ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 24 octombrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: - să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 60.903.070,25 RON, reprezentând contravaloarea costurilor suplimentare înregistrate de către reclamantă, costuri directe și profit, pe parcursul derulării contractelor din culpa pârâtei la care se adaugă dobânda/penalitățile pentru întârzierea plății, compusă din: (a) costuri suplimentare estimate în valoare de 32.750.713,43 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe și profit și dobânda pentru întârzierea plății aferente contractului nr. x/2006 și contractului accesoriu nr. x/2010; (b) costuri suplimentare estimate în valoare de 28.050.315,37 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe și profit și dobânda/penalitățile pentru întârzierea plății aferente contractului nr. x/2006; (c) costuri suplimentare estimate în valoare de 102.041,51 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, costuri directe și profit și dobânda/penalitățile pentru întârzierea plății aferente contractului nr. x/2009; - obligarea pârâtei la emiterea unei instrucțiuni privind executarea de către reclamantă a podețului de la km 5+733 precum și a grinzii de descărcare antiseismică de la Viaductul 2 culeea 1 situat la km 6+982 sau scoaterea acestor lucrări din obiectul contractului de execuție lucrări cu nr. x/2006. În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006, Hotărârea nr. 925/2006, Hotărârea de Guvern nr. 273/1994, art. 112, art. 720 1 și următoarele C. proc. civ., art. 969 și art. 970, 998, 999, 1073, 1082, 1084-1086 din C. civ. din 26 noiembrie 1864, art. 43-46 Codul comercial, Ordonanța nr. 13/2011, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 50/1991. 1.1. Prin cererea formulată la data de 8 iulie 2014, reclamanta a majorat valoarea câtimii obiectului cererii la suma de 63.741.434,76 RON fără TVA, reprezentând 57.723.735,35 RON valoarea totală a lucrărilor suplimentare și 6.017.699,41 RON penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a admis cererea precizată a reclamantei A. și a fost obligată pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, să plătească reclamantei suma de 57.723.735,35 RON reprezentând contravaloare lucrări suplimentare și suma de 6.017.699,41 reprezentând penalități de întârziere. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească suma de 36.500 RON cu titlu de diferență onorariu expert. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în principal că între pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, în calitate de achizitor și reclamanta B., în calitate de executant, s-au încheiat un număr de șase contracte - nr. x/4.09.2006 și contractul accesoriu nr. x/12.05.2010, nr. x/10.10.2006, nr. x/12.10.2009 - având ca obiect execuția obiectivului Varianta Ocolitoare Cluj Est între km 0+000 - km 18+700 și elaborarea detaliilor de execuție aferente. S-a reținut că, pe parcursul executării contractelor nr. x/2006, x/2006 și x/2009 au apărut situații care au făcut necesară executarea de lucrări ce nu au fost prevăzute inițial, lucrări fără de care proiectul nu ar fi putut fi finalizat. Astfel, în raport cu probatoriul administrat și expertiza efectuată în cauză, prima instanță a constatat că lucrările suplimentare au fost necesare fiind executate corespunzător, au fost recunoscute de pârâtă prin recepționarea și achitarea lor parțială, precum și prin solicitarea expresă de către aceasta sau de către consultant și/sau proiectant, dar și prin cele susținute pe parcursul litigiului și că prevederile art. 3.4 din contracte nu au incidență în cauză. Cu privire la penalitățile de întârziere s-a reținut că, toate lucrările suplimentare care au fost stabilite ca fiind neachitate, parțial sau total, au fost executate înaintea datei de 23.05.2012, dată când a fost efectuată recepția la terminarea lucrărilor și care reprezintă data scadentă la care aceste lucrări trebuiau achitate. Pentru perioada 23.05.2012-09.07.2014, penalitățile contractuale de întârziere calculate de expert sunt în sumă 6.017.699,41 RON, calculate pentru o perioadă de 208 zile în loc de 777 de zile, conform clauzei penale înscrise în art. 24.5 comun celor trei contracte. Prin urmare, pârâta a fost obligată la plata sumei totale de 63.741.434,76 RON, reprezentând 57.723.735,35 RON contravaloare lucrări suplimentare și 6.017.699,41 RON penalități de întârziere. 2.1. Prin încheierea de ședință din 24 septembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei sentinței civile nr. 3600 din 16 iulie 2014, în sensul că în loc de "16.09.2014" se va menționa "16.07.2014" și în loc de "cu drept de apel în 15 zile de la comunicare" se va menționa "cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare".

