ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5448/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5448/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta SC C.C.G. SA, anularea sentinței arbitrale nr. 253/2007 pronunțată de

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional și, pe cale de consecință, respingerea

acțiunii formulate împotriva companiei, ca netemeinică și nelegală.

În motivarea acțiunii

în anulare, reclamanta a arătat că, în luna noiembrie 2005

SC C.C.G. SA a formulat

acțiune arbitrală împotriva companiei, în temeiul dispozițiilor contractului de

execuție lucrări din 04 iulie 2002 (încheiat cu fosta Administrație Națională a

Drumurilor) solicitând:

- rezilierea contractului

de execuție lucrări nr. 1930 din 04 iulie 2002;

- obligarea la plata sumei

de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere datorate

pentru neachitarea la timp a facturilor emise în baza contractului din 04 iulie

2002, facturi aferente executării lucrărilor în perioada septembrie-noiembrie 2002,

iulie-octombrie 2003;

- obligarea la plata sumei

de 137.523,72 RON, cu titlu de daune interese constând în prejudiciul efectiv și

beneficiul nerealizat, ca urmare a neexecutării parțiale a contractului din 04

iulie 2002;

- obligarea la încheierea

procesului-verbal de recepție finală;

- obligarea la restituirea

restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție în cuantum de 105.000 RON,

cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a mai arătat

că, prin sentința arbitrală nr. 253 din 27 noiembrie 2007, Tribunalul arbitral a

admis în parte pretențiile reclamantei, dispunând obligarea companiei la achitarea

sumelor solicitate prin acțiunea arbitrală, coroborate cu cele constatate prin expertiza

contabilă efectuată în cauză, obligarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA la încheierea procesului-verbal de recepție finală, la

restituirea restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție, respingerea

capătului de cerere privind rezilierea contractului din 04 iulie 2002 și obligarea

la plata cheltuielilor arbitrale în cuantum de 44.123,11 RON, reprezentând onorariu

de avocat și taxe arbitrale.

Cu privire la capătul

de cerere privind rezilierea contractul din 04 iulie 2002, s-a precizat că a fost

respins de către tribunalul arbitral ca fiind lipsit de interes, astfel că acest

capăt de cerere nu face obiectul acțiunii în anulare.

Reclamanta a mai susținut

că raționamentul Tribunalului arbitral trebuia să fie în deplină concordanță cu

dispozițiile legale imperative aplicabile în materie, care fac referire la produsul

finit, respectiv lucrarea ce trebuia executată și nu la terminarea unor operațiuni

care preced sau care fac parte din activitatea de construcție propriu-zisă.

Reclamanta a solicitat

admiterea acțiunii în anulare, desființarea sentinței arbitrale nr. 253/2007 și

respingerea cererii SC C.C.G. SA, ca netemeinică și nelegală.

Prin întâmpinarea formulată

la data de 18 iunie 2009, pârâta

SC C.C.G. SA a solicitat:

(I) să se constate necompetența

funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București

în raport de natura comercială a cauzei, și, pe cale de consecință, să se dispună

înaintarea cauzei la Președintele instanței de judecată în vederea repartizării

acesteia către un complet legal constituit din cadrul secției comerciale;

(II) respingerea acțiunii

în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu

obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul necompetenței

funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București,

reclamanta a susținut că atât cererea arbitrală soluționată prin sentința nr. 253/2007,

cât și acțiunea în anularea hotărârii arbitrale formulate de Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România sunt litigii comerciale, împrejurare

față de care competența de soluționare a acțiunii în anulare aparține secției comerciale

a Curții de Apel București.

În raport de natură comercială

a contractului de execuție de lucrări încheiat între părți, precum și a calității

de comercianți a acestora, pârâta a menționat că litigiul ce a făcut obiectul Dosarului

nr. 416/2005 este unul comercial, iar, în lipsa convenției arbitrale, instanța competentă

să judece litigiul în fond, în primă instanță, ar fi fost Tribunalul București,

secția comercială.

În consecință, având în

vedere dispozițiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ., s-a solicitat să se constate

că acțiunea în anularea sentinței arbitrale nr. 253/2007 este de competența instanței

imediat superioare celei prevăzute de art. 342 C. proc. civ., respectiv Curții de

Apel București, secția comercială.

