ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5448/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C.C.G. SA, anularea sentinței arbitrale nr. 253/2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate împotriva companiei, ca netemeinică și nelegală. În motivarea acțiunii în anulare, reclamanta a arătat că, în luna noiembrie 2005 SC C.C.G.

SA a formulat acțiune arbitrală împotriva companiei, în temeiul dispozițiilor contractului de execuție lucrări din 04 iulie 2002 (încheiat cu fosta Administrație Națională a Drumurilor) solicitând: - rezilierea contractului de execuție lucrări nr. 1930 din 04 iulie 2002; - obligarea la plata sumei de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere datorate pentru neachitarea la timp a facturilor emise în baza contractului din 04 iulie 2002, facturi aferente executării lucrărilor în perioada septembrie-noiembrie 2002, iulie-octombrie 2003; - obligarea la plata sumei de 137.523,72 RON, cu titlu de daune interese constând în prejudiciul efectiv și beneficiul nerealizat, ca urmare a neexecutării parțiale a contractului din 04 iulie 2002; - obligarea la încheierea procesului-verbal de recepție finală; - obligarea la restituirea restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție în cuantum de 105.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a mai arătat că, prin sentința arbitrală nr. 253 din 27 noiembrie 2007, Tribunalul arbitral a admis în parte pretențiile reclamantei, dispunând obligarea companiei la achitarea sumelor solicitate prin acțiunea arbitrală, coroborate cu cele constatate prin expertiza contabilă efectuată în cauză, obligarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la încheierea procesului-verbal de recepție finală, la restituirea restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție, respingerea capătului de cerere privind rezilierea contractului din 04 iulie 2002 și obligarea la plata cheltuielilor arbitrale în cuantum de 44.123,11 RON, reprezentând onorariu de avocat și taxe arbitrale.

Cu privire la capătul de cerere privind rezilierea contractul din 04 iulie 2002, s-a precizat că a fost respins de către tribunalul arbitral ca fiind lipsit de interes, astfel că acest capăt de cerere nu face obiectul acțiunii în anulare. Reclamanta a mai susținut că raționamentul Tribunalului arbitral trebuia să fie în deplină concordanță cu dispozițiile legale imperative aplicabile în materie, care fac referire la produsul finit, respectiv lucrarea ce trebuia executată și nu la terminarea unor operațiuni care preced sau care fac parte din activitatea de construcție propriu-zisă. Reclamanta a solicitat admiterea acțiunii în anulare, desființarea sentinței arbitrale nr. 253/2007 și respingerea cererii SC C.C.G.

SA, ca netemeinică și nelegală. Prin întâmpinarea formulată la data de 18 iunie 2009, pârâta SC C.C.G. SA a solicitat: (I) să se constate necompetența funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în raport de natura comercială a cauzei, și, pe cale de consecință, să se dispună înaintarea cauzei la Președintele instanței de judecată în vederea repartizării acesteia către un complet legal constituit din cadrul secției comerciale; (II) respingerea acțiunii în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, reclamanta a susținut că atât cererea arbitrală soluționată prin sentința nr. 253/2007, cât și acțiunea în anularea hotărârii arbitrale formulate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România sunt litigii comerciale, împrejurare față de care competența de soluționare a acțiunii în anulare aparține secției comerciale a Curții de Apel București. În raport de natură comercială a contractului de execuție de lucrări încheiat între părți, precum și a calității de comercianți a acestora, pârâta a menționat că litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 416/2005 este unul comercial, iar, în lipsa convenției arbitrale, instanța competentă să judece litigiul în fond, în primă instanță, ar fi fost Tribunalul București, secția comercială.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ., s-a solicitat să se constate că acțiunea în anularea sentinței arbitrale nr. 253/2007 este de competența instanței imediat superioare celei prevăzute de art. 342 C. proc. civ., respectiv Curții de Apel București, secția comercială. Relativ la inadmisibilitatea acțiunii în anulare formulată de reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Națioanle din România, pârâta a învederat instanței că niciuna dintre criticile dezvoltate în cuprinsul acțiunii în anulare nu se încadrează în motivele limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ., ci vizează soluția pronunțată de Tribunalul arbitral pe fondul cauzei, că desființarea unei sentințe arbitrale poate fi dispusă numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de art. 364 C. proc.

civ., depășirea acestor limite fiind sancționată cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă. În concluzie, pentru argumentele expuse, pârâta a considerat că soluția instanței arbitrale este în concordanță atât cu dispozițiile legale în vigoare, cât și cu prevederile contractuale și a solicitat, ulterior constatării necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, să se dispună respingerea acțiunii în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În ședința publică din data de 18 iunie 2009, Curtea a pus în discuția părților și a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâtă, a SC I. SA, având în vedere calitatea acesteia de parte în litigiul soluționat prin sentința arbitrală nr. 253 din 27 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.