Recursul declarat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. împotriva sentinței civile nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admis de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 2058 din 19 decembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2012, fiind modificată în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și menținerii dispoziției referitoare la plata onorariului de expert. În argumentarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut în principal că fundamentul juridic al pretențiilor reclamantei constă în răspunderea civilă contractuală a pârâtei și că între obiectul acțiunii și cauza acțiunii există o incompatibilitate juridică, întrucât nu se poate pretinde executarea unei obligații ca o modalitate de executare a contractului, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens. S-a mai constatat că, prestarea unor lucrări suplimentare față de cele contractate nu dă dreptul la plata unui preț contractual și că, prima instanță, care a acordat o anumită valoare pentru lucrările suplimentare, a stabilit în afara voinței părților implicit o marjă de profit pentru reclamantă, substituindu-se nelegal achizitorului. Totodată, s-a apreciat că diminuarea patrimoniului executantului prin efectuarea lucrărilor suplimentare se datorează voinței sale libere, iar nu evenimentelor arătate în acțiune, fiind lipsite de relevanță argumentele referitoare la faptul că pârâta a fost de acord și că a determinat-o pe reclamantă să efectueze lucrările ori să se stabilească dacă realizarea lucrărilor suplimentare a fost în cantitățile pretinse, față de prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și cerința privind forma scrisă a contractului ca și forma ad validitatem. Astfel, față de temeiurile invocate de către reclamantă care nu pot constitui fundamentul obligației de plată de către pârâtă a sumelor pretinse reprezentând costuri și profit pentru executarea unor lucrări suplimentare, acțiunea a fost respinsă, ca o consecință a admiterii recursului și modificării sentinței recurate.

Împotriva deciziei nr. 2058 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă s-a formulat revizuire de către A., care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015. Prin decizia civilă nr. 325 din 30 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis cererea de revizuire formulată de A., și s-a anulat decizia nr. 2058 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în principal incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. civ. și că din cuprinsul considerentelor instanței de recurs rezultă că pretențiile reclamantei au fost analizate doar sub aspectul răspunderii civile contractuale, fără a se proceda la o analiză a pretențiilor concrete privind răspunderea civilă delictuală sau îmbogățirea fără justă cauză, deși reclamanta A. a învestit instanța în acest sens și fără a se pune în discuția părților aspectele referitoare la clarificarea obiectului juridic al acțiunii.

În rejudecare, prin decizia nr. 460 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis recursul declarat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. împotriva sentinței civile nr. 3600 din 16 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a fost casată în parte sentința atacată și trimisă spre rejudecare. În argumentarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut că se impune casarea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecarea celor două temeiuri ale acțiunii asupra cărora prima instanță nu s-a pronunțat, respectiv acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală și cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, s-a reținut că prima instanță a analizat pretențiile reclamantei numai prin raportare la răspunderea civilă contractuală, fără a lămuri în prealabil dacă a fost învestită numai cu soluționarea unui astfel de tip de acțiune, cu excluderea celorlalte temeiuri juridice invocate în cererea de chemare în judecată. În faza rejudecării recursului, reclamanta a precizat însă care sunt capetele de cerere cu care a înțeles să învestească instanța de judecată, solicitând ca pretențiile sale să fie analizate din perspectiva răspunderii civile contractuale, iar în subsidiar a răspunderii delictuale sau a îmbogățirii fără justă cauză. Cu privire la acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, instanța de recurs a apreciat că este fondat recursul formulat, deoarece sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale în materia contractelor încheiate în temeiul O.U.G. nr. 60/2001, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, precum și cu încălcarea prevederilor contractuale. Totodată, s-a constatat că lipsa încheierii unui act adițional prin care să se fi făcut dovada achiziției unor lucrări suplimentare în condițiile menționate în contract și conform prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 impune concluzia inexistenței unei fapte ilicite contractuale, întrucât nu se poate imputa recurentei-pârâte încălcarea unei obligații pe care aceasta nu și-a asumat-o în mod legal. În aceste condiții pretinsul prejudiciu invocat prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reparat de către recurenta-pârâtă prin atragerea răspunderii sale contractuale, lipsind și legătura de cauzalitate la care se face referire în dezvoltarea motivelor de recurs. Procedând în sens contrar și obligând