Relativ la inadmisibilitatea

acțiunii în anulare formulată de reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Națioanle din România, pârâta a învederat instanței că niciuna dintre criticile

dezvoltate în cuprinsul acțiunii în anulare nu se încadrează în motivele limitativ

prevăzute de art. 364 C. proc. civ., ci vizează soluția pronunțată de Tribunalul

arbitral pe fondul cauzei, că desființarea unei sentințe arbitrale poate fi dispusă

numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de art. 364 C. proc.

civ., depășirea acestor limite fiind sancționată cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În concluzie, pentru argumentele

expuse, pârâta a considerat că soluția instanței arbitrale este în concordanță atât

cu dispozițiile legale în vigoare, cât și cu prevederile contractuale și a solicitat,

ulterior constatării necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ

și fiscal a Curții de Apel București, să se dispună respingerea acțiunii în anulare,

în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În ședința publică din

data de 18 iunie 2009, Curtea a pus în discuția părților și a dispus citarea în

cauză, în calitate de pârâtă, a SC I. SA, având în vedere calitatea acesteia de

parte în litigiul soluționat prin sentința arbitrală nr. 253 din 27 noiembrie 2007,

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.

Prin sentința civilă

nr. 650 din 04 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de necompetență funcțională a secției

de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București și excepția inadmisibilității

acțiunii în anulare, a respins acțiunea în anulare formulată de reclamantă și a

respins cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de pârâta SC C.C.G.

SA.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepția

de necompetență funcțională a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții

de Apel București, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere

că litigiul soluționat de Tribunalul arbitral prin sentința arbitrală nr. 253/2007,

este unul de contencios administrativ, întrucât derivă din executarea unui contract

administrativ, respectiv contractul de execuție lucrări din 04 iulie 2002, având

ca obiect proiectarea, executarea și finalizarea lucrării „Reabilitarea primară

DN1 D Km 0+000 – Km 42+330, Albești-Urziceni”, încheiat între părți urmare a unei

proceduri de achiziție publică derulată de Administrația Națională a Drumurilor,

în prezent Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.

Instanța a apreciat că,

în aceste condiții, competența de a soluționa acțiunea în anularea sentinței arbitrale

revine instanței imediat superioare, respectiv Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 365 alin. (1)

C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii în anulare s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată,

întrucât toate criticile formulate de reclamantă vizează neluarea în considerare

de către Tribunalul arbitral a unor dispoziții legale imperative, respectiv dispozițiile

privitoare la prescripția extinctivă, dispozițiile în materie de construcții cuprinse

în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, precum și prevederile legale

aplicabile în materie de achiziții publice.

Prin urmare, instanța

a reținut că acțiunea în anulare este admisibilă, întrucât se încadrează în dispozițiile

art. 364 lit. i) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desființată

dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri, ori dispoziții imperative ale legii.

S-a mai reținut de către

instanță că în mod corect Tribunalul arbitral a respins excepția prescripției dreptului

la acțiune privind obligarea la plata penalităților de întârziere, având în vedere

că termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958

a fost întrerupt, potrivit art. 16 lit. a) din acest act normativ, prin recunoașterea

și executarea obligației de plată a contravalorii facturilor emise.

Cu privire la obligarea

Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la plata sumei

de 137.523,72 RON, reprezentând daune interese, instanța a reținut că aceasta s-a

întemeiat atât pe dispozițiile art. 24.1 din contractul încheiat între părți, cât

și pe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri

pentru întărirea disciplinei contractuale potrivit cărora, este admisibil cumulul

daunelor interese cu penalitățile de întârziere pentru acoperirea prejudiciului

cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale sau îndeplinirea cu întârziere

a acestora.

Instanța a apreciat că

respingerea cererii de reziliere a contractului de către Tribunalul arbitral, ca

fiind lipsită de interes, nu are nicio relevanță în privința obligației de plată

a daunelor interese, al căror scop este reprezentat de acoperirea prejudiciului

efectiv și a beneficiului nerealizat suferit de creditor.

S-a mai reținut de către

instanță că este neîntemeiată critica ce vizează dispoziția Tribunalului arbitral

de obligare a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

la încheierea procesului-verbal de recepție finală, fiind nereală afirmația reclamantei,

în sensul că au fost luate în considerare doar dispozițiile contractuale și nu prevederile

legale aplicabile.

Instanța a apreciat că

în mod corect tribunalul arbitral a dispus obligarea Companiei Naționale de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România. la restituirea sumei de 105.000 RON, reprezentând

restul garanției de bună execuție de 30%, întrucât restituirea acesteia trebuia

efectuată la expirarea perioadei de garanție a lucrărilor executate, care este de

24 de luni de la data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor,

potrivit art. 11.2 și art. 17.1 din contract.

