ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 544/2020

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 24 octombrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 60.903.070,25 RON, reprezentând contravaloarea costurilor suplimentare înregistrate de către reclamantă, costuri directe și profit, pe parcursul derulării contractelor din culpa pârâtei la care se adaugă dobânda/penalitățile pentru întârzierea plății, compusă din:

(a) costuri suplimentare estimate în valoare de 32.750.713,43 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe și profit și dobânda pentru întârzierea plății aferente contractului nr. x/2006 și contractului accesoriu nr. 3002/2010;

(b) costuri suplimentare estimate în valoare de 28.050.315,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe și profit și dobânda/penalitățile pentru întârzierea plății aferente contractului nr. x/2006;

(c) costuri suplimentare estimate în valoare de 102.041,51 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe și profit și dobânda/penalitățile pentru întârzierea plății aferente contractului nr. x/2009;

- obligarea pârâtei la emiterea unei instrucțiuni privind executarea de către reclamantă a podețului de la km 5+733 precum și a grinzii de descărcare antiseismică de la Viaductul 2 culeea 1 situat la km 6+982 sau scoaterea acestor lucrări din obiectul contractului de execuție lucrări cu nr. x/2006.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006, Hotărârea nr. 925/2006, Hotărârea de Guvern nr. 273/1994, art. 112, art. 720

1

și următoarele C. proc. civ., art. 969 și art. 970, 998, 999, 1073, 1082, 1084-1086 din C. civ. din 26 noiembrie 1864, art. 43-46 Codul comercial, Ordonanța nr. 13/2011, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 50/1991.

Prin cererea formulată la data de 8 iulie 2014, reclamanta a majorat valoarea câtimii obiectului cererii la suma de 63.741.434,76 RON fără TVA, reprezentând 57.723.735,35 RON valoarea totală a lucrărilor suplimentare și 6.017.699,41 RON penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a admis cererea precizată a reclamantei A.. și a fost obligată pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, să plătească reclamantei suma de 57.723.735,35 RON reprezentând contravaloare lucrări suplimentare și suma de 6.017.699,41 reprezentând penalități de întârziere.

Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească suma de 36.500 RON cu titlu de diferență onorariu expert.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în principal, că între pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, în calitate de achizitor și reclamanta B., în calitate de executant, s-au încheiat un număr de șase contracte și contractele accesorii nr. 3002/12.05.2010, nr. 3016/10.10.2006, nr. 3004/12.10.2009 - având ca obiect execuția obiectivului Varianta Ocolitoare Cluj Est între km 0+000 - km 18+700 și elaborarea detaliilor de execuție aferente.

S-a reținut că pe parcursul executării contractelor nr. x/2006, y/2006 și 3004/2009 au apărut situații care au făcut necesară executarea de lucrări ce nu au fost prevăzute inițial, lucrări fără de care proiectul nu ar fi putut fi finalizat.

Astfel, în raport cu probatoriul administrat și expertiza efectuată în cauză, prima instanță a constatat că lucrările suplimentare au fost necesare fiind executate corespunzător, au fost recunoscute de pârâtă prin recepționarea și achitarea lor parțială, precum și prin solicitarea expresă de către aceasta sau de către consultant și/sau proiectant, dar și prin cele susținute pe parcursul litigiului și că prevederile art. 3.4 din contracte nu au incidență în cauză.

Cu privire la penalitățile de întârziere s-a reținut că toate lucrările suplimentare care au fost stabilite ca fiind neachitate, parțial sau total, au fost executate înaintea datei de 23.05.2012, dată când a fost efectuată recepția la terminarea lucrărilor și care reprezintă data scadentă la care aceste lucrări trebuiau achitate.

Pentru perioada 23.05.2012-09.07.2014, penalitățile contractuale de întârziere calculate de expert sunt în sumă 6.017.699,41 RON, calculate pentru o perioadă de 208 zile în loc de 777 de zile, conform clauzei penale înscrise în art. 24.5 comun celor trei contracte.

Prin urmare, pârâta a fost obligată la plata sumei totale de 63.741.434,76 RON, reprezentând 57.723.735,35 RON contravaloare lucrări suplimentare și 6.017.699,41 RON penalități de întârziere.

Prin încheierea de ședință din 24 septembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei sentinței civile nr. 3600 din 16 iulie 2014, în sensul că în loc de "16.09.2014" se va menționa "16.07.2014" și în loc de "cu drept de apel în 15 zile de la comunicare" se va menționa "cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare".

Împotriva acestei sentințe a fost declarat recurs de pârâtă.

Recursul declarat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A. împotriva sentinței civile nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admis de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 2058 din 19 decembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2012, fiind modificată în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și menținerii dispoziției referitoare la plata onorariului de expert.

În argumentarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut, în principal, că fundamentul juridic al pretențiilor reclamantei constă în răspunderea civilă contractuală a pârâtei și că între obiectul acțiunii și cauza acțiunii există o incompatibilitate juridică, întrucât nu se poate pretinde executarea unei obligații ca o modalitate de executare a contractului, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens.