recurenta-pârâtă la plata unor lucrări pe care nu le-a acceptat în forma prevăzută de lege și mai mult impunând acesteia un preț pe care nu l-a acceptat, instanța de fond s-a substituit voinței contractuale a părților. S-a mai reținut că concluziile raportului de expertiză cu privire la necesitatea efectuării de către intimata-pârâtă a unor lucrări suplimentare nu pot suplini lipsa unui acord de voință al ambelor părți în acest sens, și cu atât mai puțin prețul negociat al unor astfel de lucrări. Pe de altă parte, acordul de voință al părților care trebuie să îndeplinească anumite condiții formale nu poate fi dedus nici din semnarea procesului-verbal de recepție și nici din pretinsa aprobarea tehnică a acestora. Nici achitarea parțială a contravalorii unor lucrări, aspect al situației de fapt învederat de intimata-reclamantă nu poate fi asimilată unei acceptări în totalitate a acestora, după cum nici nu poate suplini condițiile de validitate ale încheierii unui act adițional. În lipsa unei obligații asumată contractual de către recurenta-pârâtă, aceasta nu poate fi sancționată nici cu obligarea sa la plata penalităților de întârziere, aplicabilitatea dispozițiilor art. 24.1 din contracte având drept situație premisă existența unei obligații neexecutare sau executate necorespunzător ori cu întârziere. Pentru considerentele expuse, recursul pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. a fost admis și s-a constatat nelegală sentința pronunțată de instanța de fond, prin care a fost admisă acțiunea în răspunderea civilă contractuală a pârâtei, întrucât în speță nu sunt îndeplinite condițiile specifice acestui tip de răspundere.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub dosarul nr. x/2015, la 14 august 2015. 6.1. Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 25 noiembrie 2015, reclamanta A. a arătat că acțiunea se fundamentează în principal pe răspunderea civilă contractuală, în subsidiar pe răspunderea civilă delictuală și pe îmbogățirea fără justă cauză. 6.2. Prin sentința civilă nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, în principal în temeiul răspunderii civile delictuale, ca nefondată. A fost respinsă cererea formulată în subsidiar în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că relațiile contractuale dintre părțile litigante s-au încheiat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, reclamanta susținând că parcursul executării contractelor au apărut o serie de evenimente care au generat costuri suplimentare față de cele stabilite în contract și în actele adiționale, astfel încât este îndreptățită să obțină, în temeiul răspunderii civile delictuale și în subsidiar, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare în cuantum de 57.723.735,35 RON, sumă la care se adaugă dobânda legală în cuantum de 14.232.531,89 RON calculată până la data de 09.07.2014, conform raportului de expertiză la care se adaugă dobânda legală, până la data plății. Prima instanță a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită să solicite, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, precum și a dobânzilor aferente, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. Astfel, s-a reținut în principal că prejudiciul invocat a fost produs chiar prin acțiunea reclamantei care a înțeles să efectueze lucrări neprevăzute în contractele de achiziție publică, cunoscând că în acest fel acționează în afara cadrului legal impus de dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, întrucât forma scrisă a contractului ori a actelor adiționale care modifică contractele de achiziție publică este o condiție ad validitatem, în vederea respectării principiilor de la art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006. Simpla manifestare de voință a părților contractante în materie de achiziție publică nu este suficientă pentru a produce consecințe juridice, astfel încât și pentru lucrările neprevăzute în contract, dar necesare pentru realizarea obiectului contractului, părțile au obligația legală de a încheia acte adiționale. Faptul că pârâta în mod nelegal a solicitat efectuarea lucrărilor în lipsa încheierii actelor adiționale, iar ulterior a recepționat aceste lucrări, nu îndreptățește reclamanta să solicite contravaloarea lor în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., câtă vreme realizarea efectivă a lucrărilor de către reclamantă reprezintă o faptă ilicită - lucrările fiind realizate cu încălcarea prevederilor imperative stabilite de O.U.G. nr. 34/2006. Privitor la temeiul îmbogățirii fără justă cauză invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, prima instanță a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită să solicite plata sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare și dobânzilor aferente. Sub acest aspect s-a reținut că, faptul juridic ce a determinat diminuarea patrimoniului reclamantei, respectiv executarea lucrărilor suplimentare în lipsa încheierii unui act adițional la contractului de achiziție publică, are un caracter ilicit, deoarece constituie o încălcare a dispozițiilor de ordine publică cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la forma scrisă a contractului de achiziție publică, iar prin obligarea achizitorului la plata contravalorii lucrărilor suplimentare ce nu au format obiectul unui act adițional s-ar eluda dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 34/2006.