A fost respinsă cererea

pârâtei privind cheltuielile de judecată, având în vedere lipsa documentelor justificative

privind executarea obligației de plată a sumei de 35,780.68 RON înscrisă pe ordinul

de plată din 06 februarie 2009, întrucât acest înscris nu purta viza unității bancare

prin intermediul căreia s-a susținut că plata a fost efectuată.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs atât reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România, cât și pârâta SC C.C.G. SA.

În motivarea recursului

său întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. SC C.C.G. SA a

arătat că în mod greșit instanța de fond a respins cererea recurentei-pârâte privind

cheltuielile de judecată efectuate cu soluționarea cauzei ce a format obiectul Dosarului

nr. 5126/2/2008 motivând că „ordinul de plată din 06 februarie 2009 nu poartă viza

unității bancare prin intermediul căruia se susține ă plata a fost efectuată”.

Consideră recurenta-pârâtă

că este irelevantă absența vizei unității bancare pe ordinul de plată din 06

februarie 2009, în condițiile în care, pe de o parte, ordinul de plată conține mențiuni

cu privire la faptul că a fost făcută recepționarea ordinului de plată cât și acceptarea

acestuia de către unitatea bancară. Pe de altă parte mențiunile respective sunt

însoțite de precizarea că ordinul de plată a fost generat de sistemul bancar electronic.

De asemenea, a arătat

recurenta că plata facturii reprezentând contravaloarea serviciilor de asistență

juridică era un element esențial ce ar fi trebuit să fie analizat de instanță.

A precizat recurenta că

acțiunea în anularea sentinței arbitrale nr. 253/2007 pronunțată de Tribunalul arbitral

în Dosarul nr. 416/2005, formulată de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA a fost respinsă ca neîntemeiată de către Curtea de Apel

București și potrivit art. 274 C. proc. civ., Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România SA a căzut în pretenții.

În motivarea recursului

său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ., reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA a arătat, în esență, următoarele:

- Instanța de fond în

mod greșit și lipsit de temei legal a obligat recurenta-reclamantă la achitarea

penalităților de întârziere întrucât în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii termenelor

de prescripție.

- Cu privire la obligarea

recurentei la achitarea sumei de 137.523,72 RON cu titlu de daune interese constând

în prejudiciul efectiv și beneficiul nerealizat, instanța de fond în mod greșit

a reținut că cererea de reziliere nu are nici o relevanță în privința obligației

de plată a daunelor interese.

- Cu privire la obligarea

companiei la încheierea procesului verbal de recepție finală, se arată că Legea

nr. 10/1995 – privind calitatea în construcții, face referire la produsul finit,

respectiv lucrarea ce trebuia executată și nu la terminarea unor operațiuni care

preced și/sau fac parte din activitatea de construcție propriu-zisă.

În esență, instanța de

fond a luat în considerare doar dispozițiile contractuale fără a se ține cont de

prevederile legale în materie.

- Cu privire la obligarea

recurentei la restituirea restului de 30% din valoarea garanției de bună execuție

în cuantum de 105.000 RON se arată că 83% nu înseamnă lucrare integral executată,

raționamentul legiuitorului a fost să ia în considerare lucrarea efectiv executată.

Analizând cererile de

recurs, motivele formulate, precum și normele legale incidente și prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate

pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Având în vedere dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte poate să examineze cauza sub toate

aspectele.

În acest fel, Înalta Curte

constată că instanța de fond a soluționat cauza cu soluționarea greșită a excepției

inadmisibilității acțiunii în anulare, excepție ce urmează a fi analizată cu prioritate

în prezenta cerere de recurs.

Potrivit art. 364 C. proc.

civ.:

„Hotărârea arbitrală poate fi desființată

numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive

:

a)

litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului

;

b)

Tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție

arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante

;

c)

Tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția

arbitrală

;

d)

partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura

de citare nu a fost legal îndeplinită

;

e)

hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului

prevăzut de art. 353

3

;

f)

Tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au

cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a

cerut

;

g)

hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată

data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri

;

h)

dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot

aduce la îndeplinire

;

i)

hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții

imperative ale legii

.”