S-a mai constatat că prestarea unor lucrări suplimentare față de cele contractate nu dă dreptul la plata unui preț contractual și că prima instanță, care a acordat o anumită valoare pentru lucrările suplimentare, a stabilit, în afara voinței părților, implicit o marjă de profit pentru reclamantă, substituindu-se nelegal achizitorului.

Totodată, s-a apreciat că diminuarea patrimoniului executantului prin efectuarea lucrărilor suplimentare se datorează voinței sale libere, iar nu evenimentelor arătate în acțiune, fiind lipsite de relevanță argumentele referitoare la faptul că pârâta a fost de acord și că a determinat-o pe reclamantă să efectueze lucrările ori să se stabilească dacă realizarea lucrărilor suplimentare a fost în cantitățile pretinse, față de prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și cerința privind forma scrisă a contractului ca și forma ad validitatem.

Astfel, față de temeiurile invocate de către reclamantă, care nu pot constitui fundamentul obligației de plată de către pârâtă a sumelor pretinse, reprezentând costuri și profit pentru executarea unor lucrări suplimentare, acțiunea a fost respinsă, ca o consecință a admiterii recursului și modificării sentinței recurate.

Împotriva deciziei nr. 2058 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă s-a formulat revizuire de către A.., care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 325 din 30 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis cererea de revizuire formulată de A.., și s-a anulat decizia nr. 2058 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în principal, incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ. și că din cuprinsul considerentelor instanței de recurs rezultă că pretențiile reclamantei au fost analizate doar sub aspectul răspunderii civile contractuale, fără a se proceda la o analiză a pretențiilor concrete privind răspunderea civilă delictuală sau îmbogățirea fără justă cauză, deși reclamanta A.. a învestit instanța în acest sens și fără a se pune în discuția părților aspectele referitoare la clarificarea obiectului juridic al acțiunii.

În rejudecare, prin decizia nr. 460 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis recursul declarat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A. împotriva sentinței civile nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a fost casată, în parte, sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare.

În argumentarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut că se impune casarea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecarea celor două temeiuri ale acțiunii asupra cărora prima instanță nu s-a pronunțat, respectiv acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Totodată, s-a reținut că prima instanță a analizat pretențiile reclamantei numai prin raportare la răspunderea civilă contractuală, fără a lămuri în prealabil dacă a fost învestită numai cu soluționarea unui astfel de tip de acțiune, cu excluderea celorlalte temeiuri juridice invocate în cererea de chemare în judecată.

În faza rejudecării recursului, reclamanta a precizat însă care sunt capetele de cerere cu care a înțeles să învestească instanța de judecată, solicitând ca pretențiile sale să fie analizate din perspectiva răspunderii civile contractuale, iar în subsidiar a răspunderii delictuale sau a îmbogățirii fără justă cauză.

Cu privire la acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, instanța de recurs a apreciat că este fondat recursul formulat, deoarece sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale în materia contractelor încheiate în temeiul O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, precum și cu încălcarea prevederilor contractuale.

Totodată, s-a constatat că lipsa încheierii unui act adițional prin care să se fi făcut dovada achiziției unor lucrări suplimentare în condițiile menționate în contract și conform prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 impune concluzia inexistenței unei fapte ilicite contractuale, întrucât nu se poate imputa recurentei-pârâte încălcarea unei obligații pe care aceasta nu și-a asumat-o în mod legal.

În aceste condiții, pretinsul prejudiciu invocat prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reparat de către recurenta-pârâtă prin atragerea răspunderii sale contractuale, lipsind și legătura de cauzalitate la care se face referire în dezvoltarea motivelor de recurs.

Procedând în sens contrar și obligând recurenta-pârâtă la plata unor lucrări pe care nu le-a acceptat în forma prevăzută de lege și, mai mult, impunând acesteia un preț pe care nu l-a acceptat, instanța de fond s-a substituit voinței contractuale a părților.

S-a mai reținut că nici concluziile raportului de expertiză cu privire la necesitatea efectuării de către intimata-pârâtă a unor lucrări suplimentare nu pot suplini lipsa unui acord de voință al ambelor părți în acest sens și, cu atât mai puțin prețul negociat al unor astfel de lucrări. Pe de altă parte, acordul de voință al părților care trebuie să îndeplinească anumite condiții formale nu poate fi dedus nici din semnarea procesului-verbal de recepție și nici din pretinsa aprobarea tehnică a acestora. Nici achitarea parțială a contravalorii unor lucrări, aspect al situației de fapt învederat de intimata-reclamantă nu poate fi asimilată unei acceptări în totalitate a acestora, după cum nici nu poate suplini condițiile de validitate ale încheierii unui act adițional.

În lipsa unei obligații asumată contractual de către recurenta-pârâtă, aceasta nu poate fi sancționată nici cu obligarea sa la plata penalităților de întârziere, aplicabilitatea dispozițiilor art. 24.1 din contracte având drept situație premisă existența unei obligații neexecutare sau executate necorespunzător ori cu întârziere.

