ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 926/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 6 decembrie 2016, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. și E., obligarea la plata următoarelor sume:

- 37.112,61 RON cu titlu de daune materiale către reclamanții B. și C., cu penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, până la plata sumei;

- 2.000 RON lunar către reclamanții B. și C., reprezentând contravaloarea întreținerii pe care o presta fiul defunct;

- 1.000.000 euro cu titlu de daune morale către toți reclamanții (câte 300.000 euro către reclamanții A., B., C. și 100.000 euro către reclamantul D.), cu penalități de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, până la plata sumei.

În cauză a fost introdusă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în calitate de chemat în garanție.

Prin sentința civilă nr. 61/11.02.2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a hotărât următoarele:

- a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta E. S.A prin întâmpinare;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. S.A, invocată de aceasta prin întâmpinare;

- a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei E. S.A. - Sucursala Alba-Iulia, invocată de pârâta E. S.A prin întâmpinare;

- a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. și E. S.A. - Sucursala Alba Iulia și, pe cale de consecință, a obligat pârâta E. S.A. să achite în favoarea reclamanților C. și B. suma de 37.112,61 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de către aceștia ca urmare a decesului numitului F., precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător 19.05.2015 și până la data plății efective, respectiv suma de 23.470 RON achitată de către reclamantul C. și suma de 13.422,61 RON achitată de către reclamanta B.;

- a obligat pârâta E. S.A. să achite reclamanților suma de 240.000 euro în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului numitului F., după cum urmează: suma de 80.000 euro în favoarea reclamantului C., suma de 80. 000 euro în favoarea reclamantei B., suma de 80.000 euro în favoarea reclamantei A., precum și penalități de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, respectiv 19.05.2015 și până la data plății efective;

- a respins, în rest, pretențiile reclamanților B. și C.;

- a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantul D.;

- a respins cererea de chemare în garanție a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, formulată de pârâta E. S.A.

- a obligat reclamanții, în solidar, la plata în favoarea pârâtei E. S.A. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale reprezentate de onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile litigiului.

Prin decizia civilă nr. 166/A din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâta E. S.A. și a schimbat în parte sentința apelată, după cum urmează:

- a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamanților C. și B., de la suma de câte 80.000 euro, la suma de câte 60.000 euro, în favoarea fiecăruia dintre aceștia;

- a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A., de la suma de 80.000 de euro, la suma de 40.000 euro;

- a diminuat cuantumul daunelor materiale stabilite în favoarea reclamanților C. și B., de la suma de 37.112,61 RON, la suma de 17.246,1 RON;

- a respins petitul de acordare a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, aferente pretențiilor reprezentând daunele materiale;

- a stabilit că data acordării penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, aferente pretențiilor reprezentând daune morale, este 30.08.2015;

- a menținut, în rest, sentința atacată;

- a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs toate părțile.

Prin decizia nr. 2495 din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanții A., B., C. și D. și de pârâtele E. S.A. Voluntari și E. S.A. - Agenția Alba Iulia, a casat decizia recurată, nr. 166/A din 11 septembrie 2019, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. A respins cererea de întoarcere a executării efectuate în baza deciziei recurate.

Prin decizia civilă nr. 75A din 17 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelurile declarate de reclamanții A., B., C., D. și pârâta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 61 din 11.02.2019 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

- a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamanților C. și B., de la suma de 80.000 euro, la suma de 60.000 euro, pentru fiecare;

- a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A., de la suma de 80.000 euro, la suma de 40.000 euro;

- a stabilit ca dată a acordării penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, aferente penalităților reprezentând daune morale, ca fiind data de 30.08.2015;

- a diminuat cuantumul daunelor materiale stabilite în favoarea reclamanților C. și B., de la suma de 37.112,61 RON, la suma de 30.700 RON;

- a respins petitul de acordare a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi aferente pretențiilor reprezentând daune materiale;

- a obligat pârâta la plata sumei de 1000 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului D., cu penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii;

