ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2495/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 6 decembrie 2016, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat obligarea pârâtei E. S.A. la plata următoarelor sume:

- 37.112,61 RON cu titlu de daune materiale către reclamanții B. și C., cu penalități de întârziere de 2% pe zi de întârziere începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, până la plata sumei;

- 2.000 RON lunar, către reclamanții B. și C. contravaloarea întreținerii pe care o presta fiul defunct;

- 1.000.000 euro cu titlu de daune morale către toți reclamanții (câte 300.000 euro către reclamanții A., B., C. și 100.000 euro către reclamantul D.), cu penalități de întârziere de 2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, până la plata sumei.

Prin sentința civilă nr. 61/11.02.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2016, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de pârâta E. S.A prin întâmpinare.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. S.A invocată de aceasta prin întâmpinare.

S-a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei E. S.A. - Sucursala Alba-Iulia invocată de pârâta E. S.A prin întâmpinare.

S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. și E. S.A. - Sucursala Alba Iulia și, pe cale de consecință a fost obligată pârâta E. S.A să achite în favoarea reclamanților C. și soția B. suma de 37.112,61 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de către aceștia ca urmare a decesului numitului F., precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător 19.05.2015 și până la data plății efective, respectiv suma de 23.470 RON achitată de către reclamantul C. și suma de 13.422,61 RON achitată de către reclamanta B..

A fost obligată pârâta E. S.A să achite reclamanților suma de 240.000 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului numitului F., după cum urmează: suma de 80.000 euro în favoarea reclamantului C., suma de 80. 000 euro în favoarea reclamantei B., suma de 80.000 euro în favoarea reclamantei A., precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015 și până la data plății efective.

S-au respins în rest pretențiile reclamanților B. și C..

S-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantul D..

S-a respins cererea de chemare în garanție a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, cerere formulată de pârâta E. S.A..

Au fost obligați reclamanții, în solidar, la plata în favoarea pârâtei E. S.A. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale reprezentate de onorariu avocat.

Prin decizia nr. 166/A din 11 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a civilă a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 61 din 11.02.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A fost diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamanților C. și B., de la suma de câte 80.000 euro, la suma de câte 60.000 euro, în favoarea fiecăruia dintre aceștia.

Afost diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A., de la suma de 80.000 de euro, la suma de 40.000 euro.

A fost de asemenea diminuat cuantumul daunelor materiale stabilite în favoarea reclamanților C. și B., de la suma de 37.112,61 RON, la suma de 17.246,1 RON.

A fost respins petitul de acordare a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, aferente pretențiilor reprezentând daunele materiale.

S-a stabilit, că data acordării penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, aferente pretențiilor reprezentând daune morale, este data de 30.08.2015.

A fost menținută în rest sentința atacată și a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, atât pârâtele E. S.A. și E. S.A. Agenția Alba Iulia, precum și reclamanții A., B., C. și D. au formulat recurs.

Recursul declarat de reclamanți, vizează, în esență, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, au fost arătate punctual, vizând următoarele aspecte: reducerea cuantumului daunelor morale și respingerea apelului privind majorarea acestora; -nelegala reducere a cuantumului daunelor materiale și neacordarea penalităților de întârziere de 0,2% pe zi calculate în conformitate cu art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, asupra daunelor materiale;

- neacordarea despăgubirilor materiale reclamantului D. și nelegala respingere a apelului declarat de acesta;

- respingerea, în mod nelegal, a solicitării reclamanților F. și C. de acordare a contravalorii întreținerii, pe toată durata vieții precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere (iar în subsidiar - dobânda legală) calculate asupra acestor sume începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, respectiv 19.05.2015 și până la data plății efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat următoarele:

S-a învederat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal în ceea ce privește soluția de reducere a cuantumului daunelor morale, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în cauză, în condițiile în care acțiunea se fundamentează, în esență, pe răspunderea civilă delictuală, iar conform art. 1349 alin. (2) C. civ., despăgubirile pentru prejudiciul moral trebuie să acopere în întregime prejudiciul cauzat, compensând suferința victimei.

Or, susțin reclamanții, daunele morale acordate de instanța de apel nu pot fi apreciate ca acoperitoare pentru prejudiciul suferit și, nici nu se poate susține în privința lor că ar compensa într-o măsură suficientă suferința pricinuită de pierderea unui membru apropiat al familiei, într-un mod atât de brutal, sub privirile mamei și a surorii defunctului. Chiar dacă, indiferent de cuantumul lor, despăgubirile bănești nu pot suprima suferința morală, acestea trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, reclamanții susțin că despăgubirile solicitate sunt într-un cuantum rezonabil raportat la circumstanțele producerii evenimentului și raportat la repercusiunile și impactul pe care tragedia a avut-o și o mai are asupra lor, iar valoarea acestor despăgubiri stabilită de către instanța de apel nu respectă acest raport de proporționalitate.