Pentru considerentele expuse, recursul pârâtei COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A. a fost admis și s-a constatat nelegală sentința pronunțată de instanța de fond, prin care a fost admisă acțiunea în răspunderea civilă contractuală a pârâtei, întrucât în speță nu sunt îndeplinite condițiile specifice acestui tip de răspundere.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub dosarul nr. x/2015, la 14 august 2015.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 25 noiembrie 2015, reclamanta A.. a arătat că acțiunea se fundamentează, în principal, pe răspunderea civilă contractuală, în subsidiar pe răspunderea civilă delictuală și pe îmbogățirea fără justă cauză.

Prin sentința civilă nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, în principal, în temeiul răspunderii civile delictuale, ca nefondată.

A fost respinsă cererea formulată, în subsidiar, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că relațiile contractuale dintre părțile litigante s-au încheiat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, reclamanta susținând că pe parcursul executării contractelor au apărut o serie de evenimente care au generat costuri suplimentare față de cele stabilite în contract și în actele adiționale, astfel încât este îndreptățită să obțină, în temeiul răspunderii civile delictuale și, în subsidiar, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare, în cuantum de 57.723.735,35 RON, sumă la care se adaugă dobânda legală, în cuantum de 14.232.531,89 RON, calculată până la data de 09.07.2014, conform raportului de expertiză, la care se adaugă dobânda legală, până la data plății.

Prima instanță a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită să solicite, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, precum și a dobânzilor aferente, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Astfel, s-a reținut, în principal, că prejudiciul invocat a fost produs chiar prin acțiunea reclamantei care a înțeles să efectueze lucrări neprevăzute în contractele de achiziție publică, cunoscând că în acest fel acționează în afara cadrului legal impus de dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, întrucât forma scrisă a contractului ori a actelor adiționale care modifică contractele de achiziție publică este o condiție ad validitatem, în vederea respectării principiilor de la art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Simpla manifestare de voință a părților contractante în materie de achiziție publică nu este suficientă pentru a produce consecințe juridice, astfel încât și pentru lucrările neprevăzute în contract, dar necesare pentru realizarea obiectului contractului, părțile au obligația legală de a încheia acte adiționale.

Faptul că pârâta, în mod nelegal, a solicitat efectuarea lucrărilor în lipsa încheierii actelor adiționale, iar ulterior a recepționat aceste lucrări, nu îndreptățește reclamanta să solicite contravaloarea lor în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., câtă vreme realizarea efectivă a lucrărilor de către reclamantă reprezintă o faptă ilicită - lucrările fiind realizate cu încălcarea prevederilor imperative stabilite de O.U.G. nr. 34/2006.

Privitor la temeiul îmbogățirii fără justă cauză invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, prima instanță a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită să solicite plata sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare și dobânzilor aferente.

Sub acest aspect s-a reținut că, faptul juridic ce a determinat diminuarea patrimoniului reclamantei, respectiv executarea lucrărilor suplimentare în lipsa încheierii unui act adițional la contractului de achiziție publică, are un caracter ilicit, deoarece constituie o încălcare a dispozițiilor de ordine publică cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la forma scrisă a contractului de achiziție publică, iar prin obligarea achizitorului la plata contravalorii lucrărilor suplimentare ce nu au format obiectul unui act adițional s-ar eluda dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 34/2006.

Împotriva încheierii de ședință din 28 septembrie 2016 și a sentinței civile nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a declarat apel reclamanta A., în calitate de lider al Asocierii B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015.

Prin încheierea de ședință din 12 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost calificată calea de atac din apel în recurs.

În argumentare s-a reținut că, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 24 aprilie 2012, dispozițiile aplicabile erau cele ale C. proc. civ. de la 1865, iar față de împrejurarea că cererea a fost analizată în totalitate în fond după casare s-a procedat la calificarea căii de atac ca fiind recurs, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012.

Prin decizia civilă nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., în calitate de lider al Asocierii B., împotriva încheierii de ședință din 28 septembrie 2016 și a sentinței civile nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că cererea reclamantei, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, a fost tranșată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 460 din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și că hotărârea a intrat în puterea de lucru judecat.

Privitor la cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de prevederile art. 998-999 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că soluția de respingere dată de către prima instanță este legală, iar considerentele reținute reflectă stabilirea corectă a situației de fapt, precum și interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speței.

Totodată, s-a arătat că reclamanta nu a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a unei fapte ilicite extra-contractuale în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

Sub acest aspect s-a reținut că, indiferent de concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții care stabilesc cu exactitate lucrările "suplimentare" realizate de recurenta-reclamantă, valoarea acestora și necesitatea lor pentru îndeplinirea obiectului contractului, acest raport nu poate constitui temeiul juridic pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, atâta timp cât în cauză culpa în producerea prejudiciului aparține însăși recurentei-reclamante care, deși cunoștea faptul că pentru realizarea oricăror lucrări suplimentare era obligatorie încheierea actelor adiționale, a efectuat aceste lucrări cu depășirea costurilor prevăzute contractual, acționând astfel în deplină cunoștință de cauză în afara cadrului legal impus de dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006.

