ÎCCJ, decizie (scj.ro #82899)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82899) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Arbitraj

cu elemente de extraneitate. Acțiune în anulare hotărâre arbitrală. Renunțare

la calea de atac. Dispoziții legale aplicabile

Cuprins

pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index

alfabetic: actiune in anulare hotarare arbitrala

-

arbitraj cu elemente de extraneitate

-

renuntare la calea de atac

-

exceptia inadmisibilitatii

C. proc. civ., art. 341, art. 364, art. 364

1

, art. 369

În cazul în care prin clauza compromisorie părțile au supus

litigiul Regulilor arbitrale ale Camerei de Comerț și Industrie Paris,

stabilind, totodată, că legea aplicabilă contractului este legea română, devin

aplicabile prevederile din Codul de procedură civilă român referitoare la

arbitraj.

Prin urmare, chiar dacă potrivit art. 28 alin. (6) din Regulile

ICC Paris, hotărârile arbitrale sunt obligatorii și irevocabile,

considerându-se că părțile au renunțat la dreptul lor la orice recurs împotriva

acestor hotărâri prin simpla achiesare la aceste reguli, dispozițiile art. 364

1

C. proc. civ. – aplicabile în speță – prevăd faptul că părțile nu pot renunța

prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare

împotriva hotărârii arbitrale, renunțarea la acest drept putându-se face doar

după pronunțarea hotărârii arbitrale.

Așa fiind, cum în cauză după pronunțarea hotărârii arbitrale,

pârâta arbitrată nu a înțeles să renunțe expres la dreptul său de a cere

desființarea hotărârii și să o execute de bună voie, respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în anulare promovată este fără fundament legal.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 490 din 7 februarie 2012

Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2011 pe rolul Curții

de Apel București, reclamanta C.N.A.D.N.R. (Compania) SA a formulat, în contradictoriu

cu pârâta T.T.Y.T. SA, societate spaniolă cu sediul în Madrid Spania, acțiune

în anulare a Hotărârii arbitrale pronunțată de Curtea Internațională de

Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris,

solicitând desființarea hotărârii în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Potrivit reclamantei, prin hotărârea arbitrală finală din data

de 30 decembrie 2010, Tribunalul Arbitral a soluționat cele două cereri

arbitrale formulate de pârâta T.T.Y.T. SA (reclamanta arbitrală) împotriva

Companiei, cereri întemeiate pe contractul încheiat la 16 decembrie 2003 între

Companie, în calitate de angajator, și pârâta T.T.Y.T. SA, în calitate de

contractor, privind proiectarea, executarea și finalizarea sistemului de Trafic

și Control pe Autostrada București   - Constanța, tronsoanele 1-5.

A susținut reclamanta că hotărârea arbitrală prin care Compania

a fost obligată către pârâta la plata sumei de aproximativ 2.089.000 euro plus

dobânda contractuală și cheltuieli de judecată, încalcă dispoziții imperative

ale legii, atât sub aspectul reținerii culpei companiei cu privire la

neîncheierea actului adițional asupra lucrărilor suplimentare, cât și în ce

privește obligația legală a contractorului de a remite scrisoarea de garanție

bancară.

Referitor la cel de-al treilea capăt din cererea arbitrală,

admis, reclamanta a considerat că tribunalul arbitral, cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică care reglementează un contract de achiziții

publice cu finanțare internațională, completează prevederile sale, trecând

peste toate etapele procedurale și de fond pe care le presupune un asemenea tip

de contract.

Pârâta T.T.Y.T. SA a formulat întâmpinare cu privire la acțiunea

în anulare promovată de Companie, prin care a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii în anulare, solicitând respingerea ca inadmisibilă, iar în subsidiar

ca neîntemeiată.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 137 C. proc. civ.,

excepția inadmisibilității acțiunii în anulare arbitrală, Curtea de Apel

București, prin sentința comercială nr. 81/2011, a găsit-o întemeiată și, pe

cale de consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare formulată de

Companie împotriva hotărârii arbitrale pronunțată de Curtea Internațională de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie în

cauza privind pe cele două părți.

Argumentele Curții de Apel în fundamentarea acestei soluții au

fost următoarele:

Contractul încheiat de părți, în forma standard FIDIC, modificat

prin Condițiile speciale, conține în art. 20.6 o clauză compromisorie prin care

părțile au stabilit să supună arbitrajului disputele dintre ele după regulile

de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris.

De asemenea, prin semnarea Termenilor de Referință, părțile au

agreat ca procedura să se desfășoare în conformitate cu Regulile Camerei de

Comerț și Industrie și cu regulile decurgând din Termenii de Referință precum

și din prevederile imperative ale legislației române.

Or, a reținut instanța în continuarea argumentelor sale, potrivit

regulilor Camerei de Comerț și Industrie Paris alese de părți, hotărârile

arbitrale sunt obligatorii și irevocabile, părțile renunțând la orice drept de

recurs ori cale de atac împotriva hotărârii arbitrale prin simpla achiesare la

aceste reguli.

