ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2689/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2013, pe rolul Judecătoriei Cornetu, sub nr. x/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale, reprezentată de Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, a solicitat constatarea nulității absolute a actului adițional nr. x/05.04.2006 la contractul nr. x/9.06.2005 de utilizare a zonei drumului, precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii actului adițional nr. x/05.04.2006, respectiv restituirea sumei de 1.522 euro (echivalent al sumei de 6.545 RON), achitată și nedatorată pentru perioada iunie 2010- iunie 2011.

Prin cererea reconvențională formulată odată cu întâmpinarea, pârâta-reclamantă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. la plata sumei de 5.608,18 euro, cu titlu de tarif de utilizare a zonei drumului național, datorat pentru perioada iunie 2011 - iunie 2013 și penalități de întârziere calculate până la 31.08.2013, precum și la plata penalităților de întârziere datorate în continuare, până la data achitării integrale și efective a debitului restant.

Prin sentința civilă nr. 891 din 28 ianuarie 2014, Judecătoria Cornetu a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 13 martie 2014, sub nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 6034 din 1 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a II-a (fostă a IX-a) contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 noiembrie 2014, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 381 din 12 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii principale, invocată de pârâta-reclamantă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, pentru lipsa procedurii prealabile.

Prin aceeași sentință, a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă și a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata echivalentului în RON al sumei de 5.601,18 euro, precum și la plata penalităților de întârziere, începând cu data scadenței obligațiilor de plată și până la plata integrală și efectivă a debitului.

Împotriva sentinței civile nr. 381/12.02.2015, a declarat recurs reclamanta-pârâtă A., solicitând casarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, ca neîntemeiată.

Recurenta critică sentința atacată, apreciind-o nelegală, pentru următoarele motive:

- sentința de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv cu încălcarea clauzelor contractuale din art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (1) și art. 12 alin. (3) din contractul părților nr. x/9.06.2005;

- prima instanță a constatat în mod greșit și fără temei că pârâta-reclamantă ar fi comunicat reclamantei-pârâte modificarea tarifului de utilizare a zonei drumului, dispusă prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 245/25.02.2008, în condițiile în care la dosar nu a fost depusă dovada comunicării înștiințării de plată nr. x/19.05.2008;

- în motivarea instanței de fond nu sunt indicate probele administrate în cauză care dovedesc că s-a comunicat reclamantei-pârâte modificarea tarifului de utilizare a zonei drumului, operată conform Ordinului ministrului transporturilor nr. 245/25.02.2008;

- instanța de fond nu a arătat, în motivarea sa, nici probele care atestă comunicarea notificării nr. x de modificare a tarifului de utilizare a zonei drumului conform Ordinului ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 568/19.07.2010;

- în motivarea instanței de fond nu se precizează dacă pârâta-reclamantă a emis facturile fiscale care probează pretențiile sale și nici dacă aceste facturi au fost comunicate reclamantei-pârâte;

- instanța de fond nu a verificat și nici nu a constatat în ce temei legal a fost calculat și stabilit tariful pretins de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București;

- instanța de fond trebuia să constate că actul adițional nr. x/05.04.2006 este nul absolut întrucât a fost semnat, în numele recurentei, de către B., care nu a fost împuternicit de reclamantă să semneze acest act și prin urmare, actul adițional nu produce efecte juridice și nu poate fi opus recurentei.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20.07.2015, intimata-pârâtă-reclamantă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că, în urma semnării actului adițional la contract, reclamanta a recunoscut că a luat cunoștință de acesta și l-a acceptat prin plățile efectuate. Plățile datorate sunt asumate prin contract și au caracterul unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a luat act de modificarea denumirii intimatei - Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., conform O.U.G. nr. 55/2016.

La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2018, recurenta A. a depus la dosarul cauzei o cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul cererii de recurs, precizând că, prin această cerere, a formulat și o critică nouă, referitoare la adresa reală a terenului în litigiu.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, intimata depunând la dosar, la solicitarea instanței, dovezile de comunicare a înștiințărilor de modificare a tarifului de utilizare a zonei drumului național, emise în perioada derulării raporturilor contractuale ale părților.

La termenul de judecată din 14 martie 2018, recurenta-reclamantă A. a depus note scrise, prin care a denunțat ca fiind false înscrisurile aflate la dosarul de recurs, respectiv confirmările de primire poștală din datele de 29 mai 2008 și 28 noiembrie 2013, recurenta susținând că semnăturile aplicate pe aceste confirmări de primire nu-i aparțin.