De asemenea, s-a argumentat că în sarcina intimatei-pârâte nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite ca urmare a refuzului acesteia de a încheia actul adițional, deoarece dacă l-ar fi încheiat ar fi încălcat dispozițiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 32/2006, întrucât valoarea lucrărilor suplimentare depășeau procentul de 20% din valoarea contractului, ceea ce era interzis de norma enunțată.

Referitor la solicitarea privind obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor în temeiul îmbogățirii fără justă cauză s-a reținut, în principal, că de vreme ce, societatea recurentă-reclamantă avea la dispoziție o acțiune în realizare întemeiată pe dispozițiile contractuale, promovarea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 992 C. civ. nu este admisibilă, ca urmare a caracterului subsidiar al unei astfel de acțiuni.

S-a mai avut în vedere că, faptul juridic care a determinat diminuarea patrimoniului recurentei-reclamante, respectiv executarea unor lucrări suplimentare în lipsa unui act adițional care să le prevadă, capătă un caracter ilicit, deoarece au fost realizate în afara cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr. 34/2006.

Din raporturile de lucru dintre cele două părți, rezultă fără putință de tăgadă că atunci când s-a constatat necesitatea executării unor lucrări suplimentare, acestea au încheiat acte adiționale care au prevăzut lucrările și contravaloarea acestora.

Prin urmare, având în vedere că raporturile juridice dintre părți s-au derulat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 60/2001 și O.U.G. nr. 34/2006, care guvernează materia achizițiilor publice, acte normative cu caracter special care permit desfășurarea de activități cu caracter comercial doar în cadru contractual, unde forma scrisă este cerută ad validitatem, recursul a fost respins ca nefondat.

Împotriva încheierii de ședință din 12 iunie 2017 și a deciziei civile nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., în calitate de lider al Asocierii B., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 1, 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței.

Prin decizia civilă nr. 3250/18.09.2018, Înalta Curte a admis recursul declarat, a casat decizia și a trimis cauza spre soluționare aceleiași instanțe în vederea soluționări apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 28.09.2016 și a sentinței civile nr. 6260/12.10.2016.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că supusă analizei instanței de recurs este chestiunea vizând greșita calificare a căii de atac din apel în recurs, dispusă prin încheierea de ședință din 12 iunie 2017 de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012.

În acest sens s-a arătat că litigiul a fost demarat la data de 24 octombrie 2012 având ca obiect acțiunea în pretenții, în temeiul căreia reclamanta a invocat, în principal, răspunderea civilă contractuală, iar în subsidiar, răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză.

Cererea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a fost soluționată în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 460 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.

Celelalte două temeiuri de drept care stau la baza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză, în urma unui parcurs judiciar desfășurat în mai multe etape procesuale, au fost analizate, în rejudecare, în primă instanță, de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 6260 din 12 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Prin încheierea de ședință din 12 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a calificat calea de atac ca fiind cea a recursului, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012, reținând că în raport cu data introducerii de judecată - 24.04.2012 și împrejurarea că acțiunea a fost analizată în totalitate în fond după casare - erau aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865.

Instanța de control a apreciat că soluția recalificării a fost rezultatul unei interpretări eronate a stări de fapt și de drept, întrucât data declanșării litigiului a fost 24 octombrie 2012 și nu 24 aprilie 2012, iar în rejudecare, prin sentința civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a făcut o analiză a acțiunii reclamantei din perspectiva temeiurilor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998-999 C. civ. și îmbogățirea fără justă cauză, reglementată de art. 922 C. civ., și nicidecum o analiză a acțiunii în totalitate, în fond, după casare, care ar fi presupus și analiza temeiului referitor la răspunderea civilă contractuală în materia achizițiilor publice, potrivit O.U.G. nr. 34/2006.

Temeiurile legale ale cererii de chemare în judecată și cadrul normativ referitoare la răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză, stabilite, de altfel, prin decizia de casare nr. 460/2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au devenit capete principale, iar acestea au fost analizate în rejudecare în primă instanță, prin sentința civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Calea de atac prevăzută de legiuitor pentru sentința civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și, implicit a încheierii de ședință din 28 septembrie 2016, este apelul, hotărârea atacată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ.

O eventuală determinare a căii de atac într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun în baza unei norme speciale, în speță a dispozițiilor art. 287

16

O.U.G. nr. 34/2016 aflate în vigoare la data declanșării litigiului, ar înfrânge principiul legalității căii de atac, principiu constituțional care decurge din prevederile art. 126 și 129 din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Soluționarea căii de atac de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin aplicarea prevederilor art. 299 și urm. C. proc. civ., referitoare la materia în recurs, în loc de cele privitoare în materia apelului reglementate de art. 282-298 C. proc. civ., atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind nesocotite norme procedurale imperative.

Totodată, s-a constatat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Cauza a fost înregistrată pe rolul pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2015* la data de 06.05.2019.

În cursul cercetării judecătorești a apelului nu au fost administrate probe noi.