Dispozițiile art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris implică,

în opinia instanței, inadmisibilitatea oricărei căi de atac împotriva hotărârii

arbitrale a ICC Paris, fie în fața acesteia, fie în fața altei instanțe. In

acest sens, instanța a apreciat că trimiterea la prevederile imperative ale

legislației române menționată în Termenii de Referință trebuie înțeleasă în

contextul în care convenția arbitrală are putere de lege între părți conform

art. 969 C. civ., iar Regulile ICC de la Paris pe care părțile le-au acceptat

prin convenția arbitrală nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta CNADNR SA a declarat

recurs solicitând casarea hotărârii cu trimitere la aceeași instanță în vederea

cercetării fondului.

Recurenta și-a întemeiat, în drept, recursul pe motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că soluția de

respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anulare promovată este dată cu

încălcarea dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 364 și 365 alin. (2)

C. proc. civ. și art. 364

1

C. proc. civ.

Potrivit recurentei, prin clauza compromisorie consimțită,

părțile au supus litigiul regulilor arbitrale ale ICC, dar în același timp au

stabilit că legea aplicabilă contractului este legea română.

Sesizând tribunalul arbitral în temeiul clauzei compromisorii

s-a declanșat procedura arbitrală, procedură specială, cu reglementări

derogatorii, care se completează cu dreptul comun stabilit în mod expres de

părți, care au acceptat aplicabilitatea legii române.

A susținut recurenta, în dezvoltarea raționamentului său, că

dispozițiile art. 364 și 365 alin. (2) C. proc.

civ.

prevăd expres mijlocul procedural de desființare a unei

hotărâri arbitrale, respectiv acțiunea în anulare, dispoziții cu caracter

imperativ.

Totodată, recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile

art. 364 C. proc. civ., părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la

dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale,

renunțarea la acest drept se poate face, însă, după pronunțarea hotărârii

arbitrale, iar prin introducerea acțiunii în anulare Compania nu a renunțat la

dreptul său prevăzut de legea română și, prin urmare, soluția de respingere ca

inadmisibilă a acțiunii pronunțată de prima instanță este dată cu încălcarea

legii.

Prin întâmpinarea depusă, intimata T.T.Y.T. SA a solicitat

respingerea ca nefondat a prezentului recurs.

In opinia intimatei, argumentele recurentei referitoare la legea

aplicabilă contractului și locul arbitrajului sunt irelevante pentru a impune

concluzia admisibilității acțiunii în anulare deoarece sub aspect procedural

legea aplicabilă este cea rezultând din Termenii de Referință și eventualul

efect pe care locul arbitrajului l-ar avea asupra regulilor procedurale

aplicabile, aspecte care au fost analizate.

A susținut, totodată, intimata că dispozițiile art. 364

1

C. proc.

civ.

nu au caracter

imperativ aducând ca argumente atât formularea textului de lege, cât și faptul că

în materia procedurii arbitrale majoritatea reglementărilor din Codul de

procedură civilă au natură dispozitivă.

Înalta Curte, verificând în cadrul contractului de legalitate

sentința atacată în contextul criticilor formulate, a constatat că

recursul este fondat pentru considerentele ce

urmează:

soluționarea excepției admisibilității acțiunii în anulare promovată de

Companie următoarele aspecte:

În contractul încheiat la 16 decembrie 2003 contractorul este o

societate spaniolă cu sediul în Madrid.

Contractul a fost încheiat în forma standard FIDIC (Prima Ediție

1999) pentru Proiectare și Construcție de Echipamente pentru Lucrări de

Construcție și Inginerești.

Condițiile Generale FIDIC, modificate prin Condițiile speciale,

prevăd în art. 20.6 (Arbitraj) o clauză compromisorie prin care părțile convin

soluționarea disputelor prin arbitraj internațional în conformitate cu Regulile

Arbitrale ale Camerei Internaționale de Comerț de la Paris.

Pe baza convenției de arbitraj, contractorul a depus la Curtea

Internațională de Arbitraj a Camerei de Comerț și Industrie două cereri de

arbitraj care au fost conexate urmare acordului părților.

În Termenii de Referință părțile au convenit ca București

(România) să fie locul arbitrajului urmând ca toate deciziile (finale

intermediare sau parțiale) și toate ordinele, cererile, oriunde ar fi semnate,

să fie considerate ca fiind făcute în București - România.

Totodată, părțile au convenit limba arbitrajului - engleza,

legea aplicabilă contractului - legea română și regulile procedurale respectiv

Regulile CIC.

susmenționate este aceea a caracterului internațional al arbitrajului cu

elemente de extraneitate, al cărui loc de desfășurare a fost în București

(România), ca expresie a libertății contractuale ce caracterizează instituția

arbitrajului.