Împotriva încheierii de ședință din 28 septembrie 2016 și a sentinței civile nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a declarat apel reclamanta A., în calitate de lider al C., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015. 7.1. Prin încheierea de ședință din 12 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost calificată calea de atac din apel în recurs. În argumentare s-a reținut că, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 24 aprilie 2012, dispozițiile aplicabile erau cele ale C. proc. civ. de la 1865, iar față de împrejurarea că cererea a fost analizată în totalitate în fond după casare s-a procedat la calificarea căii de atac ca fiind recurs, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012. 7.2. Prin decizia civilă nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A., în calitate de lider al C., împotriva încheierii de ședință din 28 septembrie 2016 și a sentinței civile nr. 6260/2016 din 12 octombrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că cererea reclamantei întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a fost tranșată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 460 din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și că hotărârea a intrat în puterea de lucru judecat. Privitor la cererea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de prevederile art. 998-999 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că soluția de respingere dată de către prima instanță este legală iar considerentele reținute reflectă stabilirea corectă a situației de fapt, precum și interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speței. Totodată s-a arătat că, reclamanta nu a făcut dovada săvârșirii de către pârâtă a unei fapte ilicite extra-contractuale în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. Sub acest aspect s-a reținut că, indiferent de concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții care stabilesc cu exactitate lucrările "suplimentare" realizate de recurenta-reclamantă, valoarea acestora și necesitatea lor pentru îndeplinirea obiectului contractului, acest raport nu poate constitui temeiul juridic pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, atâta timp cât în cauză culpa în producerea prejudiciului aparține însăși recurentei-reclamante care, deși cunoștea faptul că pentru realizarea oricăror lucrări suplimentare era obligatorie încheierea actelor adiționale, a efectuat aceste lucrări cu depășirea costurilor prevăzute contractual, acționând astfel în deplină cunoștință de cauză în afara cadrului legal impus de dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006. De asemenea, s-a argumentat că în sarcina intimatei-pârâte nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite ca urmare a refuzului acesteia de a încheia actul adițional, deoarece dacă l-ar fi încheiat ar fi încălcat dispozițiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 32/2006, întrucât valoarea lucrărilor suplimentare depășeau procentul de 20% din valoarea contractului, ceea ce era interzis de norma enunțată. Referitor la solicitarea privind obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor în temeiul îmbogățirii fără justă cauză s-a reținut în principal că, de vreme ce, societatea recurentă-reclamantă avea la dispoziție o acțiune în realizare întemeiată pe dispozițiile contractuale, promovarea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 992 C. civ. nu este admisibilă, ca urmare a caracterului subsidiar al unei astfel de acțiuni. S-a mai avut în vedere că, faptul juridic care a determinat diminuarea patrimoniului recurentei-reclamante, respectiv executarea unor lucrări suplimentare în lipsa unui act adițional care să le prevadă, capătă un caracter ilicit deoarece au fost realizate în afara cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr. 34/2006. Din raporturile de lucru dintre cele două părți, rezultă fără putință de tăgadă că atunci când s-a constatat necesitatea executării unor lucrări suplimentare, acestea au încheiat acte adiționale care au prevăzut lucrările și contravaloarea acestora. Prin urmare, având în vedere că raporturile juridice dintre părți s-au derulat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 60/2001 și O.U.G. nr. 34/2006, care guvernează materia achizițiilor publice, acte normative cu caracter special care permit desfășurarea de activități cu caracter comercial doar în cadru contractual, unde forma scrisă este cerută ad validitatem, recursul a fost respins ca nefondat.