În ce privește cuantumul daunelor morale, se susține că acesta trebuie să fie proporțional cu atingerea adusă valorii sociale ocrotite de lege, iar în speță caz a fost lezat un drept fundamental, dreptul la viață. Se învederează că la cuantificarea daunelor morale trebuie să se țină seama de o serie de circumstanțe specifice fiecărei spețe, că potrivit jurisprudenței CEDO (cauza Tolstoy Miloslavshy c. Regatului Unit și toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenția europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Se mai arată de către reclamanți că, dispariția intempestivă a unui membru de familie, de care erau extrem de legați emoțional, a provocat o inerentă durere și le-a schimbat pentru totdeauna viața și percepția asupra lucrurilor cu atât mai mult cu cât participarea la scena producerii accidentului a fost atât de traumatizantă, încât vreme îndelungată au avut nevoie de terapie psihologică, fapt ce rezultă din cuprinsul rapoartelor de psihodiagnostic, de evaluare clinică și respectiv de consiliere psihologică, existente la dosar.

Reclamanții susțin că nu există niciun temei juridic pentru ca instanța să reducă și să acorde valoarea despăgubirilor morale într-un cuantum diferit surorii și părinților defunctului, în condițiile în care toate probele administrate în cauză, au relevat existența șocului emoțional, un scor foarte ridicat pentru emoțiile negative disfuncționale, fiind confirmată existența unor cogniții care generează depresie și anxietate în cazul tuturor recurenților, ce au determinat deteriorări la nivelul funcționalității vieții cotidiene după producerea evenimentului rutier și dezvoltarea unui comportament dezadaptativ.

Reclamanții au arătat că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, au fost încălcate prevederile art. 49 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că instanța de apel nu a ținut seama de legislația și jurisprudența națională pe care a avut-o la îndemână, iar comparația trebuia făcută prin raportare la situații similare, și nu la orice speță de ucidere din culpă.

Din aceeași perspectivă, reclamanții susțin că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere, la soluționarea cauzei, limitele de despăgubire prevăzute de art. 24 din Norma ASF nr. 23/2014 (și din Ordinul CSA nr. 14/2011) potrivit cărora:

"(1) Asigurătorii RCA au obligația de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară.

(2) Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: . . . . . . . . . .b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5,000.00 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României".

Reclamanții susțin că, în condițiile în care, prin norme speciale este reglementată valoarea maximă a despăgubirilor ce pot fi oferite de asigurătorii RCA pentru decese, inclusiv instanțele trebuie să aibă în vedere aceste valori, fără a le privi însă ca pe sume care nu pot fi acordate niciodată sau care ar reprezenta o presupusă îmbogățire fără justă cauză, ci ca pe valori reale, care pot fi acordate. Din această perspectivă reclamanții susțin că, instanța de apel a acordat în total despăgubiri morale în suma de 160.000 euro, ceea ce reprezintă doar un procent de 3,2% din limita maximă a despăgubirii stabilită de art. 24 din Norma ASF nr. 23/2014.

Se mai învederează că prin reglementarea conținută la art. 25 din Norma ASF nr. 23/2014, care prevede că, în cazul în care în unul și același eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a prejudiciilor depășește limitele de despăgubire specificate în polița RCA, despăgubirea va fi stabilită în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în același accident, legiuitorul a avut în vedere chiar acordarea unor despăgubiri superioare valorii maxime stabilite prin polița RCA.

Se arată că asigurătorul răspunde în temeiul poliței de asigurare RCA, iar potrivit art. 2208 alin. (1) C. civ., pe care instanța de apel nu le-a aplicat, și care prevăd că:

"(1) în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract". Or, prin contractul de asigurare, respectiv polița de asigurare RCA, limita maximă de despăgubire este de 5.000.000 euro.

În ceea ce privește criticile legate de cuantumul despăgubirilor materiale, reclamanții au arătat că instanța le-a diminuat de la 37.112,61 RON, la 17.246,1 RON, reținând că nu există documente justificative pentru suma de 9.132,11 RON, deși instanța de apel nu putea dispune obligarea asigurătorului la plata unei sume mai mici de 30.708 RON, față de acordul de plată al asigurătorului, cu atât mai mult cu cât prin apelul formulat (pag. 16-17 din cererea de apel a asigurătorului), asigurătorul a arătat că din totalul cheltuielilor materiale pretinse, apreciază ca fiind dovedite cheltuielile în valoare totală de 9.132,11 RON, din care: 2024 RON contravaloare sicriu, 1000 RON transport funerar, 873,11 RON băuturi, cozonaci, priveghi, 1435 RON contravaloarea locului de veci, 300 RON autorizație monument funerar și 3500 RON monumentul funerar. Cu toate acestea, asigurătorul a arătat faptul că este de acord cu plata daunelor materiale în suma de 13.520 RON pentru C. și în sumă de 17.188 RON pentru B. (pag. 17, ultimul paragraf din apelul asigurătorului).