- a obligat, în solidar, reclamanții să plătească pârâtei 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond;

- a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate;

- a respins cererea formulată de E. S.A. pentru întoarcerea executării silite;

- a respins cererea formulată de reclamanții apelanți A., B., C. și D. pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanții A., B., C., D. și de pârâtele E. S.A. și E. S.A., punctul de lucru Alba Iulia.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții A., B., C., D. au expus următoarele aspecte:

- hotărârea este lipsită de temei legal în ceea ce privește reducerea cuantumului daunelor morale, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în cauză, dar și a deciziei de casare pronunțată de ICCJ, respectiv decizia nr. 2495/19.11.2020; aspectele trasate de instanța de recurs pe aspectul cuantificării daunelor morale nu au fost respectate de instanța de apel în rejudecare, motivarea nefiind aptă să satisfacă lipsurile reținute de ICCJ; valoarea despăgubirilor stabilită de instanța de apel nu respectă un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei; nu există niciun temei juridic pentru ca instanța să reducă și să acorde contravaloarea despăgubirilor morale într-un cuantum diferit surorii și părinților defunctului, în conditiile în care toate probele administrate în cauză, atât martorii, cât și rapoartele de psihodiagnostic și evaluare sau consiliere psihologică au relevat existența șocului emoțional, un scor foarte ridicat pentru emotiile negative disfuncționale, fiind confirmată existența unor cogniții care generează depresie și anxietate în cazul tuturor recurenților, care au determinat deteriorări la nivelul funcționării vieții cotidiene, după producerea evenimentului rutier și dezvoltarea unui comportament dezadaptativ;

- hotărârea instanței de apel este nemotivată sub aspectul daunelor morale; în motivarea deciziei din apel nu se menționează care sunt condițiile de echitate și rezonabilitate avute în vedere de instanță pentru cuantificarea daunelor morale, deși se face trimitere la aceste condiții în repetate rânduri; nu rezultă din considerentele deciziei de apel care au fost în concret motivele care au determinat admiterea apelului asigurătorului și reducerea cuantumului daunelor morale față de cel stabilit de prima instanță; de asemenea, instanța de apel nu a expus motivele pentru care a respins apelul reclamanților privind majorarea cuantumului daunelor morale;

- instanta de apel a încălcat prevederile art. 49 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că nu a ținut seama de legislatia și jurisprudenta din România, iar această afirmație este valabilă în privința manierei de stabilire a cuantumului daunelor morale în privința tuturor recurenților;

- chiar dacă, așa cum a reținut și Curtea de Apel, în legislație nu există criterii clare pentru individualizarea cuantumului daunelor morale, totuși instanța de apel trebuia să țină seama de particularitățile cazului; natura și intensitatea suferințelor și a traumelor suferite de către reclamanți depinde în mod direct atât de legătura afectivă cu defunctul, cât și de modul în care s-a petrecut accidentul; rapoartele de evaluare psihologică depuse la dosar relevă existența unui puternic șoc emoțional, care a generat necesitatea intervenției specialistului în psihiatrie;

- pe de altă parte, acordarea unor despăgubiri morale în cuantum diferit surorii și părinților victimei nu se justifică în speță și nu are niciun fundament legislativ sau în jurisprudență;

- instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere la soluționarea cauzei limitele de despăgubire prevăzute de art. 24 din Norma ASF nr. 23/2014;

- instanta de apel nu a stabilit obligarea asiguratorului la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, conform art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, calculate asupra despăgubirilor materiale, reținând greșit faptul că reclamanții ar fi formulat prima cerere de despăgubire la 29.05.2015, la care nu s-au atașat și documentele justificative privind contravaloarea prejudiciului material suportat; prima cerere de despăgubire au formulat-o la 19.05.2015 și apoi au revenit la 29.05.2015, cererea de despăgubire fiind comunicată prin e-mail împreună cu actele anexă; așadar, avizarea producerii evenimentului s-a făcut la 19.05.2015 și nu la 29.05.2015;

- hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul neacordării penalităților de întârziere calculate asupra daunelor materiale, întrucât instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014;

- în măsura în care asiguratorul ar fi apreciat că nu poate soluționa cererea reclamanților de despăgubire formulată cu privire la daunele materiale, întrucât îi lipseau dovezile justificative de plată pentru sumele pretinse, ar fi trebuit să le solicite în scris depunerea documentelor necesare soluționării cererii, conform art. 37 alin. (4) sau, în termenul de 3 luni de la avizarea producerii accidentului, (adică cel târziu la 19.08.2015) și să expună motivele pentru care nu a aprobat, total sau partial, pretențiile de despăgubire;

- o astfel de notificare nu a fost comunicată nici cu privire la modul de soluționare a daunelor materiale și nici cu privire la modul de soluționare a cererii privind acordarea daunelor morale;

- recurenții au solicitat obligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere de 0,2% calculate asupra daunelor materiale, în principal, începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurator, 19.05.2015, iar în subsidiar începând cu data expirării termenului de 3 luni în care asiguratorul avea obligația să comunice notificarea, conform art. 37 alin. (1), respectiv începând cu data de 20.08.2015;

- în opinia recurenților, penalitățile de întârziere aferente daunelor morale trebuiau calculate începând cel târziu cu data de 20.08.2015, după expirarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014;

- hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1390 C. civ.; instanța de apel a considerat în mod greșit că art. 1390 alin. (1) din cod trebuie interpretat în sensul că persoanele îndreptățite la repararea prejudiciului cauzat de decesul unei persoane sunt doar cele care beneficiază în mod efectiv de întreținerea defunctului, adică în măsura în care persoanle respective se află în stare de nevoie; în realitate, posibilitatea de a obține despăgubiri depinde de existența îndreptățirii, nu de prestarea efectivă a întreținerii;

- în ipoteza de față, posibilitatea prestării întreținerii trebuie raportată la întreaga viață a recurenților, nu doar la momentul decesului numitului F.; instanța de apel a analizat starea de nevoie a recurenților și posibilitățile financiare ale defunctului de la data decesului; recurenții sunt persoane care au nevoie de sprijin material și moral, pe care evident nu îl vor primi de la fiul acestora; pentru aceste considerente au solicitat obligarea asiguratorului la plata contravalorii întreținerii pe care F. le-o presta și de care sunt lipsiți în prezent, aspect în privinta căruia solicită admiterea recursului;

- cuantumul daunelor morale stabilite de către instanța de apel în favoarea recurentului D. este foarte redus și se justifică a fi suplimentat prin prisma relațiilor cu victima, relație afectivă, de atașament și de încredere;

- în privința penalităților de întârziere calculate asupra daunelor morale de 1.000 euro, instanța de apel a reținut că acestea se vor calcula din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii; or, nu există niciun temei legal pentru stabilirea penalităților de la acel moment, instanța de apel încălcând prevederile art. 6-38 din Norma ASF nr. 23/2014;

- recurenții consideră că se impune exonerarea lor de la plata cheltuielilor de judecată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată compuse din onorariul avocațial achitat în primă instanță și în apel; faptul că pretențiile le-au fost admise într-o mică masură față de ceea ce au solicitat, așa cum a reținut instanța de apel, nu înseamnă ca nu sunt îndreptățiți la recuperarea cheltuielilor de judecată; demersul lor a fost generat de faptul că oferta financiară a intimatei a fost una derizorie, care nu a putut fi acceptată, iar valoarea despăgubirilor stabilite de către instanță este semnificativ mai mare decât oferta de despăgubire; chiar dacă acțiunea a fost admisă în parte, daunele acordate/stabilite au fost mult mai mari decât sumele propuse de către asigurator, astfel ca nu pot fi calificați ca fiind partea cazută în pretenții pentru a se dispune obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată;

