC, modificat prin Condițiile speciale, conține în art. 20.6 o clauză compromisorie prin care părțile au stabilit să supună arbitrajului disputele dintre ele după regulile de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris.

De asemenea, prin semnarea Termenilor de Referință, părțile au agreat ca procedura să se desfășoare în conformitate cu Regulile Camerei de Comerț și Industrie și cu regulile decurgând din Termenii de Referință precum și din prevederile imperative ale legislației române. Or, a reținut instanța în continuarea argumentelor sale, potrivit regulilor Camerei de Comerț și Industrie Paris alese de părți, hotărârile arbitrale sunt obligatorii și irevocabile, părțile renunțând la orice drept de recurs ori cale de atac împotriva hotărârii arbitrale prin simpla achiesare la aceste reguli. Dispozițiile art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris implică, în opinia instanței, inadmisibilitatea oricărei căi de atac împotriva hotărârii arbitrale a ICC Paris, fie în fața acesteia, fie în fața altei instanțe.

In acest sens, instanța a apreciat că trimiterea la prevederile imperative ale legislației române menționată în Termenii de Referință trebuie înțeleasă în contextul în care convenția arbitrală are putere de lege între părți conform art. 969 C. civ., iar Regulile ICC de la Paris pe care părțile le-au acceptat prin convenția arbitrală nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri. Împotriva acestei sentințe, reclamanta CNADNR SA a declarat recurs solicitând casarea hotărârii cu trimitere la aceeași instanță în vederea cercetării fondului. Recurenta și-a întemeiat, în drept, recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anulare promovată este dată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 364 și 365 alin. (2) C. proc.

civ. și art. 364 1 C. proc. civ. Potrivit recurentei, prin clauza compromisorie consimțită, părțile au supus litigiul regulilor arbitrale ale ICC, dar în același timp au stabilit că legea aplicabilă contractului este legea română. Sesizând tribunalul arbitral în temeiul clauzei compromisorii s-a declanșat procedura arbitrală, procedură specială, cu reglementări derogatorii, care se completează cu dreptul comun stabilit în mod expres de părți, care au acceptat aplicabilitatea legii române. A susținut recurenta, în dezvoltarea raționamentului său, că dispozițiile art. 364 și 365 alin. (2) C. proc. civ. prevăd expres mijlocul procedural de desființare a unei hotărâri arbitrale, respectiv acțiunea în anulare, dispoziții cu caracter imperativ.

Totodată, recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 364 C. proc. civ., părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunțarea la acest drept se poate face, însă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, iar prin introducerea acțiunii în anulare Compania nu a renunțat la dreptul său prevăzut de legea română și, prin urmare, soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii pronunțată de prima instanță este dată cu încălcarea legii. Prin întâmpinarea depusă, intimata T.T.Y.T. SA a solicitat respingerea ca nefondat a prezentului recurs.

In opinia intimatei, argumentele recurentei referitoare la legea aplicabilă contractului și locul arbitrajului sunt irelevante pentru a impune concluzia admisibilității acțiunii în anulare deoarece sub aspect procedural legea aplicabilă este cea rezultând din Termenii de Referință și eventualul efect pe care locul arbitrajului l-ar avea asupra regulilor procedurale aplicabile, aspecte care au fost analizate. A susținut, totodată, intimata că dispozițiile art. 364 1 C. proc. civ. nu au caracter imperativ aducând ca argumente atât formularea textului de lege, cât și faptul că în materia procedurii arbitrale majoritatea reglementărilor din Codul de procedură civilă au natură dispozitivă.

Înalta Curte, verificând în cadrul contractului de legalitate sentința atacată în contextul criticilor formulate, a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte a reținut ca relevante în soluționarea excepției admisibilității acțiunii în anulare promovată de Companie următoarele aspecte: În contractul încheiat la 16 decembrie 2003 contractorul este o societate spaniolă cu sediul în Madrid. Contractul a fost încheiat în forma standard FIDIC (Prima Ediție 1999) pentru Proiectare și Construcție de Echipamente pentru Lucrări de Construcție și Inginerești. Condițiile Generale FIDIC, modificate prin Condițiile speciale, prevăd în art. 20.6 (Arbitraj) o clauză compromisorie prin care părțile convin soluționarea disputelor prin arbitraj internațional în conformitate cu Regulile Arbitrale ale Camerei Internaționale de Comerț de la Paris.

Pe baza convenției de arbitraj, contractorul a depus la Curtea Internațională de Arbitraj a Camerei de Comerț și Industrie două cereri de arbitraj care au fost conexate urmare acordului părților. În Termenii de Referință părțile au convenit ca București (România) să fie locul arbitrajului urmând ca toate deciziile (finale intermediare sau parțiale) și toate ordinele, cererile, oriunde ar fi semnate, să fie considerate ca fiind făcute în București - România. Totodată, părțile au convenit limba arbitrajului - engleza, legea aplicabilă contractului - legea română și regulile procedurale respectiv Regulile CIC. 2. O primă concluzie pe care o impune examinarea aspectelor susmenționate este aceea a caracterului internațional al arbitrajului cu elemente de extraneitate, al cărui loc de desfășurare a fost în București (România), ca expresie a libertății contractuale ce caracterizează instituția arbitrajului.