Prin sentința civilă nr. 650 din 04 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de necompetență funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București și excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, a respins acțiunea în anulare formulată de reclamantă și a respins cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de pârâta SC C.C.G. SA.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția de necompetență funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că litigiul soluționat de Tribunalul arbitral prin sentința arbitrală nr. 253/2007, este unul de contencios administrativ, întrucât derivă din executarea unui contract administrativ, respectiv contractul de execuție lucrări din 04 iulie 2002, având ca obiect proiectarea, executarea și finalizarea lucrării „Reabilitarea primară DN1 D Km 0+000 – Km 42+330, Albești-Urziceni”, încheiat între părți urmare a unei proceduri de achiziție publică derulată de Administrația Națională a Drumurilor, în prezent Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.

Instanța a apreciat că, în aceste condiții, competența de a soluționa acțiunea în anularea sentinței arbitrale revine instanței imediat superioare, respectiv Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 365 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în anulare s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât toate criticile formulate de reclamantă vizează neluarea în considerare de către Tribunalul arbitral a unor dispoziții legale imperative, respectiv dispozițiile privitoare la prescripția extinctivă, dispozițiile în materie de construcții cuprinse în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, precum și prevederile legale aplicabile în materie de achiziții publice.

Prin urmare, instanța a reținut că acțiunea în anulare este admisibilă, întrucât se încadrează în dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri, ori dispoziții imperative ale legii. S-a mai reținut de către instanță că în mod corect Tribunalul arbitral a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind obligarea la plata penalităților de întârziere, având în vedere că termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a fost întrerupt, potrivit art. 16 lit. a) din acest act normativ, prin recunoașterea și executarea obligației de plată a contravalorii facturilor emise.

Cu privire la obligarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la plata sumei de 137.523,72 RON, reprezentând daune interese, instanța a reținut că aceasta s-a întemeiat atât pe dispozițiile art. 24.1 din contractul încheiat între părți, cât și pe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale potrivit cărora, este admisibil cumulul daunelor interese cu penalitățile de întârziere pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale sau îndeplinirea cu întârziere a acestora. Instanța a apreciat că respingerea cererii de reziliere a contractului de către Tribunalul arbitral, ca fiind lipsită de interes, nu are nicio relevanță în privința obligației de plată a daunelor interese, al căror scop este reprezentat de acoperirea prejudiciului efectiv și a beneficiului nerealizat suferit de creditor.

S-a mai reținut de către instanță că este neîntemeiată critica ce vizează dispoziția Tribunalului arbitral de obligare a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la încheierea procesului-verbal de recepție finală, fiind nereală afirmația reclamantei, în sensul că au fost luate în considerare doar dispozițiile contractuale și nu prevederile legale aplicabile. Instanța a apreciat că în mod corect tribunalul arbitral a dispus obligarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. la restituirea sumei de 105.000 RON, reprezentând restul garanției de bună execuție de 30%, întrucât restituirea acesteia trebuia efectuată la expirarea perioadei de garanție a lucrărilor executate, care este de 24 de luni de la data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, potrivit art. 11.2 și art. 17.1 din contract.

A fost respinsă cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, având în vedere lipsa documentelor justificative privind executarea obligației de plată a sumei de 35,780.68 RON înscrisă pe ordinul de plată din 06 februarie 2009, întrucât acest înscris nu purta viza unității bancare prin intermediul căreia s-a susținut că plata a fost efectuată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, cât și pârâta SC C.C.G. SA. În motivarea recursului său întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. SC C.C.G. SA a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins cererea recurentei-pârâte privind cheltuielile de judecată efectuate cu soluționarea cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. 5126/2/2008 motivând că „ordinul de plată din 06 februarie 2009 nu poartă viza unității bancare prin intermediul căruia se susține ă plata a fost efectuată”.

Consideră recurenta-pârâtă că este irelevantă absența vizei unității bancare pe ordinul de plată din 06 februarie 2009, în condițiile în care, pe de o parte, ordinul de plată conține mențiuni cu privire la faptul că a fost făcută recepționarea ordinului de plată cât și acceptarea acestuia de către unitatea bancară. Pe de altă parte mențiunile respective sunt însoțite de precizarea că ordinul de plată a fost generat de sistemul bancar electronic. De asemenea, a arătat recurenta că plata facturii reprezentând contravaloarea serviciilor de asistență juridică era un element esențial ce ar fi trebuit să fie analizat de instanță. A precizat recurenta că acțiunea în anularea sentinței arbitrale nr. 253/2007 pronunțată de Tribunalul arbitral în Dosarul nr. 416/2005, formulată de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a fost respinsă ca neîntemeiată de către Curtea de Apel București și potrivit art. 274 C. proc.

civ., Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a căzut în pretenții. În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a arătat, în esență, următoarele: - Instanța de fond în mod greșit și lipsit de temei legal a obligat recurenta-reclamantă la achitarea penalităților de întârziere întrucât în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii termenelor de prescripție. - Cu privire la obligarea recurentei la achitarea sumei de 137.523,72 RON cu titlu de daune interese constând în prejudiciul efectiv și beneficiul nerealizat, instanța de fond în mod greșit a reținut că cererea de reziliere nu are nici o relevanță în privința obligației de plată a daunelor interese.