- prezentul demers judiciar a fost pricinuit tocmai de atitudinea pârâtei care a refuzat acordarea despăgubirilor în cuantumul corect; în mod cert asiguratorul este în culpă procesuală, atat față de reclamanți, cât și față de chematul în garanție - cererea de chemare în garanție fiind respinsă; trebuie avut în vedere și faptul că onorariul de 4.500 RON s-a achitat de către intimată, atât pentru redactarea întâmpinării, cât și pentru redactarea cererii de chemare în garanție; cum cea din urmă cerere s-a respins, iar acțiunea reclamanților a fost într-o bună măsură admisă, soluția de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată este apreciată ca fiind greșită, sens în care solicită, ca efect al admiterii recursului, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată;

- instanța nu a dispus obligarea asiguratorului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților, cu toate că la dosarul cauzei au depus, odată cu răspunsul la întampinare, chitanțele în valoare de 450 RON pentru întocmirea rapoartelor de psihodiagnostic și evaluare clinică care au fost avute în vedere de catre instanță la soluționarea cauzei; costurile pentru efectuarea acestor rapoarte este același, indiferent de valoarea pretentiilor admise; solicită obligarea pârâtei la plata acestor cheltuieli de judecată;

- pentru toate aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată;

- în drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel de către pârâtele E. S.A. și E. S.A., punct de lucru Alba Iulia sunt următoarele:

- instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs încadrabil în art. 488 pct. 5 C. proc. civ. au fost încălcate prevederile art. 14 și 22 din C. proc. civ., întrucât instanța a pronunțat hotărârea în baza altei norme decât cea indicată de ambele părți și fără a pune în discuția părților acest aspect; la momentul încheierii contractului RCA, 05.12.2014, era în vigoare Legea nr. 136/1995 cu norma de punere în aplicare Ordinul CSA nr. 14/2011; aprecierile instanței de apel sunt greșite în raport de art. 6 din Noul C. civ. instanța nu a pus în discuție norma aplicabilă în cauză, sens în care a încălcat dreptul la apărare atât timp cât instanța a înlăturat Ordinul CSA nr. 14/2011 pe care pârâta și-a întemeiat toate apărările;

- instanța de apel a încălcat dezlegările obligatorii și limitele casării cu privire la penalitățile de întârziere, modalitatea de stabilire a daunelor morale și materiale, ceea ce înseamnă nesocotirea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ. instanța de apel în rejudecare nu a ținut cont de indicațiile trasate de instanța de recurs, că a fost încălcat art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, atât timp cât nu s-a raportat deloc la jursprudența constantă a instanței de apel;

- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. în privința penalităților de întârziere, întrucât instanța de recurs a constatat deja că, dacă s-ar acorda penalități pentru nerespectarea termenului de 3 luni, ar fi depășite limitele apelului;

- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. în privința penalităților de întârziere, acestea fiind acordate pentru nerespectarea obligației de a răspunde cererii de despăgubire în termen de 3 luni, în condițiile în care s-au solicitat pentru diminuarea nejustificată a ofertei; și acest motiv de recurs este formulat ca urmare a încălcării art. 501 C. proc. civ. în condițiile în care prin decizia nr. 2495/2020 instanța de recurs deja a tranșat faptul că penalitățile de întârziere trebuie să se judece în limitele învestirii prin cererile de apel; instanța de apel a încălcat principiul disponibilității întrucât a fost învestită în privința penalităților doar cu apelul pârâtei, nu și cu apelul reclamanților;

- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 56 C. proc. civ. prin respingerea apelului cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a E.; scopul reglementării art. 56 alin. (2) C. proc. civ. este de a legitima procesual și entitățile fără personalitate juridică pentru a asigura dreptul de acces la justiție, or, în situația în care există o societate mamă cu personalitate juridică, textul de lege nu este activat, întrucât nu este necesară protecția oferită de acesta; E. S.A., Agenția Alba Iulia este un punct de lucru conform extrasului ORC aflat la dosar, nu are organe de conducere proprii, fiind un loc în care își desfășoară activitatea angajații societății, sens în care nu poate sta în judecată în baza art. 56 C. proc. civ.