Actualul Cod de procedură civilă califică în art. 369 un

arbitraj desfășurat pe teritoriul României ca fiind internațional dacă s-a

născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate, condiție

îndeplinită în cauză, deoarece în raportul juridic de bază contractorul este o

societate spaniolă.

Prin urmare, un litigiu patrimonial de drept privat este

internațional dacă, desfășurându-se în România, conține unul sau mai multe

elemente de extraneitate, ca și convenția de arbitraj, fie că este reglementat

de legea procedurală română, fie de o altă lege aleasă de părți, de o

instituție permanentă de arbitraj ori de către arbitrii, după caz, calificarea

naționalității arbitrajului, dar și a situației juridice a sentinței arbitrale

pronunțate fiind esențiale în aplicarea dispozițiilor cuprinse în Cartea a IV-a

Despre Arbitraj, Capitolul X - Arbitraj Internațional, dispoziții cu caracter

imperativ care, deși vizează în general chestiuni de procedură, sunt norme

materiale în accepțiunea dreptului internațional privat.

3.

Cu privire la

legea de procedură aplicabilă în acest arbitraj internațional părțile au

stabilit prin convenția arbitrală și prin Termenii de Referință (Capitolul VII

- art. 30-31) următoarele:

În conformitate cu clauza arbitrală, procedurile se desfășoară

conform regulilor ICC.

Tribunalul Arbitral va determina regulile aplicabile în

conformitate cu Regulile ICC,

normele procedurale române obligatorii

și

orice alte reguli relevante care ar putea fi considerate aplicabile, după

consultarea cu părțile.

4.

Așadar, legea

procedurală aplicabilă litigiului arbitral este circumscrisă Regulilor ICC dar

și „normelor procedurale române obligatorii" respectiv, lex fori, ceea ce

semnifică aplicarea prevederilor din Cartea a IV-a a Codului de procedură Român

referitoare la arbitraj în măsura în care sunt obligatorii, având deci,

caracter de ordine publică.

Trimiterea explicită la normele procedurale române obligatorii

nu poate impune o altă concluzie decât aceea a trimiterii la dispozițiile cu caracter

imperativ din Cartea a IV-a din Codul de procedură

civilă,

dispoziții în legătură cu care Curtea a arătat deja ca

cele cuprinse în Capitolul X sunt imperative.

Această concluzie a aplicării dispozițiilor imperative din

procedura română, respectiv prevederile Cărții a IV-a, este esențială în

aplicarea art. 28 alin. (6) din Regulile ICC Paris intitulat „Notificarea,

transmiterea și executarea Hotărârii Arbitrale".

Potrivit Regulii susmenționate, fiecare hotărâre va fi

obligatorie pentru părți, care se obligă să dea curs hotărârii fără întârziere

și se va considera că părțile au renunțat la dreptul lor la orice recurs

în

măsura în care o astfel de renunțare poate fi valabil exprimată.

Or, după art. 364

1

C. proc. civ., dispoziție cuprinsă

în Capitolul VIII -

Desființarea hotărârii arbitrale

, părțile nu pot

renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare

împotriva hotărârii arbitrale, renunțarea la acest drept se poate face, însă,

după pronunțarea hotărârii arbitrale.

Prevederile legale mai susmenționate au incontestabil un

caracter imperativ, termenii utilizați de legiuitorul activ nu pot impune o

altă concluzie.

În sprijinul acestei concluzii sunt și celelalte dispoziții din

Capitolul VIII care reglementează desființarea hotărârii arbitrale numai pe

calea acțiunii în anulare, pentru motive expres și limitativ prevăzute în art.

364 C. proc. civ., dispoziții cu caracter imperativ, de ordine publică în

dreptul român, astfel că părțile nu pot renunța anticipat la dreptul de a recurge

la această cale de atac în contra unei hotărâri arbitrale, orice clauză din

actul de compromis contrară acestui principiu fiind nulă. De aici rezultă și

imposibilitatea legală de a se renunța la dreptul de a introduce acțiunea în

anulare arbitrală înainte de pronunțarea hotărârii arbitrale.

Cu alte cuvinte, acțiunea asupra căreia nu se poate tranzacționa

anticipat din considerente de ordine publică rămâne la dispoziția părții

interesate cu toate căile de atac pe care legea le prevede.

În sfârșit, în dreptul internațional privat, ordinea publică

constituie o prelungire a conceptului de ordine publică din dreptul intern în

sfera raporturilor de drept privat cu elemente de extraneitate și, prin urmare,

aplicarea dispozițiilor art. 341 C. proc. civ. într-un arbitraj internațional

se subsumează conceptului de ordine publică de drept internațional privat.

Așa fiind, cum în cauză după pronunțarea hotărârii arbitrale,

pârâta arbitrată nu a înțeles să renunțe expres la dreptul său de a cere

desființarea hotărârii și să o execute de bună voie, respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în anulare promovată este fără fundament legal.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, constatând că

recursul reclamantei este întemeiat, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) și (5)

C. proc.

civ.,

l-a admis în

consecința casării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la

aceiași instanță.