Prin urmare, susțin reclamanții, asigurătorul și-a exprimat expres acordul de a le achita suma totală de 30.708 RON, cu titlu de daune materiale (=13.520 RON + 17.188 RON), din totalul sumei pretinse cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material de 37.112,61 RON. Această poziție procesuală, clar exprimată privind acordul de plată a sumei totale de 30.708 RON, cu titlu de daune materiale, concordă cu oferta de despăgubire făcută la 20.01.2017, prin care asigurătorul a propus cu titlu de daune materiale suma de 13.520 RON pentru C. și, de 17.188 RON pentru B., motiv pentru care se susține că hotărârea instanței este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, art. 2208 alin. (1) teza a doua C. civ., care prevede că "Atunci când există neînțelegere asupra cuantumului indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească" și, respectiv art. 2225 C. civ. potrivit căruia:

"Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabilește prin convenție încheiată între asigurat, terța persoană prejudiciată și asigurător sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească".

Din această perspectivă, reclamanții susțin că, față de recunoașterea asiguratorului, instanța de apel trebuia să dea o hotărâre în măsura acestei recunoașteri în condițiile art. 436 C. proc. civ. potrivit căruia,,(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii, (2) Dacă recunoașterea este parțială, judecata va continua cu privire la pretențiile rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora".

Or, susțin reclamanții, instanța de apel în mod greșit a diminuat cuantumul daunelor materiale, reținând că pentru o parte din sumele pretinse nu există documente justificative și nu se încadrează cu fidelitate în prevederile art. 50 alin. (1) pct. 21 lit. a), b), c) din Norma ASF nr. 23/2014, câtă vreme chiar pârâta, prin motivele de apel, a arătat că e de acord cu plata daunelor materiale în sumă de 30.7008 RON.

Se învederează de reclamanți că, prin neacordarea sumei de 7.581,5 RON conform facturii nr. x/06.05.2015, reprezentând contravaloarea mesei de la înmormântare, servită la cantina din Turda, sub pretextul că din mențiunea olografă a numitei G. rezultă că această sumă s-ar fi achitat de către H. S.R.L. (al cărei administrator era F. la data decesului), instanța de apel a încălcat prevederile art. 1472 C. civ., potrivit cărora " Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație" și ale art. 1474 alin. (2) și (3) C. civ. cu denumirea marginală "Plata obligației de către un terț: "Creditorul este dator să refuze plata oferită de terț dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.

1)în celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terț decât dacă natura obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie executată numai de debitor.

2) Plata făcută de un terț stinge obligația dacă este făcută pe seama debitorului În acest caz, terțul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege".

În ceea ce privește criticile legate de penalitățile de întârziere calculate asupra despăgubirilor materiale, reclamanții au arătat că instanța de apel nu a stabilit obligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, calculate asupra despăgubirilor materiale, reținând greșit faptul că au formulat prima cerere de despăgubire la data de 29.05.2015, la care nu s-au atașat și documentele justificative privind contravaloarea prejudiciului material suportat, în condițiile în care, din dovezile de comunicare a cererii de despăgubire către asigurător existente la dosar, rezultă faptul că prima cerere de despăgubire a fost formulată și trimisă asigurătorului la data de 19.05.2015 și apoi la data de 29.05.2015, cererea de despăgubire fiind comunicată prin e-mail, împreună cu actele anexă.

Așadar, susțin reclamanții, avizarea producerii evenimentului s-a făcut la data de 19.05.2015 și întrucât asigurătorul RCA nu a răspuns solicitării, au revenit cu cererea de despăgubire, expediată de această dată prin poștă, fiind primită de către asigurător la data de 23.06.2015, conform confirmării de primire anexată acțiunii. Oferta de despăgubire s-a emis la data de 24.09.2015, reclamanților fiindu-le comunicată ulterior, după împlinirea termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Din această perspectivă, se susține că hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul neacordării penalităților de întârziere calculate asupra daunelor materiale, întrucât instanța a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În ceea ce privește criticile legate de solicitarea reclamanților, B. și C., de a fi obligată intimata să achite în favoarea reclamanților suma de 2000 RON/lunar, începând cu luna mai 2015 pe durata vieții, reprezentând contravaloarea întreținerii pe care fiul lor F. o presta, precum și dobânda legală calculată asupra acestei sume, începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, respectiv data de 19.05.2015 și până la data plății efective, se învederează că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1390 C. civ.