Prin decizia nr. 1050 din 10 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, după casare cu trimitere, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în calitate de lider al Asocierii B., împotriva sentinței civile nr. 6260/12.10.2016 și a încheierii de ședință din data de 28.09.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NATIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. PRIN DIRECTIA REGIONALA DRUMURI SI PODURI CLUJ.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Fiind învestită cu soluționarea cauzei după casare cu trimitere, instanța de apel a analizat cauza exclusiv în limitele fixate de instanța de control judiciar și în acord cu autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 460/29.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în cauza pendinte.

Văzând considerentele deciziei nr. 3250/18.09.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a reținut că singurele aspecte juridice ce au determinat casarea sunt de ordin procedural, apreciindu-se că nulitatea deciziei civile nr. 10/15.01.2018 și a încheierii de ședință din 12.06.2017 survine în contextul greșitei calificări a căii de atac. Astfel, în opinia instanței supreme, în mod greșit la data de 12.06.2017, Curtea de Apel București a calificat calea de atac ca fiind recursul.

A apreciat instanța supremă că după casarea cu trimitere spre rejudecare prin decizia nr. 460/2015, cele două capete de cerere întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și îmbogățire fără justă cauză au devenit capete principale, fiind analizate pentru prima data de instanță prin sentința civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului București, fiind lipsit de relevanță din această perspectivă că data învestirii inițiale a instanței a fost la 24.04.2012, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ.

A mai reținut instanța de control ca fiind încălcate și exigențele art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor Omului din perspectiva noțiunii de proces echitabil care presupune că instanța internă trebuie să analizeze în mod real problemele care i-au fost supuse spre analiză, însă fără a da alte îndrumări instanței, în rejudecare.

Până la acest moment procesual, în raport de data sesizării instanței, respectiv 24.04.2012, calea de atac ce s-a exercitat a fost aceea a recursului, instanța de control a Curții de Apel București constituindu-se în complete de recurs.

Prin decizia civilă nr. 460/2015, instanța de recurs a reținut că reclamanta a învestit instanța cu soluționarea acțiunii întemeiată în principal pe răspundere contractuală și în subsidiar pe răspundere civilă delictuală și îmbogățire fără justă cauză.

Casarea, în parte, cu trimitere a survenit în condițiile în care s-a reținut de instanța de recurs că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acțiunii întemeiate pe condițiile răspunderii civile delictuale și ale îmbogățirii fără justă cauză.

În ceea ce privește răspunderea civilă contractuală, s-a statuat definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 460/2015 că acțiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată, pârâtei neputându-i-se imputa încălcarea nici unei obligații contractuale.

Cum prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015, instanța de recurs a specificat în mod expres că rejudecarea va opera exclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale și a celei a îmbogățirii fără justă cauză, în mod legal și temeinici, în acord cu disp. art. 315 C. proc. civ., instanța de fond nu a făcut nici o analiză din perspectivă contractuală, aceste chestiuni fiind statuate cu autoritate de lucru judecat.

În sinteză, în fapt, instanța de apel a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 24 octombrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ȘI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, a învestit instanța de judecată cu soluționarea unei cereri având ca obiect pretenții, specificând în cuprinsul acesteia că solicită ca pretențiile să fie analizate, atât prin prisma prevederilor răspunderii civile contractuale, cât și ale răspunderii civile delictuale și ale îmbogățirii fără justă cauză.

În esență, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând preț al unor lucrări suplimentare intervenite pe parcursul derulării unor contracte de achiziții publice.

Prezenta instanța este chemată a face o analiză a criticilor formulate, însă exclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale și a îmbogățirii fără justă cauză, limitele judecății fiind fixate cu forță obligatorie prin decizia civilă nr. 460/2015.

Sintetizând criticile apelantului se reține că acesta dorește ca analiza situației de fapt, din perspectiva răspunderii civile delictuale și a îmbogățirii fără justă cauză să opereze independent de anterioarele statuări cu autoritate de lucru judecat în ceea ce privește răspunderea civilă contractuală. Mai mult decât atât, acesta dorește o reanalizare a condițiilor răspunderii civile contractuale. În ceea ce privește netemeinicia, critica este menționată în cel de-al treilea motiv, unde se arată că instanța a reținut în mod greșit existența unei fapte ilicite a apelantei.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate, se arată prin primul motiv că motivarea instanței de fond este contradictorie și străină de natura cauzei; prin cel de-al doilea motiv se susține că din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale și ale îmbogățirii fără justă cauză, hotărârea nu cuprinde motivarea în fapt și în drept; prin cel de-al treilea motiv se invocă ca și critică de nelegalitate greșita interpretare a actului juridic dedus judecății; prin cel de-al patrulea motiv, se susține că soluția a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. De asemenea, prin cel de-al cincilea motiv, nelegalitatea rezidă, în opinia apelantei, în aceea că instanța de fond a apreciat greșit că nu este învestită cu soluționarea cererii întemeiată pe răspundere civilă contractuală.

Raportat la realitatea faptică a speței, instanța de apel a apreciat că apelanta încearcă să obțină beneficii juridice prin invocarea propriei culpe și cu nesocotirea autorității de lucru judecat a unei decizii civile irevocabile.