- a operat o încălcare a dispozițiilor art. 723 alin. (2) C. proc. civ., întrucât s-a respins întoarcerea executării prin aplicarea art. 500 din același cod; instanța de apel reține că desființarea actelor se dispune de instanța de recurs conform art. 500 C. proc. civ., ignorând dispozitiile art. 723 alin. (2) din același cod, invocate de pârâtă, negându-și competența; raportat la art. 723 alin. (2) C. proc. civ. instanța de apel avea competența de a se pronunța asupra cererii de întoarcere a executării silite din dosarul nr. x/2020 al BEJ G., întrucât aceasta avea și competența de a rejudeca fondul, iar în recurs prin decizia nr. 2495/2020 nu s-a luat această măsură;

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei; motivarea dată de instanța de apel cu privire la daunele morale, penalitățile de întârziere și cererea de întoarcere a executării silite nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13, art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ. și art. 6 CEDO;

- pe aspectul nemotivării cu privire la modalitatea de despăgubire a daunelor morale, nu reiese dacă practica judiciară a fost avută în vedere sau nu "poate fi luată în considerare’’, fără a se face trimitere la aceasta, urmată de "nu pot fi generalizate astfel că nu pot fi acordate aceleași despăgubiri’’, reiese și o contradicție în sensul că totuși aceasta nu poate sta la baza modalității de stabilire a despăgubirilor morale;

- pe aspectul nemotivării cu privire la penalitățile de întârziere, raportat la considerentele instanței de apel expuse la pagina 36 a deciziei nr. 75A din 2020, reiese că aceasta nici nu a intrat în cercetarea fondului, întrucât a reținut că "legiuitorul a oferit pârâtei și posibilitatea de a efectua propriile investigații, de a solicita înscrisuri, ori din probatoriul administrat nu reiese că a făcut asemenea investigații’’;

- instanța de apel nu a analizat pretinsa diminuare nejustificată a ofertelor, deși pe acest motiv s-au solicitat penalitățile de întârziere, iar nu pe motivul nerespectării termenului de 3 luni;

- hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; au fost aplicate greșit prevederile Normei ASF nr. 23/2014 în loc de Ordinul CSA nr. 14/2011, cu încălcarea art. 6 C. civ. la momentul încheierii contractului RCA, 05.12.2014, în vigoare era Legea nr. 136/1995 cu norma de punere în aplicare - Ordinul CSA nr. 14/2011; întrucât răspunderea acestei părți este în baza poliței RCA este vorba despre o răspundere contractuală, iar contractul nu poate fi guvernat decât de legea și norma de punere în aplicare în vigoare la data contractării, părțile neputând să prevadă conținutul reglementărilor viitoare care le vor modifica obligațiile;

- au fost încălcate dispozițiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor morale; instanța de apel, în rejudecare, nu a ținut cont de dispozitia cuprinsă în art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât l-a înlăturat complet și nu a reținut măcar articolul corespondent din norma ASF nr. 23/2014, respectiv a reținut că practica juridică poate fi luată în considerare, fără a reieși dacă în concret a fost avută în vedere sau nu; instanța a încălcat prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, conform căruia practica judiciară în materie reprezintă un criteriu esențial de stabilire a despăgubirii;

- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36, 37, 44 și 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011 cu privire la penalitățile de întârziere stabilite; a dispus obligarea la penalități pentru nerespectarea termenului de răspuns de 3 luni, deși prin cererea de avizare din 29.05.2015 din cauză nu era îndeplinită condiția prevăzută de art. 36 alin. (1) și de art. 44 din Ordinul CSA nr. 14/2011 "se dovedește răspunderea asiguratului" (cererea transmisă nu putea fi considerată o cerere de despăgubire în sensul prevederilor indicate având în vedere lipsa anexelor) și dosarul nu putea fi soluționat în procedura amiabilă;