Împotriva încheierii de ședință din 12 iunie 2017 și a deciziei civile nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., în calitate de lider al C., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 1, 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței. Prima critică vizează greșita calificare a căii de atac, din apel în recurs de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin încheierea de ședință din 12 iunie 2017, întrucât în rejudecare pricina a fost soluționată doar cu privire la temeiurile vizând răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză, din perspectiva dreptului comun aplicabil în materie. Ca atare, calea de atac este cea a apelului, determinată de prevederile art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ. și nu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 287 16 din O.U.G. nr. 34/2006. S-a mai arătat că temeiurile legale ale cererii de chemare în judecată atrag incidența căii de atac a apelului, având în vedere că aceste capete de cerere nu se circumscriu noțiunii de acțiune reglementată de O.U.G. nr. 34/2006. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că instanța de fond, în rejudecare, s-ar fi pronunțat și asupra temeiului juridic principal, respectiv răspunderea civilă contractuală potrivit prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, calea de atac ar fi fost tot apelul. Astfel, deși pentru capătul de cerere referitor la temeiul juridic principal - răspunderea civilă contractuală - sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 și respectiv calea de atac a recursului pentru celelalte două capete întemeiate pe răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză sunt aplicabile prevederile C. proc. civ., hotărârea fiind supusă căii de atac a apelului, situație în care aceeași hotărâre poate fi atacată cu două căi de atac diferite, apelul și recursul. Deși, C. proc. civ. nu prevede în mod expres în această situație calea de atac ce poate fi exercitată, totuși aceasta este cea a apelului, în caz contrar părțile fiind lipsite de o cale de atac prevăzută de lege pentru cele două temeiuri juridice, răspunderea civilă contractuală și îmbogățirea fără justă cauză. S-a mai arătat că prevederile art. 17 C. proc. civ. nu se pot extinde și asupra căilor de atac ce se pot formula împotriva hotărârii, deoarece această normă stabilește doar competența de soluționare a cauzei în primă instanță, fără a reglementa și căile de atac. C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care deși nu guvernează prezentul litigiu, reglementează expres o astfel de situație similară celei aflată în discuție, în sensul că prin art. 460 alin. (3) se stabilește că în cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului. Prin urmare, procedându-se la calificarea greșită a căii de atac formulată împotriva sentinței civile nr. 6260 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca fiind cea a recursului, atât încheierea de ședință din 12 iunie 2017 cât și cele ulterioare, precum și decizia nr. 10 din 15 ianuarie 2018 ale Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sunt nelegale și lovite de nulitate. În raport cu cele expuse anterior, arată recurenta hotărârea a fost pronunțată de către un complet de judecată format nelegal din trei judecători, fiind încălcate prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Având în vedere că prin decizia recurată s-au aplicat dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ. referitoare la recurs și nu cele de la art. 282-298 C. proc. civ. privitoare la apel, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv ce trebuie interpretat și prin referire la încălcarea reclamantei a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea principiului legalității căii de atac și a prevederilor arătate anterior, întrucât s-a procedat la judecarea unei căi de atac care nu era prevăzută de lege pentru hotărârea atacată și s-a ignorat dreptul reclamantei de a beneficia efectiv de calea de atac a apelului. Cu privire la soluția de respingere dată pe fond, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în argumentarea căreia s-a arătat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale din perspectiva prevederilor art. 998-999 C. civ., precum și cerințele privind îmbogățirea fără justă cauză.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, a invocat excepția inadmisibilității recursului. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, întrucât instanța a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, având în vedere că nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale și îmbogățirea fără justă cauză.

Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerentele: Chestiunea de drept supusă analizei vizează greșita calificare a căii de atac din apel în recurs, dispusă prin încheierea de ședință din 12 iunie 2017 de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012. Din lucrările dosarului, rezultă că litigiul a fost demarat la data de 24 octombrie 2012, iar obiectul acestuia îl constituie acțiunea în pretenții, în temeiul căreia reclamanta a invocat, în principal, răspunderea civilă contractuală, iar în subsidiar, răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză. Cererea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală a fost soluționată în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 460 din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, hotărâre intrată în puterea lucrului judecat. Celelalte două temeiuri de drept care stau la baza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză, în urma unui parcurs judiciar desfășurat în mai multe etape procesuale, au fost analizate, în rejudecare, în primă instanță, de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 6260 din 12 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015. Împotriva acestei hotărâri și a încheierii prin care au fost consemnate dezbaterile orale a declarat apel reclamanta, iar cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Prin încheierea de ședință din 12 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a calificat calea de atac ca fiind cea a recursului, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/2012, reținând că în raport cu data introducerii de judecată - 24.04.2012 și împrejurarea că acțiunea a fost analizată în totalitate în fond după casare - erau aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865. Această încheiere de ședință din 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, care a condus ulterior la judecarea pricinii din perspectiva regulilor în materia recursului, este nelegală, întrucât instanța s-a aflat în eroare cu privire data declanșării litigiului, la temeiurile de drept ale acțiunii analizate de prima instanță în rejudecare, cât și asupra normelor incidente referitoare la calea de atac. Astfel, așa cum s-a arătat anterior, data declanșării litigiului a fost 24 octombrie 2012 și nu 24 aprilie 2012, iar în rejudecare, prin sentința civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a făcut o analiză a acțiunii reclamantei din perspectiva temeiurilor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998-999 C. civ. și îmbogățirea fără justă cauză, reglementată de art. 922 C. civ., și nicidecum o analiză a acțiunii în totalitate în fond, după casare, care ar fi presupus și analiza temeiului referitor la răspunderea civilă contractuală în materia achizițiilor publice, potrivit O.U.G. nr. 34/2006. Temeiurile legale ale cererii de chemare în judecată și cadrul normativ referitoare la răspunderea civilă delictuală și îmbogățirea fără justă cauză, stabilite de altfel prin decizia de casare nr. 460/2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au devenit capete principale, iar acestea au fost analizate în rejudecare în primă instanță, prin sentința civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă. Calea de atac prevăzută de legiuitor pentru sentința civilă nr. 6260/2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și, implicit a încheierii de ședință din 28 septembrie 2016, este apelul, hotărârea atacată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ. O eventuală determinare a căii de atac într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun în baza unei norme speciale, în speță a dispozițiilor art. 287 16 O.U.G. nr. 34/2016 aflate în vigoare la data declanșării litigiului, ar înfrânge principiul legalității căii de atac, principiu constituțional care decurge din prevederile art. 126 și 129 din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Pornind de la o analiză eronată asupra normelor care reglementează calea de atac, decizia nr. 15 din 10 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă este lovită de nulitate, motiv pentru care se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, în vederea soluționării pricinii conform regulilor procedurale aferente căii de atac a apelului, fiind întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 5 și 9 C. proc. civ. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. rezidă în încălcarea prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, întrucât completul de judecată nu a fost compus din numărul de judecători prevăzut pentru apel, respectiv doi judecători, în cauză completul fiind format nelegal din trei judecători. Soluționarea căii de atac de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin aplicarea prevederilor art. 299 și urm. C. proc. civ., referitoare la materia în recurs, în loc de cele privitoare în materia apelului reglementate de art. 282-298 C. proc. civ., atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind nesocotite norme procedurale imperative. Totodată, este de observat o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei A., în calitate de lider al C., declarat împotriva încheierii de ședință din 12 iunie 2017 și a deciziei civile nr. 10 din 15 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care le va casa, urmând a fi trimisă cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 28 septembrie 2016 și a sentinței civile nr. 6260 din 12 octombrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.