În fapt, de altfel necontestat de nici una dintre părți și statuat cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 460/29.06.2015 a Curții de Apel București pronunțată în cauza pendinte, s-a reținut că între intimata pârâtă CNADNR S.A. prin DRDP Cluj, în calitate de achizitor și reclamantul intimat B., în calitate de executant, s-a încheiat un număr de șase contracte având ca obiect execuția obiectivului Varianta Ocolitoare Cluj Est intre km 0+000 - km 18+700 și elaborarea detaliilor de execuție aferente.

Pe parcursul executării Contractelor x/2006, y/2006 si 3004/2009 a apărut necesitatea executării de lucrări suplimentare, neprevăzute contractual, lucrări care au fost realizate de către executant, însă fără ca în prealabil, în urma negocierilor să fi fost încheiate acte adiționale.

Făcând analiza raporturilor contractuale, prin decizia nr. 460/29.06.2015, instanța de recurs a statuat cu autoritate de lucru judecat că în lumina prevederilor contractuale, precum și a legislației speciale în materia contractelor încheiate în procedura achiziției publice se impunea cu necesitate încheierea unor acte adiționale prin care părțile să fi convenit, în urma unor negocieri, necesitatea efectuării unor lucrări suplimentare, și nu în ultimul rând, un element esențial al contractului, prețul. S-a constatat că de fiecare dată când părțile au înțeles să modifice contractul, inclusiv cu privire la prețul ce urma a fi achitat în urma efectuării lucrărilor sau cu privire la renunțarea la efectuarea unor anumite lucrări, a fost încheiat câte un act adițional, aspect ce rezultă din cuprinsul actelor adiționale depuse la dosar.

Analizând clauzele contractuale s-a apreciat că nu se poate pretinde executarea unei obligații (cum este cea de plată a unor lucrări suplimentare), în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens.

În cauză s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că reclamanta nu s-a prevalat de încheierea unor astfel de acte adiționale, după cum aceasta nu a învederat nicio prevedere contractuală în sensul pretins, respectiv a obligației asumată contractual de către recurenta-pârâtă CNADNR în sensul de-a achita unele lucrări suplimentare (statuând de această manieră, nici o altă interpretare a clauzelor contractuale nu mai poate opera în condiții de legalitate. Așadar, analiza raporturilor contractuale din perspectiva art. 16

2

0 din contract nu poate opera decât în condiții de nelegalitate).

A reținut instanța de recurs că în materia contractelor reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 forma scrisă a contractului este o condiție ad validitatem, această regulă desprinzându-se cu o claritate incontestabilă din ansamblul reglementării. Contractele de achiziție publică presupun parcurgerea unei proceduri speciale scrise și nicidecum verbale. Posibilitatea apariției necesității suplimentării lucrărilor nu a fost exclusă de către legiuitor, însă tocmai în considerarea dezideratelor procedurilor de achiziții publice, și pentru aceste lucrări este necesară întocmirea de acte adiționale în formă scrisă.

Așadar, efectuarea de lucrări suplimentare în lipsa încheierii prealabile a unor acte adiționale care să fi conținut clauze, atât cu privire la lucrări, cât și la preț (fiind pe tărâm contractual, părțile sunt ținute de acele drepturi și obligații pe care și le-au asumat) nu dă dreptul la plata nici unui preț.

Statuându-se de o manieră irevocabilă netemeinicia pretențiilor întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, aceste chestiuni rămân câștigate cauzei urmând a-și produce efectele.

Întrucât prin criticile afirmate apelanta neagă incidența statuărilor definitive mai sus enunțate din perspectivă contractuală, instanța de apel, în ceea ce privește relația dintre cele două forme de răspundere civilă și delictuală, a apreciat că răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materie, astfel că ori de câte ori, norme speciale reglementează un anumit tip de comportament, nu mai poate fi invocată norma comună, dacă raporturile dintre părți au reglementare contractuală.

Răspunderea civilă delictuală se angajează în situația în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. Or, în cauză, o astfel de ipoteză juridică lipsește, întrucât apelanta încearcă să angajeze răspunderea delictuală a intimatei, dar prin invocarea nerespectării unor obligații contractuale.

Apelanta impută intimatei o răspundere civilă delictuală subiectivă, întemeiată pe ideea de culpă, or, în contextul în care, atât contractual, cât și legea interzic un anumit comportament ambelor părți contractante, respectarea acestor exigențe nu poate intra în sfera ilicitului.

În cauză, comportamentul intimatei nu a dus atingere nici unui drept legitim al apelantei, întrucât apelanta avea cunoștință de faptul că orice lucrări suplimentare se pot efectua doar în baza încheierii unui act adițional la contract.

Consimțământul apelantei la desfășurarea unei anumite activități în condiții improprii, apte să creeze consecințe vătămătoare are valoarea unei clauze de nerăspundere, aceasta întrucât, deși cunoștea limitările contractuale, dar și legale, a realizat acele lucrări.