- a considerat instanța de apel că termenul de 3 luni curge de la data comunicării primei cereri de despăgubire, din 29.05.2015, în condițiile în care chiar reclamanții au considerat că cererea nu îndeplinește condițiile legale, nefiind însoțită de suficiente anexe, motiv pentru care au recomunicat cererea cu anexe suplimentare la 24.06.2015;

- a considerat că răspunsul pârâtei din 24.09.2015 este formulat după expirarea termenului de 3 luni, dat fiind faptul că a stabilit curgerea termenului începând cu data comunicării primei cereri de despăgubire 29.05.2015;

- în cauză este incident art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011 în sensul că despăgubirile se puteau stabili doar prin hotărâre judecătorească;

- prin soluția pronunțată, instanța a încălcat și prevederile art. 36 alin. (3) și art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât a considerat că nu prezintă relevanță că nu fusese stabilită vinovăția în procesul penal, că lipseau acte fiindcă pârâta trebuia să facă investigații;

- la data comunicării cererii de despăgubire, 29.05.2016 și 24.06.2015 nu era emis rechizitoriul în cauză, respectiv nu au fost comunicate înscrisuri din care să reiasă vinovăția penală a conducătorului auto;

- instanța nu putea soluționa cererea de despăgubire în lipsa oricăror documente din dosarul penal, fiind necesară atașarea acestuia;

- a operat o încălcare a prevederilor art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011, prin aceea că au fost stabilite penalitățile de la 30.08.2015, în condițiile în care până la momentul pronunțării hotărârii definitive care stabilește cuantumul daunelor morale, acestea nu au caracter cert și exigibil; conform textului, penalități ar putea fi datorate doar de la data la care se comunică hotărârea judecătorească definitivă cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâta va fi obligată să îl plătească, în situatia în care pârâta nu ar fi formulat nicio ofertă sau răspuns în termenul legal;

- recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei nr. 75/A/2022 și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel;

- în drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul întâmpinării formulate la recursul reclamanților, intimatele- pârâte au invocat mai multe excepții:

- excepția de inadmisibilitate a cererii de recurs raportat la solicitarea cuprinsă în aceasta și la soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte în considerarea dispozițiilor art. 497 și art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., cu motivarea că instanța de recurs are posibilitatea doar de a analiza legalitatea hotărârii atacate și, eventual, trimiterea cauzei spre rejudecare; așadar, instanța de recurs nu poate pronunța o hotărâre pe fondul dreptului, de admitere a întregii acțiuni civile;

- excepția de inadmisibilitate în parte a cererii de recurs cu privire la penalitățile de întârziere față de daunele morale și cu privire la daunele morale raportat la art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 501 alin. (3) din C. proc. civ. și limitele casării indicate în decizia nr. 2495/19.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă;prin recursul declarat, reclamanții invocă încălcarea art. 37 NASF 23/2014 arătând că a fost stabilit în mod greșit momentul din care începe să curgă termenul de 3 luni de zile, însă prin Decizia 2495/2020 instanța de recurs a statuat deja că nu se puteau acorda penalitățile de întârziere pentru acest motiv fără a se încălca art. 478 alin. (1) C. proc. civ., considerentele acestei decizii având autoritate de lucru judecat; deși prin decizia 2495/2020 (pronunțată îm primul recurs) s-a admis motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (nemotivarea deciziei din apel), acesta nu a fost invocat de părți pentru nemotivarea daunelor materiale (ci pentru nemotivarea penalităților de întârziere și a daunelor morale), sens în care soluția din apel din decizia 166/A/2019 privind daunele materiale nu ar fi fost casată. În decizia 2495/2020 s-a reținut că se va rejudeca în raport de aspectele enunțate în decizia de recurs, iar cu privire la daunele materiale nu s-au făcut deloc aprecieri.

