ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 490/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I - Obiectul cauzei și sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca primă instanță. Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2011 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.N.A.D.N.R. (C.) SA a formulat, în contradictoriu cu pârâta T.T.T. SA, societate spaniolă cu sediul în Madrid Spania, acțiune în anulare a Hotărârii arbitrale pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris în cauza nr. 15937/GZ (C-16177GZ), solicitând desființarea hotărârii în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ. Potrivit reclamantei, prin hotărâre arbitrală finală din data de 30 decembrie 2010, Tribunalul Arbitral a soluționat cele două cereri arbitrale formulate de pârâta T.T.T.

SA (reclamanta arbitrală) împotriva C., cereri întemeiate pe contractul încheiat la 16 decembrie 2003 între C. în calitate de angajator și pârâta T.T.T. SA, în calitate de contractor, privind proiectarea, executarea și finalizarea sistemului de Trafic și Control pe Autostrada București – Constanța, tronsoanele 1-5. Susține reclamanta că hotărârea arbitrală prin care C. a fost obligată către pârâta la plata sumei de aproximativ 2.089.000 euro plus dobânda contractuală și cheltuieli de judecată, încalcă dispoziții imperative ale legii, atât sub aspectul reținerii culpei C. cu privire la neîncheierea actului adițional asupra lucrărilor suplimentare, cât și în ce privește obligația legală a contractorului de a remite scrisoarea de garanție bancară.

Referitor la cel de-al treilea capăt din cererea arbitrală, admis, reclamanta consideră că tribunalul arbitral cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică care reglementează un contract de achiziții publice cu finanțare internațională, completează prevederile sale, trecând peste toate etapele procedurale și de fond pe care le presupune un asemenea tip de contract. Pârâta T.T.T. SA a formulat întâmpinare cu privire la acțiunea în anulare promovată de C., prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în anulare de față, solicitând respingerea, ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Examinând cu prioritate potrivit art. 137 C. proc.

civ., excepția inadmisibilității acțiunii în anulare arbitrală, Curtea de Apel București, prin sentința comercială nr. 81 din 30 iunie 2011, o găsește întemeiată și pe cale de consecință respinge, ca inadmisibilă, acțiunea în anulare formulată de C. împotriva hotărârii arbitrale pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie în cauza privind pe cele două părți (nr. 15937/GZ). Argumentele Curții de Apel, în fundamentarea acestei soluții, au fost următoarele: Contractul încheiat de părți, în forma standar F.I.D.I.C., modificat prin Condițiile speciale, conține în art. 20.6 o clauză compromisorie prin care părțile au stabilit să supună arbitrajului disputele dintre ele după regulile de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris.

De asemenea, prin semnarea Termenilor de Referință, părțile au agreat ca procedura să se desfășoare în conformitate cu Regulile Camerei de Comerț și Industrie și cu regulile decurgând din Termenii de Referință precum și din prevederile imperative ale legislației române. Or, reține instanța în continuarea argumentelor sale, potrivit regulilor Camerei de Comerț și Industrie Paris alese de părți, hotărârile arbitrale sunt obligatorii și irevocabile, părțile renunțând la orice drept de recurs, ori cale de atac împotriva hotărârii arbitrale prin simpla achiesare la aceste reguli. Dispozițiile art. 28 alin. (6) din Regulile I.C.C. Paris implică, în opinia instanței inadmisibilitatea oricărei căi de atac împotriva hotărârii arbitrale a I.C.C.

Paris, fie în fața acesteia, fie în fața altei instanțe. În acest sens instanța apreciază că trimiterea la prevederile imperative ale legislației române menționată în Termenii de Referință trebuie înțeleasă în contextul în care convenția arbitrală are putere de lege între părți conform art. 969 C. civ., iar Regulile I.C.C. de la Paris pe care părțile le-au acceptat prin convenția arbitrală nu încalcă ordinea publică și bunele moravuri. II - Recursul. Motivele de recurs. Împotriva acestei sentințe, reclamanta C.N.A.D.N.R.-SA a declarat recurs la 4 august 2011 solicitând casarea hotărârii cu trimitere la aceeași instanță în vederea cercetării fondului. Recurenta și-a întemeiat, în drept, recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii în anulare promovată este dată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente respectiv art. 364 și 365 alin. (2) C. proc. civ. și art. 364 1 C. proc. civ. Potrivit recurentei prin clauza compromisorie consimțită părțile au supus litigiul regulilor arbitrale ale I.C.C., dar în același timp au stabilit că legea aplicabilă contractului este legea română. Sesizând tribunalul arbitral în temeiul clauzei compromisorii, s-a declanșat procedura arbitrală, procedură specială, cu reglementări derogatorii, care se completează cu dreptul comun stabilit în mod expres de părți care au acceptat aplicabilitatea legii române. Susține recurenta, în dezvoltarea raționamentului său, că dispozițiile art. 364 și 365 alin. (2) C. proc.