Cu privire la criticile referitoare la greșită respingere a acțiunii în despăgubiri formulată de reclamantul D., se învederează că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât sunt incidente dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ. și, nu dispozițiile art. 1390 C. civ., cum greșit s-a reținut, întrucât între victimă și acest reclamant a existat o relație de afectivitate cu atât mai mult cu cât în urma căsătoriei cu A., sora defunctului, legătura dintre ei a devenit una de familie, raportându-se unul la celălalt ca la un membru al familiei (mai ales că din relația de căsătorie rezultase și un copil).

În ceea ce privește criticile legate de cheltuielile de judecată, reclamanții au arătat că, în condițiile în care acțiunea a fost admisă în parte, legal nu puteau fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât prezentul demers judiciar a fost determinat tocmai de atitudinea pârâtei care a refuzat acordarea despăgubirilor, aceasta fiind în culpă procesuală.

Recursul declarat de pârâte, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat în principal casarea deciziei recurate, casarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, vizează, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

a) nelegala citare a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin încălcarea prevederilor art. 160 alin. (3) C. proc. civ., cât și a E. S.A. - Punctul de lucru Alba-Iulia, prin încălcarea prevederilor art. 160 alin. (1) C. proc. civ.

b) încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de apel, în privința penalităților de întârziere, deși a invocat inadmisibilitatea prin răspunsul la întâmpinare depus în apel, raportat la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

c) încălcarea regulilor de procedură,respectiv a principiului disponibilității, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ce atrage sancțiunea nulității, în condițiile în care instanța de apel a acordat penalitățile de întârziere motivat de faptul că nu a răspuns în termenul legal de 3 luni, deși în primă instanța nu au fost solicitate penalități de întârziere pe acest motiv.

d) motivarea succintă dată de instanța de apel nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de 13 C. proc. civ., 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și 6 CEDO; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Totodată, pârâtele au susținut că au fost greșit aplicate normele de drept material, cum prevede art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru:

a) respingerea în mod nelegal a excepției lipsei capacității procesuale de folosința a E. S.A. - Punctul de lucru Alba-Iulia, prin încălcarea art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990;

b) aplicarea greșită a dispozițiilor Normei ASF 23/2014 în loc de Ordinul CSA nr. 14/2011;

c) necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie, prin încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011;

d) încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Ordinul CSA nr. 14/2011 în privința penalităților de întârziere.

Pârâtele au mai învederat că în dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului București este înregistrată o acțiune în răspundere civilă delictuală de către moștenitorii conducătorului auto I., respectiv reclamanții J., K. și L., în contradictoriu cu CNAIR, prin care se solicită daune ca urmare a aceluiași eveniment, dosar civil suspendat până la soluționarea definitivă a dosarului penal.

Din perspectiva motivelor de recurs invocate, în principal pârâtele au solicitat casarea deciziei civile nr. 166/A/2019, și, a sentinței civile nr. 61/2019, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., având în vedere criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea de fond este nemotivată sub aspectul petitului de acordare a penalităților de întârziere, iar în subsidiar, pârâtele au solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Pârâtele au susținut că, raportat la considerentele sentinței pronunțate de prima instanță, părțile se află în situația unei lipse totale de motivare a petitului de acordare a penalităților de întârziere, în contradicție cu dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care prevede că instanța trebuie să menționeze în considerente motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, practic, prima instanța a redat doar textul articolului 38 din Norma ASF nr. 23/2014, fără a indica în concret de ce se impune admiterea acestui petit de penalități de întârziere și de ce sunt nefondate apărările formulate în privința acestui aspect.

Pârâtele au mai învederat că, în privința excepției lipsei capacității de folosință a pârâtei E.-Agenția Alba Iulia. instanța de apel nu motivează de ce anume a respins această excepție și de ce a înlăturat argumentele pârâtei de admitere a excepției, motiv pentru care se susține încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ.

Prin urmare, pârâtele susțin că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența în materie, încălcând normele de drept material, respectiv art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, aspect ce rezultă din faptul că instanța de apel nu a făcut referire în cadrul hotărârii la o altă practică judiciară în materie.

Pârâtele învederează că în mod greșit a reținut instanța de apel că "daunele morale acordate urmăresc să asigure pârtii vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabilă, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate" (pag. 45 din decizie), în condițiile în care "banii sub nicio formă nu pot duce la un transfer de afectivitate" (pag. 19 din decizie).