Așa cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 460/29.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, întrucât în cauză este vorba despre raporturi juridice care intră sub imperiul unei legislații speciale, lucrările suplimentare nu puteau fi efectuate decât în condițiile contractului de achiziție publică și ale legislației aplicabile.

Din perspectivă teoretică, răspunderea civilă delictuală, presupune cu necesitate întrunirea cumulativă a mai multor condiții, lipsa oricărei dintre acestea invalidând demersul juridic; astfel este necesar a se constata existența unei fapte ilicite săvârșită cu vinovăție care produce un prejudiciu, în contextul unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Or, în cauză, lipsește tocmai condiția ilicitului faptei, întrucât comportamentul intimatei s-a circumscris unor cerințe legale și contractuale.

Imposibilitatea ignorării statuărilor asupra condițiilor răspunderii civile contractuale survine în contextul identității premiselor faptice, raporturile juridice dintre părți fiind supuse unei reglementări speciale.

Instanța de apel a apreciat că ceea ce este interzis pe tărâm contractual nu poate fi validat pe tărâm delictual, altfel spus, încălcarea obligațiilor contractuale de către apelantă nu poate fi o faptă ilicită imputată cocontractantului, întrucât o astfel de viziune ar reprezenta doar o modalitate de eludare a obligațiilor contractuale și a legislației speciale în materia achizițiilor publice.

Or, în cauză, contractul intervenit între părți intră sub imperiul unor reglementări speciale de la care nu se poate deroga.

Astfel, se impunea cu necesitatea încheierea unor acte adiționale prin care părțile să fi convenit, în urma unor negocieri, necesitatea efectuării unor lucrări suplimentare, și nu în ultimul rând, un element esențial al contractului, prețul, așa cum părțile au dispus anterior în situații similare.

Așadar, de vreme ce raporturile dintre părți, care au dat naștere prezentului litigiu, intră sub reglementarea unei legislații speciale, comportamentul acestora, inclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale sau a faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi analizat făcând abstracție de cele statuate cu privire la raporturile contractuale.

S-a reținut cu autoritate de lucru judecat, așa cum transpare din motivarea Curții de Apel în decizia civilă nr. 460/29.06.2015, că lipsa încheierii unui act adițional prin care să se fi făcut dovada achiziției unor lucrări suplimentare în condițiile legii și ale contractului și conform prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 impune concluzia inexistenței unei fapte ilicite contractuale, întrucât nu se poate imputa pârâtei încălcarea unei obligații pe care aceasta nu și-a asumat-o în mod legal.

Apelanta a susținut că faptul ilicit rezidă în aceea că intimata a refuzat formalizarea cadrului legal referitor la lucrările suplimentare, respectiv de a efectua demersuri pentru încheierea de acte adiționale, după ce lucrările fuseseră efectuate.

O astfel de perspectivă este contrară, nu doar legislației speciale, dar și cadrului de drept comun în materie contractuală, întrucât drepturile și obligațiile se nasc valabil după manifestarea acordului de voință al părților, adică după negocierea lucrărilor și a prețului acestora, raționament juridic îmbrățișat prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015.

A valida raționamentul apelantei ar însemna să se încalce autoritatea de lucru judecat mai sus enunțată, întrucât prin decizia Curții de Apel s-a statuat că era necesar să se negocieze lucrările și prețul și apoi să se efectueze lucrările.

În atare împrejurări, instanța de fond, a analizat cererile deduse judecății întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și pe îmbogățire fără justă cauză, având în vedere că izvorul litigiului este reprezentat de nerespectarea unor obligații contractuale și legale.

Așadar, de vreme ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că nu a existat nici o faptă ilicită contractuală imputabilă intimatei beneficiare, raționamentul apelantei nu poate fi validat.

Intimata nu a săvârșit nici un fapt ilicit, întrucât aceasta nu avea nici o obligația de a încheia acte adiționale pentru lucrări efectuate de apelantă în baza manifestării unilaterale de voință. Apelanta a fost de acord cu un anumit mod de acționa chiar dacă exista riscul de a suferi un prejudiciu; toate aceste aspecte au fost statuate cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015.

În ceea ce privește incidența faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză, instanța de apel a apreciat, deopotrivă, ca nefiind întrunite exigențele legii.

Îmbogățirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit ce constă în acțiunea ori evenimentul care a dus la mărirea unui patrimoniu pe seama altui patrimoniu, fără ca pentru aceasta să existe un temei legitim luând astfel naștere obligația de restituire în sarcina celuilalt patrimoniu.

Contrar raționamentului apelantei, instanța de apel nu a putut aprecia faptul efectuării de lucrări (fără existența actului adițional) ca având semnificația unui faptul juridic licit (în ciuda oricăror înțelegeri verbale) întrucât, un astfel de comportament era expres interzis prin clauzele contractuale. Or, faptul juridic licit presupune că din punct de vedere subiectiv, se acționează cu bună-credință.