civ., prevăd expres mijlocul procedural de desființare a unei hotărâri arbitrale respectiv acțiunea în anulare, dispoziții cu caracter imperativ. Totodată, recurenta arată că în conformitate cu prevederile art. 364 1 C. proc. civ., părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunțarea la acest drept, se poate face, însă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, iar prin introducerea acțiunii în anulare, C. nu a renunțat la dreptul său prevăzut de legea română și prin urmare soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii pronunțată de prima instanță este dată cu încălcarea legii. Prin întâmpinarea depusă la 6 februarie 2012, intimata T.T.T.

SA a solicitat respingerea, ca nefundat, a prezentului recurs. În opinia intimatei argumentele recurentei referitoare la legea aplicabilă contractului și locul arbitrajului sunt irelevante pentru a impune concluzia admisibilității acțiunii în anulare deoarece sub aspect procedural legea aplicabilă este cea rezultând din Termenii de Referință și eventualul efect pe care locul arbitrajului l-ar avea asupra regulilor procedurale aplicabile, aspecte care au fost analizate. Susține, totodată, intimata că dispozițiile art. 364 1 C. proc. civ., nu au caracter imperativ aducând ca argumente atât formularea textului de lege cât și faptul că în materia procedurii arbitrale majoritatea reglementărilor C. proc.

civ. au natură dispozitivă. Înalta Curte, verificând în Cadrul contractului de legalitate sentința atacată în contextul criticilor formulate, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține ca relevante în soluționarea excepției admisibilității acțiunii în anulare promovată de C. următoarele aspecte: - În contractul încheiat la 16 decembrie 2003 contractorul este o societate spaniolă cu sediul în Madrid. Contractul a fost încheiat în forma standard F.I.D.I.C. (Prima Ediție 1999) pentru Proiectare și Construcție de Echipamente pentru Lucrări de Construcție și Inginerești. Condițiile Generale F.I.D.I.C. modificate prin Condițiile speciale prevăd în art. 20.6 (Arbitraj) o clauză compromisorie prin care părțile convin soluționarea disputelor prin arbitraj internațional în conformitate cu Regulile Arbitrale ale Camerei Internaționale de Comerț de la Paris.

Pe baza convenției de arbitraj contractorul a depus la Curtea Internațională de Arbitraj a Camerei de Comerț și Industrie două cereri de arbitraj care au fost conexate urmare acordului părților. În Termenii de Referință părțile au convenit ca București (România) să fie locul arbitrajului urmând ca toate deciziile (finale intermediare sau parțiale) și toate ordinele, cererile oriunde ar fi semnate să fie considerate ca fiind făcute în București – România. Totodată, părțile au convenit limba arbitrajului – engleza, legea aplicabilă contractului – legea română și regulile procedurale respectiv Regulile C.I.C. 2. O primă concluzie pe care o impune examinarea aspectelor susmenționate este aceea a caracterului internațional al arbitrajului cu elemente de extraneintate, al cărui loc de desfășurare a fost în București (România), ca expresie a libertății contractuale ce caracterizează instituția arbitrajului.

Actualul cod de procedură civilă califică în art. 369 un arbitraj desfășurat pe teritoriul României ca fiind internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate, condiție îndeplinită în cauză, deoarece în raportul juridic de bază contractorul este o societate spaniolă.