În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtele arată că în mod greșit a fost soluționată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei E. S.A. - Punctul de lucru Alba-Iulia, fiind încălcate dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în condițiile în care în calitate de pârâtă în cauză este chemată și E. S.A. prin sucursala Alba Iulia, cu ignorarea regimului juridic al sucursalei unei societăți comerciale și, al actelor încheiate de aceasta, stabilit prin prevederile art. 43 din Legea nr. 31/1991 privind societățile comerciale, sens în care se solicită admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acesteia.

În acest sens, se arată că sucursala, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, este doar un dezmembrământ fără personalitate juridică a societății mamă, fiind o extensie în teritoriu a acesteia. Sucursala nu are aptitudinea de a avea drepturi și obligații proprii, întrucât nu are capacitate de folosință și nici un patrimoniu propriu. Astfel, drepturile și obligațiile atribuite sucursalelor sunt de fapt, ale societății mamă, iar orice drept și orice obligație, se poate naște doar în patrimoniul societății mamă și doar în cazul unui mandat acordat de societatea mamă pentru încheierea actului. Regimul juridic al sucursalei este identic tuturor celorlalte sedii secundare ale societății, inclusiv regimului juridic al punctului de lucru, fapt menționat expres în cadrul art. 43 alin. (3) al Legii nr. 31/1990.

Din această perspectivă, se arată că, în condițiile în care a fost depus în primă instanță certificatul constatator de la ORC, de unde rezultă faptul că E. S.A. -Alba Iulia este un punct de lucru, în mod nelegal a respins instanța de apel această excepție, prin încălcarea dispozițiilor de drept material, respectiv art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, câtă vreme sucursala nu are personalitate juridică proprie, ea făcând parte din structura organică a societății primare fondatoare și, doar aceasta din urmă are calitatea de subiect de drept distinct.

Pârâtele învederează și faptul că instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material, respectiv a aplicat Norma ASF nr. 23/2014, în loc de Ordinul CSA nr. 14/2011, în condițiile necorelării daunelor morale în raport de practica judiciară națională în materie, prin încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care menționează expres faptul că daunele morale se acordă în raport de legislația și jurisprudența din România, însă instanța de apel a apreciat că daunele morale sunt lăsate la aprecierea judecătorului.

Prin urmare, susțin pârâtele, instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența națională, încălcând normele de drept material, respectiv art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, aspect ce se confirmă și prin faptul că instanța de apel nu a făcut referire în cadrul hotărârii la practica judiciară.

Din perspectiva motivelor de recurs invocate, pârâtele au solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 61/2019, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în prima instanță, Tribunalul Cluj, iar în subsidiar casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

Recurenta pârâtă E. S.A., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanți, iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenții reclamanți au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâte, prin care au invocat excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului care a semnat recursul pârâtelor, excepția lipsei calității procesual pasive a intimaților D. și CNAIR, excepția lipsei de interes în formularea recursului împotriva intimaților D. și CNAIR, excepția nulității recursului declarat împotriva intimaților D. și CNAIR, precum și excepția inadmisibilității și nulității recursului declarat împotriva hotărârii primei instanțe. Pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta pârâtă E. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanți. Recurenții reclamanți au depus răspuns la întâmpinare. 6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat, iar prin încheierea din 1 octombrie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanții A., B., C. și D. și de pârâtele E. S.A. Voluntari și E. S.A. Agenția Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 166/A din 11 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și a dispozițiilor invocate art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cum hotărârea instantei de apel a fost criticată de pârâte din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că se poate cere casarea hotărârii când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În ceea ce privește criticile pârâtelor sub aspectul incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea vizează nelegala citare a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, susținându-se încălcarea prevederilor art. 160 alin. (3) C. proc. civ.

Este real că dispozițiile art. 160 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "în lipsa părții nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată și de celelalte părți ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs", numai că, aceste dispoziții nu sunt incidente în litigiul pendinte, în condițiile în care, la instanța de fond, a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, precum și în condițiile în care niciuna din părți nu a apelat această soluție a tribunalului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile pârâtelor legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat atât de reclamanți, precum și de pârâte, ce vizează ipoteza în care hotărârea "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce nu se verifică în cauză.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la considerentele reținute de instanța de apel în argumentarea soluției adoptate, precum și la criticile de recurs, având în vedere și limitele în care a fost învestită instanța de apel prin apelul reclamanților și respectiv al pârâtelor, Înalta Curte reține că este fondată critica legată de incidența motivului de recurs prevăzut de art/.488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În argumentarea/motivarea soluției adoptate, instanța de apel a reținut următoarele considerente (ce vor fi redate integral pentru o raportare a motivelor de recurs la acestea, în condițiile în care recurenții susțin atât incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, precum și pct. 8 C. proc. civ.).