Intimata a prezentat înscrisurile menționate în original și a arătat că înțelege să se folosească de acestea în cauză.

Înalta Curte, prin raportare la dispozițiile art. 307 și 308 din C. proc. civ., a constatat că nu este cazul să sesizeze Parchetul, în vederea cercetării pretinsului fals, având în vedere că recurenta nu a indicat autorul falsului sau pe complicele acestuia, înscrisurile urmând a fi cercetate în cadrul analizei asupra recursului declarat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. este fondat, în limitele și pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

Recursul declarat privește soluția pronunțată de instanța de fond asupra cererii reconvenționale, respectiv obligarea recurentei-reclamantă-pârâtă la plata sumei de 5601,18 euro, în echivalent RON, reprezentând tariful datorat pentru anii 7, 8 și 9 din contract, plus penalități de întârziere, iar motivele de recurs se circumscriu cazului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta-reclamantă, intimată în recurs, a solicitat, prin cererea reconvențională, obligarea reclamantei-pârâte la plata tarifului menționat pentru 3 ani contractuali (iunie 2011- iunie 2013), respectiv 1555,20 euro anual plus penalitatea de întârziere de 0,06%, rezultând suma pretinsă prin cererea reconvențională, compusă din 4665,60 euro debit principal și 935,58 euro contravaloare penalități calculate până la 30.08.2013, la care se adaugă penalitatea în cotă de 0,06% începând cu data de 31.08.2013 și până la data achitării integrale a debitului restant.

Cererea principală, care a avut ca obiect anularea actului adițional nr. 18/5.04.2006 la contractul de utilizare a zonei drumului încheiat între părți sub nr. x/2005, a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru neurmarea procedurii administrative prealabile.

Această soluție asupra cererii principale nu face obiectul recursului. Astfel, în soluționarea recursului, Înalta Curte are în vedere contractul de utilizare a zonei drumului nr. x/9.06.2005, așa cum a fost amendat prin actul adițional nr. x/05.04.2006.

Un prim motiv de recurs care trebuie analizat este cel prin care recurenta susține că actul adițional menționat este lovit de nulitate absolută.

Conform probelor administrate, actul adițional nr. x/05.04.2006 a fost încheiat de către intimată cu recurenta, prin reprezentant convențional B..

Obiectul actului adițional l-a constituit amendarea contractului de utilizare a drumului încheiat între părți, în sensul modificării suprafeței tarifare, respectiv a suprafeței terenului pentru care CNAIR a dat drept de utilizare recurentei de la 64 mp la 324 mp.

În principal, modificarea tarifului anual pentru anii 7, 8 și 9 din contract rezultă din modificarea suprafeței tarifare.

Împuternicirea dată de recurentă reprezentantului său atestă un mandat special, acordat în scopul semnării, în numele recurentei, a actului adițional. Mandatul și actul adițional sunt ambele datate 05.04.2006.

Recurenta a susținut, în fond, pe calea cererii principale, iar în recurs, pe cale de excepție, cu titlu de apărare față de cererea reconvențională, nulitatea actului adițional pentru nerespectarea condiției de formă autentică a împuternicirii și pentru depășirea limitelor puterilor conferite mandatarului.

Mandatul este un contract consensual, care ia naștere prin acordul de voință al părților, fără a fi supus vreunei forme speciale, fiind constatat prin împuternicire. El trebuie, însă, să respecte aceleași cerințe de formă impuse de lege pentru actul ce urmează a fi încheiat prin reprezentare.

Cum atât contractul părților, cât și actul adițional pentru care a fost dată împuternicirea nu au îmbrăcat forma autentică, ci forma scrisă, care atestă voința părților contractante, împuternicirea dată tot în formă scrisă respectă cerințele legale de formă, nefiind lovită de nulitate, cum pretinde recurenta.

Cât privește invocata depășire a limitelor mandatului, aserțiunile recurentei sunt nedovedite. Mandatul indică actul care urmează a fi încheiat de mandatar în numele recurentei, iar CNAIR s-a încrezut în puterile mandatarului indicate prin împuternicire.

Susținerile recurentei, conform cărora ar fi acordat mandatul pentru încheierea unui act adițional care să constate refuzul său de consimți la majorarea suprafeței de teren pentru care s-a dat dreptul de utilizare sunt lipsite de logică juridică, iar din probatoriul administrat nu rezultă că puterile conferite mandatarului ar fi fost altele decât cele de care acesta s-a folosit la încheierea actului adițional.