- Cu privire la obligarea companiei la încheierea procesului verbal de recepție finală, se arată că Legea nr. 10/1995 – privind calitatea în construcții, face referire la produsul finit, respectiv lucrarea ce trebuia executată și nu la terminarea unor operațiuni care preced și/sau fac parte din activitatea de construcție propriu-zisă. În esență, instanța de fond a luat în considerare doar dispozițiile contractuale fără a se ține cont de prevederile legale în materie. - Cu privire la obligarea recurentei la restituirea restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție în cuantum de 105.000 RON se arată că 83% nu înseamnă lucrare integral executată, raționamentul legiuitorului a fost să ia în considerare lucrarea efectiv executată.

Analizând cererile de recurs, motivele formulate, precum și normele legale incidente și prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare: Având în vedere dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte poate să examineze cauza sub toate aspectele. În acest fel, Înalta Curte constată că instanța de fond a soluționat cauza cu soluționarea greșită a excepției inadmisibilității acțiunii în anulare, excepție ce urmează a fi analizată cu prioritate în prezenta cerere de recurs. Potrivit art. 364 C. proc.

civ.: „Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive : a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului ; b) Tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante ; c) Tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală ; d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită ; e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353 3 ; f) Tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut ; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri ; h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire ; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii .” Așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei nr. 5 din 25 iunie 2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, acțiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale.

Natura juridică a acestei căi de atac este determinată de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale. Acțiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularități ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia. Și din interpretarea dispozițiilor art. 367-368, 370-370 3 C. proc. civ. rezultă aceeași concluzie în sensul că pe calea acțiunii în anulare nu se poate ajunge la judecarea din nou a litigiului care a fost soluționat de Tribunalul arbitral. Din dispozițiile art. 365 alin. (1) cu referire la art. 342 C. proc. civ., de asemenea reiese că în accepțiunea legiuitorului, soluționarea litigiului la Tribunalul arbitral constituie o judecată în fond, iar acțiunea în anulare – nu poate determina o reexaminare cu caracter devolutiv.

Având în vedere cele precizate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o soluționare greșită excepției inadmisibilității. Înalta Curte reține că doar motivul invocat de reclamantă în acțiunea în anulare privind prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește penalitățile de întârziere – se încadrează în ipoteza prevederilor art. 364 alin. (1) lit. i). Celelalte dispoziții invocate în materie de construcții cuprinse în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și prevederile legale aplicabile în materie de achiziții publice – nu se încadrează la lit. i) – cum greșit a apreciat instanța fondului. Instanța de fond nu a precizat care anume dispoziții din cele două legi sunt imperative, ci a prezentat în general Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și prevederile legale aplicabile în materie de achiziții publice.

Fiecare dintre aceste acte normative reglementează relații sociale specifice fiecărui domeniu cu caracter obligatoriu a căror respectare este asigurată în cele din urmă prin forța coercitivă a statului. O normă imperativă este considerată a fi norma onerativă și/sau prohibitivă (de exemplu art. 1312 C. civ., art. 1513 C. civ.) În speță, Tribunalul arbitral a pronunțat hotărârea analizând contractul încheiat între părți ca situație juridică voluntară nefiind precizată vreo normă imperativă din cele două legi – în sensul menționat mai sus. Sunt imperative normele de la care nu este permisă derogarea. Această analiză duce la aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în consecință, admiterea recursului modificarea în parte a sentinței recurate în sensul că se va admite excepția inadmisibilității.

Se va respinge acțiunea ca neîntemeiată în ceea ce privește capătul de cerere de obligare a pârâtei SC C.C.G. SA București la plata sumei de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloarea penalității de întârziere. Excepția prescripției, a fost corect soluționată de instanța de fond. Potrivit art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958, întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție. Recunoașterea și plata debitului principal se răsfrânge și asupra penalităților. În ceea ce privește celelalte capete de cerere, se va respinge în rest acțiunea ca inadmisibilă. În ceea ce privește recursul SC C.C.G.

SA București, acesta este întemeiat. Prin documentele depuse la instanța de fond, pârâta a făcut dovada cheltuielilor judiciare – onorariu avocat, din factura prezentată rezultă plata serviciilor de asistență juridică și reprezentare care se coroborează cu ordinul de plată din 06 februarie 2009. Va fi obligată reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la cheltuieli de judecată către pârâta SC C.C.G. SA București în cuantum de 18.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței. Va fi obligată recurenta-reclamantă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la cheltuieli de judecată pentru recurs în cuantum de 11.000 RON către recurenta-pârâtă SC C.C.G.

SA București cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA și SC C.C.G. SA București, împotriva sentinței civile nr. 650 din 04 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că admite excepția inadmisibilității. Respinge acțiunea ca neîntemeiată, în ceea ce privește capătul de cerere de obligare a pârâtei SC C.C.G. SA București la plata sumei de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloare penalități de întârziere. Respinge în rest acțiunea ca inadmisibilă. Obligă reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la cheltuieli de judecată către pârâta SC C.C.G.

SA București, în cuantum de 18.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Obligă recurenta-reclamantă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la cheltuieli de judecată pentru recurs, în cuantum de 11.000 RON către recurenta-pârâtă SC C.C.G. SA București, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.