"Prin propriul apel pârâta E. S.A., a solicitat în principal, admiterea apelului, anularea hotărârii și trimiterea spre rejudecare Tribunalului Cluj, secția Civilă, raportat la lipsa motivării petitului de acordare a penalităților de întârziere, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, respectiv: admiterea excepției lipsei calității procesual active a reclamanților-relativ la pretențiile privind despăgubirile materiale în valoare de 680 RON reprezentând contravaloarea operațiunilor de tractare a autoturismului;

- admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a E. S.A. - Sucursala Alba-Iulia, sens în care apelul vizează și încheierea de ședința din data de 12.10.2018 prin care prima instanța a respins această excepție;

- admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a apelantei, relativ la pretențiile privind despăgubirile materiale în valoare 220 RON reprezentând contravaloarea combustibilului aflat în autoturismul implicat în accident, potrivit art. 27 pct. 8 din Norma ASF nr. 23/2014;

- diminuarea daunelor materiale acordate de prima instanță până la cuantumul sumei de 13.520.1ei pentru intimatul/reclamant C. și suma de 13.422,61 RON (suma solicitată prin cererea de chemare în judecată) pentru intimata/reclamantă B.;

- diminuarea daunelor morale, în conformitate cu dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, în strictă corelație cu practica judiciară în materie, până la concurența sumelor ofertate - A. (sora defunctului) - 29.000 RON, B. (mama defunctului) - 70.000 RON și C. (tatăl defunctului) -70.000 RON;

- respingerea penalităților de întârziere acordate de prima instanță, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data formulării cererii de despăgubire către asigurator - 19.05.2015 și până la data plății efective ca nefondate"; De asemenea, instanța de apel în motivarea soluției adoptate a mai reținut că:

"prin propriul apel reclamanții A., B., C. și D., au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată, exonerarea lor de la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanță, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanților.

Ca urmare a admiterii apelului, solicită admiterea în întregime a acțiunii și să se dispună obligarea pârâtei să achite în favoarea apelanților C. și B. suma de 2.000 RON/lunar, începând cu luna mai 2015 și până la finalul vieții, reprezentând contravaloarea întreținerii pe care fiul lor F. le-o presta, precum și dobânda legală calculată asupra acestei sume, începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015 și până la data plății efective; obligarea pârâtei să achite în favoarea reclamanților suma de 1.000.000 Euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului numitului F., din care: suma de 300.000 Euro în favoarea apelantului C.; suma de 300.000 Euro în favoarea apelantei B.; suma de 300.000 Euro în favoarea apelantei A.; suma de 100.000 Euro pentru D., precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere (iar în subsidiar - dobânda legală) calculate asupra acestor sume începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015 și până la data plații efective.

În motivarea soluției adoptate, instanța de apel a mai reținut că: "În ceea ce privește starea de fapt a cauzei, astfel cum aceasta a fost evidențiată de ansamblul probatoriului administrat în fața primei instanțe, aceasta a fost pe larg expusă în considerentele sentinței primei instanțe, motiv pentru care nu va fi reiterată în paginile prezentei decizii.

Cu privire la dispozițiile legale aplicabile.

Singura subliniere care se impune a fi făcută vizează împrejurarea că, în raport de data producerii evenimentului asigurat, 03.05.2015, în cauză este aplicabilă Norma ASF nr. 23/06.11.2014, intrată în vigoare la data de 01.01.2015 și aflată în vigoare până la data de 23.12.2016, când, prin art. 44 din Norma ASF nr. 39/2016, aceasta a fost abrogată, și aceasta pentru că antrenarea răspunderii civile delictuale a asigurătorului, chiar dacă aparent își are originea în polița de asigurare, în realitate este generată de producerea riscului asigurat, adică de săvârșirea faptei delictuale, a accidentului din 03.05.2015.

Cu privire la critica referitoare la cuantumul daunelor morale, din ambele apeluri.

În opinia reclamanților apelanți cuantumul daunelor morale acordate prin sentința apelată este exagerat de mic, nejustificat în raport cu prejudiciul suferit de reclamanți, reclamanții apreciind că nu s-a respectat principul reparării integrale a prejudiciului și că instanța nu a făcut altceva decât să acorde o sumă derizorie cu titlu de daune morale, insuficientă pentru a suprima suferința morală a reclamanților și pentru a prezenta un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei.