Cunoscând limitele contractuale și legale și adoptând o atitudine contrară acestora, apelanta nu mai poate invoca buna-credință; fiind vorba de comportamente asumate contractual, părțile nu pot invoca răspunderea delictuală sau orice alt fapt juridic licit pentru a transforma reaua-credință în bună-credință.

În cauză, statuându-se cu autoritate de lucru judecat, că acțiunea apelantei a fost una ilicită situată în afara cadrului legal și contractual, instanța de apel a constatat inexistența caracterului licit al executării lucrărilor suplimentare care să dea drept la plata contravalori acestora.

O situație de fapt poate fi analizată din perspectiva răspunderii civile delictuale sau a îmbogățirii fără justă cauză, dar numai în situația în care raporturile născute între părți nu au reglementare contractuală. Astfel, în concret, apelanta nu putea să efectueze nici un fel de lucrări suplimentare față de contract decât dacă între părți intervenea un act adițional.

Văzând considerentele sentinței atacate, instanța de apel a apreciat ca aceasta răspunde tuturor exigențelor reglementate de art. 261 C. proc. civ. vechi., deși apelanta a apreciat că aceasta nu ar cuprinde motivele de fapt și de drept care să fie apte să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și pe îmbogățirea fără justă cauză.

Referirea instanței de fond la raporturile juridice născute pe tărâm contractual nu este nefondată, ci reflectă o corectă interpretare a situației de fapt prin raportare la dispozițiile legale incidente. Instanța de fond a arătat argumentele de fapt și de drept pentru care nu a găsit întemeiat demersul reclamantei, susținând, în esență, că un comportament necircumscris limitelor contractuale și legale nu dă drept la nici o dezdăunare în plan delictual sau al îmbogățirii fără justă cauză, nefiind întrunite cumulativ condițiile legale.

În critica prin care se susține că în mod greșit instanța a reținut existența unei fapte ilicite a apelantei procedând la o interpretare greșită a actului dedus judecății, instanța de apel a reținut lipsa de fundament a acesteia.

Conform principiilor de drept procesual civil, instanțele de judecată sunt ținute să afle adevărului în cauzele deduse judecății, astfel că în urma analizei coroborate a probatoriilor instanța este chemată a stabili realitatea faptică și juridică a aspectelor învederate.

Reținând că în cauză, fapta ilicită a aparținut reclamantului și nu pârâtului nu reprezintă o reținere greșită a situației de fapt, ci reținerea acelei situații de fapt care a rezultat din analiza probatoriilor.

Instanța de apel a constatat că reținerea unei alte situații de fapt nu este consecința unei greșite interpretări a actului dedus judecății; constatând instanța de fond că vinovăția aparține reclamantului și nu pârâtului, aceasta nu a nesocotit principiul disponibilității, ci și-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului argumentându-și în fapt și în drept soluția, valorificând totodată și autoritatea de lucru judecat a unei decizii a Curții de Apel pronunțată în aceeași cauză.

Întreaga argumentație adusă de apelantă în susținerea acestui motiv de apel dovedește o eronată interpretare a principiului disponibilității, întrucât acesta nu poate fi folosit ca apanaj pentru a înlătura analiza de temeinicie a unei cereri deduse judecății.

Instanța de apel a reținut că prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu doar existența procesului, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința părților, obiectului și cauzei.

În cauză, ceea ce se pretinde a se fi încălcat de către instanța de fond este dreptul reclamantului de a stabili obiectul - instanța fiind ținută să se pronunțe numai asupra a ceea ce părțile au dedus judecății.

Or, instanța de apel a constatat că instanța de fond nu a depășit această limită, ci a invalidat raționamentului reclamantului reținând lipsa de temeinicie a pretențiilor deduse judecății.

Temeinicia ca și condiție esențială de validitate a hotărârii pronunțate de către un organ de jurisdicție, este caracterizată prin concordanța perfectă între ceea ce s-a hotărât cu privire la raporturile juridice dintre părți și probele administrate în cauză. Hotărârea este temeinică atunci când, printr-o argumentare riguroasă și o motivare logică, prin punerea în evidență și aprecierea exactă a conținutului unor probe pe care le reține, și înlăturarea altora, instanța lămurește toate faptele care permit o concluzie justă cu privire la raporturile și drepturile părților.

Instanța de apel a constatat că plasarea culpei în sarcina apelantei reclamante este rezultatul analizei temeiniciei pretențiilor deduse judecății și nu o încălcare a principiului disponibilității. În considerarea principiului disponibilității, instanța nu este ținută de a statua în acord cu pretențiile deduse judecății în ciuda materialului probator.

Întrucât aspectele întemeiate pe răspunderea civilă contractuală au fost statuate cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 460/29.06.2015 nici o analiză din această perspectivă contractuală nu mai poate opera. A statuat instanța de recurs că se impune casarea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecarea, celor două lipsuri ale acțiunii asupra cărora prima instanță nu s-a pronunțat, fiind acțiunea întemeiată pe răspundere civilă delictuală și acțiunea întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză.

Interpretarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților din perspectiva disp. art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 36/2004 și a contractelor încheiate nu mai pot fi deduse prezentei judecăți decât cu încălcar