Prin urmare, un litigiu patrimonial de drept privat este internațional dacă desfășurându-se în România, conține unul sau mai multe elemente de extraneitate, ca și convenția de arbitraj, fie că este reglementat de legea procedurală română fie de o altă lege aleasă de părți, de o instituție permanentă de arbitraj, ori de către arbitrii după caz, calificarea naționalității arbitrajului dar și a situației juridice a sentinței arbitrale pronunțate fiind esențiale în aplicarea dispozițiilor cuprinse în Cartea a IV-a Despre Arbitraj Capitolul X – Arbitraj Internațional, dispoziții cu caracter imperativ care deși vizează în general chestiuni de procedură sunt norme materiale în accepțiunea dreptului internațional privat.

3. Cu privire la legea de procedură aplicabilă în acest arbitraj internațional părțile au stabilit prin convenția arbitrală și prin Termenii de Referință (Capitolul VII – art. 30-31) următoarele: În conformitate cu clauza arbitrală procedurile se desfășoară conform regulilor I.C.C. Tribunalul Arbitral va determina regulile aplicabile în conformitate cu Regulile I.C.C., normele procedurale române obligatorii și orice alte reguli relevante care ar putea fi considerate aplicabile, după consultarea cu părțile. 4. Așadar, legea procedurală aplicabilă litigiului arbitral este circumscrisă Regulilor I.C.C. dar și „normele procedurale române obligatorii” respectiv, lex fori, ceea ce semnifică aplicarea prevederilor din Cartea a IV-a a Codului de procedură Român referitoare la arbitraj în măsura în care sunt obligatorii, având deci, caracter de ordine publică.

Trimiterea explicită la normele procedurale române obligatorii nu poate impune o altă concluzie decât aceea a trimiterii la dispozițiile cu caracter imperativ din Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă dispoziții în legătură cu care Curtea a arătat deja ca cele cuprinse în Capitolul X sunt imperative. Această concluzie a aplicării dispozițiilor imperative din procedura română respectiv prevederile Cărții a IV-a, este esențială în aplicarea art. 28 alin. (6) din Regulile I.C.C. Paris intitulat „Notificarea, transmiterea și executarea Hotărârii Arbitrale”. Potrivit Regulii susmenționate, fiecare hotărâre va fi obligatorie pentru părți, care se obligă să dea curs hotărârii fără întârziere și se va considera că părțile au renunțat la dreptul lor la orice recurs în măsura în care o astfel de renunțare poate fi valabil exprimată.

Or, după art. 364 1 C. proc. civ., dispoziție cuprinsă în Capitolul VIII, Desființarea hotărârii arbitrale, părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, renunțarea la acest drept se poate face, însă, după pronunțarea hotărârii arbitrale. Prevederile legale mai susmenționate au incontestabil un caracter imperativ, termenii utilizați de legiuitorul activ nu pot impune o altă concluzie. În sprijinul acestei concluzii sunt și celelalte dispoziții din Capitolul VIII care reglementează desființarea hotărârii arbitrale numai pe calea acțiunii în anulare, pentru motive expres și limitativ prevăzute în art. 364 C. proc. civ., dispoziții cu caracter imperativ, de ordine publică în dreptul român, astfel că părțile nu pot renunța anticipat la dreptul de a recurge la această cale de atac în contra unei hotărâri arbitrare, orice clauză din actul de compromis contrară acestui principiu fiind nulă.

De aici rezultă și imposibilitatea legală de a se renunța la dreptul de a introduce acțiunea în anulare arbitrală înainte de pronunțarea hotărârii arbitrale. Cu alte cuvinte, acțiunea asupra căreia nu se poate tranzacționa anticipat din considerente de ordine publică rămâne la dispoziția părții interesate cu toate căile de atac pe care legea le prevede. În sfârșit, în dreptul internațional privat, ordinea publică constituie o prelungire a conceptului de ordine publică din dreptul intern în sfera raporturilor de drept privat cu elemente de extraneitate și prin urmare aplicarea dispozițiilor art. 341 1 C. proc. civ., într-un arbitraj internațional se subsumează conceptului de ordine publică de drept internațional privat.

Așa fiind, cum în cauză după pronunțarea hotărârii arbitrale, pârâta arbitrată nu a înțeles să renunțe expres la dreptul său de a cere desființare a hotărârii și să o execute de bună voie, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în anulare promovată este fără fundament legal. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, constatând că recursul reclamantei este întemeiat, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., îl va admite în consecința casării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.N.A.D.N.R.- SA BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 81 din 30 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează cu trimitere spre soluționare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.