De cealaltă parte, pârâta apelantă susține că daunele morale acordate de instanța fondului sunt într-un cuantum exagerat, nejustificat de mare, raportat atât la particularitățile cauzei, cât și la sumele acordate cu titlu de daune morale în jurisprudența instanțelor judecătorești.

Curtea constată că criticile reclamanților, referitoare la daunele morale sunt nefondate, în timp ce criticile pârâtei apelante, în această privință sunt parțial fondate, motivat pe considerentele ce urmează a fi expuse:

Curtea constată că, neexistând criterii legale de acordare a daunelor morale, acestea sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului, care trebuie să țină seama, în concret, de particularitățile fiecărui caz în parte.

Pe de altă parte, este bine știut faptul că suferințele morale nu pot fi evaluate strict pecuniar și că rolul acestora este de a oferi persoanei prejudiciată moral o recompensă cât de cât acoperitoare a traumei morale suferite, fără însă să se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză.

Oricum, pentru un părinte, pierderea unui copil - indiferent de vârsta copilului și independent de faptul că părinții mai au sau nu și alți copii - reprezintă în mod cert cea mai cumplită traumă posibilă, nimeni și nimic, niciodată, neputând compensa pierderea respectivului copil.

Prin urmare, indiferent care ar fi cuantumul daunelor morale acordate unui părinte pentru pierderea propriului copil, acestea nu pot să umple golul din sufletul părintelui, gol care ar putea fi acoperit doar prin readucerea înapoi a copilului.

Și cum acest lucru nu este posibil, acordarea unor daune morale într-un cuantum cât de cât rezonabil ar putea fi în măsură să ofere o compensație cât de cât acoperitoare a traumei morale suferite și a cumplitei tragedii care i-a lovit pe cei doi părinți.

Tot astfel, pierderea unui frate, mai ales dacă relația dintre frați a fost una mai apropiată, nu poate fi compensată sau acoperită în totalitate printr-o sumă de bani, în condițiile în care, oricare ar fi cuantumul acestei sume de bani, fratele decedat rămâne pierdut pentru totdeauna, nici o altă persoană, fie ea prieten apropiat sau rudă, neputând lua locul fratelui decedat.

Este bine știut faptul că în legislație nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, traumele create în această situație fiind incomensurabile, însă, jurisprudența în materie a fost constantă, în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare în integrum a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu.

Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părții vătămate o alinare în condiții de viată mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.

Însă, sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză, ci ele trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferință certă, rezultată din producerea riscului asigurat.

Este cert faptul că pierderea unei ființe dragi, a unui frate, sau, și mai cumplit, pierderea unui copil, nu se poate recompensa material cu nimic, niciodată, așa încât, este greu de apreciat și de stabilit care ar fi cuantumul daunelor morale care s-ar putea acorda într-o astfel de situație.

Indiferent care ar fi suma acordată cu titlu de daune morale, fie ea mai mică ori mai mare, trauma emoțională suferită prin pierderea unei ființe dragi, și în deosebi, prin pierderea unui copil de către părinții săi, respectiv, prin pierderea unui frate nu poate fi definitiv eradicată prin acordarea unui anumit cuantum al daunelor morale.

Apoi, este de luat în considerare și faptul că reclamanții nu au probat faptul că s-ar fi aflat în întreținerea legală a defunctului și că, datorită dispariției acestuia, le-ar fi periclitată și amenințată întreținerea zilnică.

De asemenea, reclamanții nu au dovedit faptul că s-ar fi gospodărit împreună cu defunctul și că ar fi fost o familie, în accepțiunea pe care legea o conferă acestei noțiuni, adică soț, soție, copiii sau alți descendenți în linie dreaptă în vârstă de până la 18 ani aflați în întreținerea defunctului, precum copiii sau alți descendenți în linie dreaptă în vârstă de peste 18 ani, dar nu mai mult de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor și în întreținerea defunctului (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, definiția noțiunii de familie cuprinsă în art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 251/2011, modificată prin Legea nr. 193/2008).

Împrejurarea că defunctul îi mai ajuta sporadic financiar pe reclamanți, nu justifică acordarea unor daune morale într-un cuantum nerezonabil, și care să ducă la îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților.

Nu s-a făcut dovada de către reclamanți nici a împrejurării că ar fi membri ai familiei defunctului, respectiv, că ar fi avut domiciliul ori reședința comună cu defunctul și s-ar fi gospodărit din punct de vedere legal împreună cu acesta (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, definiția noțiunii de familie cuprinsă în art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 251/2011, modificată prin Legea nr. 193/2008).