Așa cum s-a reținut și

în considerentele deciziei nr. 5 din 25 iunie 2001 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secții unite, acțiunea în anulare constituie calea unică de

atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale. Natura juridică a acestei

căi de atac este determinată de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale.

Acțiunea în anulare constituie

o cale de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularități

ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia.

Și din interpretarea dispozițiilor

art. 367-368, 370-370

3

C. proc. civ. rezultă aceeași concluzie în sensul

că pe calea acțiunii în anulare nu se poate ajunge la judecarea din nou a litigiului

care a fost soluționat de Tribunalul arbitral.

Din dispozițiile art.

365 alin. (1) cu referire la art. 342 C. proc. civ., de asemenea reiese că în accepțiunea

legiuitorului, soluționarea litigiului la Tribunalul arbitral constituie o judecată

în fond, iar acțiunea în anulare – nu poate determina o reexaminare cu caracter

devolutiv.

Având în vedere cele precizate

mai sus, se constată că instanța de fond a dat o soluționare greșită excepției inadmisibilității.

Înalta Curte reține că

doar motivul invocat de reclamantă în acțiunea în anulare privind prescripția dreptului

la acțiune în ceea ce privește penalitățile de întârziere – se încadrează în ipoteza

prevederilor art. 364 alin. (1) lit. i).

Celelalte dispoziții invocate

în materie de construcții cuprinse în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții

și prevederile legale aplicabile în materie de achiziții publice – nu se încadrează

la lit. i) – cum greșit a apreciat instanța fondului.

Instanța de fond nu a

precizat care anume dispoziții din cele două legi sunt imperative, ci a prezentat

în general Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și prevederile legale

aplicabile în materie de achiziții publice. Fiecare dintre aceste acte normative

reglementează relații sociale specifice fiecărui domeniu cu caracter obligatoriu

a căror respectare este asigurată în cele din urmă prin forța coercitivă a statului.

O normă imperativă este

considerată a fi norma onerativă și/sau prohibitivă (de exemplu art. 1312 C.

civ., art. 1513 C. civ.)

În speță, Tribunalul arbitral

a pronunțat hotărârea analizând contractul încheiat între părți ca situație juridică

voluntară nefiind precizată vreo normă imperativă din cele două legi – în sensul

menționat mai sus. Sunt imperative normele de la care nu este permisă derogarea.

Această analiză duce la

aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în consecință, admiterea

recursului modificarea în parte a sentinței recurate în sensul că se va admite excepția

inadmisibilității.

Se va respinge acțiunea

ca neîntemeiată în ceea ce privește capătul de cerere de obligare a pârâtei SC

C.C.G. SA București la plata sumei de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloarea

penalității de întârziere.

Excepția prescripției,

a fost corect soluționată de instanța de fond.

Potrivit art. 17 din Decretul-Lege

nr. 167/1958, întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea

care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.

Recunoașterea și plata

debitului principal se răsfrânge și asupra penalităților.

În ceea ce privește celelalte

capete de cerere, se va respinge în rest acțiunea ca inadmisibilă.

În ceea ce privește recursul

SC C.C.G. SA București, acesta este întemeiat. Prin documentele depuse la instanța

de fond, pârâta a făcut dovada cheltuielilor judiciare – onorariu avocat, din factura

prezentată rezultă plata serviciilor de asistență juridică și reprezentare care

se coroborează cu ordinul de plată din 06 februarie 2009.

Va fi obligată reclamanta

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la cheltuieli

de judecată către pârâta SC C.C.G. SA București în cuantum de 18.000 RON, cu aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Se vor menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Va fi obligată recurenta-reclamantă

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la cheltuieli

de judecată pentru recurs în cuantum de 11.000 RON către recurenta-pârâtă SC

C.C.G. SA București cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA și SC

C.C.G. SA București, împotriva sentinței civile nr. 650 din 04 februarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că admite excepția inadmisibilității.

Respinge acțiunea ca neîntemeiată,

în ceea ce privește capătul de cerere de obligare a pârâtei SC C.C.G. SA București

la plata sumei de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloare penalități de întârziere.

Respinge în rest acțiunea

ca inadmisibilă.

Obligă reclamanta Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la cheltuieli de judecată

către pârâta SC C.C.G. SA București, în cuantum de 18.000 RON, cu aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Obligă recurenta-reclamantă

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA la cheltuieli

de judecată pentru recurs, în cuantum de 11.000 RON către recurenta-pârâtă SC C.C.G.

SA București, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2010.