Actualul Cod de procedură civilă califică în art. 369 un arbitraj desfășurat pe teritoriul României ca fiind internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate, condiție îndeplinită în cauză, deoarece în raportul juridic de bază contractorul este o societate spaniolă.

Prin urmare, un litigiu patrimonial de drept privat este internațional dacă, desfășurându-se în România, conține unul sau mai multe elemente de extraneitate, ca și convenția de arbitraj, fie că este reglementat de legea procedurală română, fie de o altă lege aleasă de părți, de o instituție permanentă de arbitraj ori de către arbitrii, după caz, calificarea naționalității arbitrajului, dar și a situației juridice a sentinței arbitrale pronunțate fiind esențiale în aplicarea dispozițiilor cuprinse în Cartea a IV-a Despre Arbitraj, Capitolul X - Arbitraj Internațional, dispoziții cu caracter imperativ care, deși vizează în general chestiuni de procedură, sunt norme materiale în accepțiunea dreptului internațional privat.

3. Cu privire la legea de procedură aplicabilă în acest arbitraj internațional părțile au stabilit prin convenția arbitrală și prin Termenii de Referință (Capitolul VII - art. 30-31) următoarele: În conformitate cu clauza arbitrală, procedurile se desfășoară conform regulilor ICC. Tribunalul Arbitral va determina regulile aplicabile în conformitate cu Regulile ICC, normele procedurale române obligatorii și orice alte reguli relevante care ar putea fi considerate aplicabile, după consultarea cu părțile. 4. Așadar, legea procedurală aplicabilă litigiului arbitral este circumscrisă Regulilor ICC dar și „normelor procedurale române obligatorii" respectiv, lex fori, ceea ce semnifică aplicarea prevederilor din Cartea a IV-a a Codului de procedură Român referitoare la arbitraj în măsura în care sunt obligatorii, având deci, caracter de ordine publică.

Trimiterea explicită la normele procedurale române obligatorii nu poate impune o altă concluzie decât aceea a trimiterii la dispozițiile cu caracter imperativ din Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă, dispoziții în legătură cu care Curtea a arătat deja ca cele cuprinse în Capitolul X sunt imperative. Această concluzie a aplicării dispozițiilor imperative din procedura română, respectiv prevederile Cărții a IV-a, este esențială în aplicarea art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris intitulat „Notificarea, transmiterea și executarea Hotărârii Arbitrale". Potrivit Regulii susmenționate, fiecare hotărâre va fi obligatorie pentru părți, care se obligă să dea curs hotărârii fără întârziere și se va considera că părțile au renunțat la dreptul lor la orice recurs în măsura în care o astfel de renunțare poate fi valabil exprimată.

Or, după art. 364 1 C. proc. civ., dispoziție cuprinsă în Capitolul VIII - Desființarea hotărârii arbitrale , părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunțarea la acest drept se poate face, însă, după pronunțarea hotărârii arbitrale. Prevederile legale mai susmenționate au incontestabil un caracter imperativ, termenii utilizați de legiuitorul activ nu pot impune o altă concluzie. În sprijinul acestei concluzii sunt și celelalte dispoziții din Capitolul VIII care reglementează desființarea hotărârii arbitrale numai pe calea acțiunii în anulare, pentru motive expres și limitativ prevăzute în art. 364 C. proc.

civ., dispoziții cu caracter imperativ, de ordine publică în dreptul român, astfel că părțile nu pot renunța anticipat la dreptul de a recurge la această cale de atac în contra unei hotărâri arbitrale, orice clauză din actul de compromis contrară acestui principiu fiind nulă. De aici rezultă și imposibilitatea legală de a se renunța la dreptul de a introduce acțiunea în anulare arbitrală înainte de pronunțarea hotărârii arbitrale. Cu alte cuvinte, acțiunea asupra căreia nu se poate tranzacționa anticipat din considerente de ordine publică rămâne la dispoziția părții interesate cu toate căile de atac pe care legea le prevede. În sfârșit, în dreptul internațional privat, ordinea publică constituie o prelungire a conceptului de ordine publică din dreptul intern în sfera raporturilor de drept privat cu elemente de extraneitate și, prin urmare, aplicarea dispozițiilor art. 341 C. proc.

civ. într-un arbitraj internațional se subsumează conceptului de ordine publică de drept internațional privat. Așa fiind, cum în cauză după pronunțarea hotărârii arbitrale, pârâta arbitrată nu a înțeles să renunțe expres la dreptul său de a cere desființarea hotărârii și să o execute de bună voie, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în anulare promovată este fără fundament legal. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, constatând că recursul reclamantei este întemeiat, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., l-a admis în consecința casării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.