Ceea ce s-a susținut, în mod constant de către reclamanți, a fost existența unei strânse legături cu defunctul, concretizată prin petrecerea unui timp îndelungat împreună, precum și existența unei afecțiuni între reclamanți și defunct.

În raport de toate aceste argumente, Curtea constată că daunele morale acordate prin sentința fondului nu sunt într-un cuantum rezonabil și echitabil, impunându-se a fi modificate, conform dispozitivului prezentei decizii, Curtea constatând că daunele morale care trebuiesc acordate trebuie să aibă natura unei consolări rezonabile și echitabile, iar nu să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză.

Indiferent de repercusiunile psihice suferite de reclamanți și îndeosebi de reclamanta A., acestea nu pot constitui un fundament suficient pentru acordarea unor daune morale exagerat de mari și care să poată fi catalogate, finalmente, ca reprezentând o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, prin depășirea evidentă a scopului compensatoriu, rezonabil și echitabil, pentru consolarea pierderii unei ființe dragi.

Desigur, pierderea unei ființe dragi, a unui copil și a unui frate, în realitate, nu poate fi consolată și reparată cu nimic și prin nimic, însă, daunele morale nu trebuie și nu pot să fie excesive, și nici să conducă la o îmbogățire nejustificată.

Prin urmare, Curtea apreciază că acordarea unor daune morale în cuantum de câte 60.000 Euro fiecăruia dintre reclamanții B. și C., respectiv, 40.000 Euro pentru reclamanta A., reprezintă o despăgubire cât de cât suficientă, rezonabilă și echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Din această perspectivă Curtea constată că este fondată critica pârâtei apelante și vădit nefondată critica apelanților reclamanți, referitoare la cuantumul daunelor morale.

Cu privire la daunele materiale.

Pârâta apelantă a arătat faptul că în mod nelegal prima instanță a acordat reclamanților daunele materiale în cuantumul solicitat de către aceștia prin petitul cererii de chemare în judecată, în condițiile în care nu există documente justificative pentru suma ce depășește 9.132,11 RON, apelanta arătând că este de acord cu daune materiale în sumă de 13.120 RON pentru C. și în sumă de 13.422,61 RON pentru B..

Curtea constată că aceste critici din apelul pârâtei sunt parțial fondate, motivat pe considerentele ce urmează a fi expuse:

Potrivit art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. a), b), c), și d din Norma ASF nr. 23/2014, prevăd că la stabilirea despăgubirilor în caz de deces se au în vedere:

"a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;

b) cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;

c) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

d) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Prin cererea introductivă de instanță reclamanții au solicitat acordarea unor daune materiale în sumă totală de 37.112,61 RON, din care, suma de 23.470 RON achitată de către reclamantul C., iar suma de 13.422,61 RON achitată de către reclamanta B..

Curtea constată că din totalul acestor despăgubiri materiale reclamanților nu li se pot acorda următoarele sume, pentru simplul fapt că aceste sume nu se încadrează cu fidelitate în textul art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. a), b), c), și d din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv, nu s-a făcut dovada cu documente justificative că ar fi fost efectiv achitate și suportate de către reclamanți:

- suma de 680 RON, reprezentând contravaloarea operațiunii de tractare a autoturismului avariat în urma accidentului, nu poate fi acordată, întrucât, factura fiscală nr. x/04.05.2015 și chitanța nr. x/04.05.2015 au fost emise pe numele S.C. H. S.R.L.;

- suma de 220 RON, reprezentând contravaloarea combustibilului aflat în mașina avariată nu poate fi acordată, întrucât nu fi circumscrisă niciuneia dintre ipotezele avute în vedere de art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. a), b), c), și d din Norma ASF nr. 23/2014; în privința acestei sume nu poate fi reținută critica pârâtei apelante, referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei cu privire la acest petit, în raport de dispozițiile art. 27 pct. 8 din Norma ASF nr. 23/2014, pentru simplul fapt că, pe de o parte, această sumă nu reprezintă o sumă pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să o plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredințat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul, iar pe de altă parte, ea nu vizează o veritabilă excepție, ci are în vedere eventualul caracter întemeiat ori neîntemeiat al acestei pretenții a reclamanților, prin raportare la probele administrate în susținerea acestei pretenții;

- suma de 7.581,5 RON, reprezentând contravaloarea mesei de înmormântare servită la cantina din Turda, conform facturii nr. x/06.05.2015 și a bonului fiscal anexat, eliberate de S.C. M. S.R.L., nu poate fi acordată deoarece, așa cum rezultă din Nota de plată emisă de S.C. M. S.R.L., atestată de mențiunea olografă și de semnătura numitei G., în calitate de reprezentant al S.C. M.