A mai invocat recurenta modificarea unilaterală a tarifului unitar, fără notificare prealabilă, în anii 2008 și 2011.

Cât privește notificarea de modificare a tarifului din anul 2008, conform OMT nr. 245/2008, deși recurenta susține că această modificare nu i-a fost comunicată în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din contractul părților, rezultă din conținutul cererii principale că recurenta a avut cunoștință de respectiva modificare a tarifului unitar. Conform propriilor susțineri recurenta a achitat pentru anul 6 de contract (perioada iunie 2010- iunie 2011) suma de 1.522 euro, care cuprinde modificarea tarifară conform OMT nr. 245/2008.

Prin urmare, dubiul care există cu privire la formularul de confirmare de primire aflat la fila 133 a dosarului de recurs, în privința semnăturii recurentei la mențiunea de confirmare a primirii înștiințării de plată (nr. B.UZD/368/19.05.2008), este depășit prin propria recunoaștere a recurentei, exprimată prin cererea introductivă, în sensul că a avut cunoștință de modificarea tarifului unitar prevăzută de OMT nr. 245/2008 (contravaloarea anulă a contractului devenind 1516,32 euro) încă din anul 6 de contract. În aceste condiții, devine nerelevant a cerceta invocatul fals, condiția notificării/aducerii la cunoștința utilizatorului a modificării tarifului unitar, prevăzută de art. 4 alin. (3) din contractul părților pentru operarea noului tarif, fiind îndeplinită.

Cât privește modificarea tarifului unitar din 2011 - notificarea nr. x, adresată conform OMT nr. 568/2010 - aceasta nu a fost comunicată conform dispozițiilor contractuale, confirmarea de primire aflată la dosarului de recurs atestând restituirea notificării către expeditor, ca urmare a expirării termenului de păstrare.

În conformitate cu art. 4 (3) din contractul părților, această notificare nu face parte integrantă din contract, neexistând o dovadă a primirii sale de către destinatar și, pe cale de consecință, urmează a se considera că nu a operat această modificare a tarifului unitar.

Cât privește notificarea din anul 2013, în privința căreia, de asemenea, recurenta a contestat primirea, respectiv semnătura sa aplicată pe formularul poștal de confirmare de primire, aceasta este nerelevantă în analiza prezentului recurs întrucât privește o modificare tarifară care a operat începând cu anul 10 de contract ( iunie 2013- iunie 2014), în vreme ce obiectul cererii reconvenționale este circumscris perioadei iunie 2011- iunie 2013.

Cât privește nefacturarea debitului principal pretins prin cererea reconvențională și nedovedirea acestui debit, Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt nefondate. Debitul principal solicitat prin cererea reconvențională izvorăște din contractul părților, obligația de plată a tarifului pentru utilizarea zonei drumului fiind stipulată în contractul nr. x/9.06.2005, așa cum a fost amendat prin actul adițional nr. x/05.04.2006.

Clauzele contractului părților sunt temeiul obligării recurentei, în calitate de utilizator, la plata tarifului de utilizare a zonei drumului, iar emiterea facturilor nu este, conform contractului, o condiție pentru pretinderea plăților.

Nici eroarea materială cu privire la adresa imobilului nu are relevanță în privința obligației de plată a tarifului, asumată prin contract.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Compania Națională de Investiții Rutiere S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A., obligând reclamanta-pârâtă A. la plata către pârâta-reclamantă Compania Națională de Investiții Rutiere S.A. a sumei de 4548,96 Euro (în echivalent RON la data plății efective) reprezentând tariful de utilizare a zonei drumului de 1516,32 euro, conform înștiințării de plată din 19.05.2008, pentru perioada iunie 2011- iunie 2013, precum și la plata penalităților de întârziere aferente, calculate de la data scadenței fiecărei obligații de plată și până la data plății integrale a debitului, conform art. 12 alin. (3) din contractul părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 381 din 12 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând:

Admite, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Compania Națională de Investiții Rutiere S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A..

Obligă reclamanta-pârâtă A. la plata către pârâta-reclamantă Compania Națională de Investiții Rutiere S.A. a sumei de 4548,96 Euro (în echivalent RON la data plății efective), precum și la plata penalităților de întârziere aferente, calculate de la data scadenței și până la data plății integrale a debitului.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2018.