- excepția nulității recursului raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din același act normativ, fiind criticată netemeinicia deciziei nr. 75/A/2022, iar nu nelegalitatea.

Pe fond, a apreciat că recursul reclamanților este nefondat. În privința daunelor morale apreciază că decizia este motivată având în vedere împrejurarea că motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns specific și explicit față de fiecare afirmație a unei părți, ci presupune expunerea raționamentelor pentru care a fost pronunțată o anumită soluție. Simpla invocare a încălcării art. 49 pct. 2 NASF 23/2014 nu poate sta la baza recursului atâta timp cât nu este argumentată.

Recursul este nefondat și sub aspectul daunelor materiale pentru faptul că soluția pronunțată în această privință nu a fost casată prin decizia 2495/2020. De asemenea, instanța de apel, în rejudecare, a interpretat și aplicat corect art. 1390 C. civ., a analizat toate probele administrate și a constatat faptul că defunctul F. nu le presta reclamanților întreținere în mod curent și nici nu se aflau în starea de nevoie prevăzută de art. 524 C. civ.. Prin urmare, nu erau îndeplinite condițiile legale pentru admiterea cererii întrucât reclamanții realizau venituri superioare față de defunct, aveau constituite inclusiv depozite bancare, obțineau venituri din închiriere și dividente și sunt proprietarii unui imobil în care locuia și defunctul 3 – 4 zile pe săptămână.

Reclamanții critică interpretarea și aplicarea greșită a art. 37-38 NASF 23/2014, însă textele nu sunt incidente având în vedere că cererea de avizare comunicată la 29.05.2018 nu poate fi considerată avizare în condițiile în care nu este însoțită de documente justificative pentru dovedirea existenței și întinderii prejudiciului patrimonial.

Prin decizia 2495/2020, instanța a statuat că acordarea penalităților de întârziere pentru motivul prevăzut de art. 37 al NASF 23/2014 duce la încălcarea principiului efectului devolutiv al apelului, întrucât prin acțiune nu s-au solicitat penalități pentru acest motiv, iar apelul nu a fost declarat în acest sens. În aceste condiții, decizia 2495/2020 are autoritate de lucru judecat, iar împrejurarea că instanța de apel în rejudecare a încălcat dezlegarea dată de instanța de recurs nu dă posibilitatea reclamanților de a obține o soluție diferită.

În cuprinsul întâmpinării formulate la recursul pârâtei, reclamanții A., B., C. și D. au invocat mai multe excepții:

- excepția inadmisibilității solicitării de casare a deciziei civile nr. 75/A/2022 și de trimitere a cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, cu motivarea că, în caz de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție trimite cauza o singură dată în cursul procesului către instanța de apel; prin decizia nr. 2495 din 19.11.2020, Înalta Curte a casat decizia nr. 166A/2019 și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel; or, raportat la art. 497 C. proc. civ., o astfel de măsură nu se poate dispune decât o singură dată în cursul procesului, în ipoteza dată cauza urmând a fi reținută spre rejudecare de către instanța de recurs;

- excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității cererii de desființare a actelor de executare silită efectuate în baza deciziei nr. 166/A/2019; cererea de întoarcere a executării silite formulată de E. a fost respinsă prin decizia nr. 2495 din 19.11.2020 pe motiv că nu s-a făcut dovada executării deciziei recurate; prin urmare, a existat o instanță învestită cu soluționarea cererii de întoarcere a executării silite ca urmare a desființării deciziei civile nr. 166/2019 a Curții de Apel Cluj, existând așadar tripla identitate de părți, obiect și cauză, sens în care se justifică admiterea excepției autorității de lucru judecat;

- excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului ales a E. S.A., întrucât cererea de recurs este semnată de avocat fără ca împuternicirea avocațială să fie semnată de client și fără să existe o împuternicire din partea consiliului de administrație;

- excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei CNAIR, cu motivarea că prin hotărârea recurată nu s-a admis cererea de chemare în garanție față de aceasta;

- excepția lipsei de interes în formularea recursului față de CNAIR, cu aceeași motivare;

- excepția nulității recursului față de CNAIR cu motivarea că, deși cererea de recurs este formulată în contradictoriu cu aceasta, prin hotărârea atacată nu s-a admis cererea de chemare în garanție formulată împotriva CNAIR; apelul introdus de E. nu a vizat și soluția primei instanțe pronunțate asupra cererii de chemare în garanție formulată de E. împotriva CNAIR, astfel că hotărârea primei instanțe pronunțată asupra cererii de chemare în garanție în contradictoriu cu CNAIR a intrat în puterea lucrului judecat; în această etapă procesuală, CNAIR nu mai justifică calitate procesuală, iar recurenta nu are niciun interes practic concret în formularea și susținerea recursului în contradictoriu cu CNAIR.

Pe fond, a apreciat că se justifică respingerea recursului întrucât nu este fondat.

Recurenta-pârâtă E. a formulat răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepțiilor invocate, iar raportat la excepția lipsei calității de reprezentant convențional în recurs invocă puterea de lucru judecat a considerentelor din sentința nr. 2241 din 28.10.2021, pronunțată în dosarul x/2021, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant întrucât asigurătorul este reprezentat de directorul general care are posibilitatea de a încheia un contract de mandat cu un avocat, iar contractul de reprezentare încheiat în anul 2016 dă dreptul la reprezentare într-o cauză ulterioară având în vedere conținutul contractului de reprezentare.

În data de 11 mai 2022 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă dosarul nr. x/2016, având ca obiect recursurile declarate de reclamanții A., B., C., D. și de pârâtul E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 75 A din 17 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, fiind repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția din 23 mai 2022 s-a dispus comunicarea recursurilor către intimați, cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, urmând ca după expirarea termenelor prevăzute de lege să se întocmească raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

De asemenea, s-a reținut că recursurile sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Completul de filtru a constatat, în ședința din data de 9 februarie 2023, că recursurile îndeplinesc condițiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul încadrării criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe anumite aspecte, neputând fi soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ.

De asemenea, s-a reținut că excepția nulității recursului declarat de către reclamanții A., B., C. și D., invocată de către pârâtul E. S.A. pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată întrucât se constată că motivele evidențiate în memoriul de recurs fac posibilă încadrarea, pe anumite aspecte, în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât aceasta a fost respinsă.

În ceea ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului ales a E. S.A. (pentru motivul că cererea de recurs este semnată de avocat fără ca împuternicirea avocațială să fie semnată de client și fără să existe o împuternicire din partea consiliului de administrație), invocată de recurenții reclamanți prin întâmpinare, aceasta a fost respinsă.

În ceea ce privește celelalte excepții invocate, s-a statuat în sensul că acestea urmează a fi analizate cu ocazia judecării recursurilor în ședință publică, în condiții de contradictorialitate și oralitate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casației și Justiție.

Analizând, cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepțiile invocate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin întâmpinarea formulată de către recurentele-pârâte E. S.A. și E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia s-a invocat excepția inadmisibilității cererii de recurs declarate de reclamanți raportat la solicitarea de admitere a apelului și de soluționare a fondului cauzei, autoarele excepției apreciind că o astfel de cerere contravine dispozițiilor art. 497 raportat la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. întrucât instanța de recurs nu se poate pronunța asupra fondului dreptului.

Excepția invocată este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, 6 decembrie 2016, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.", iar în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din perspectiva textelor de lege invocate în cauză rezultă că soluția pe care o poate pronunța Înalta Curte, în ipoteza în care apreciază ca fiind fondat recursul declarat în cauză, este aceea a casării și a trimiterii cauzei spre rejudecare. În opinia recurentelor-pârâte, solicitarea recurenților-reclamanți de admitere a recursului și de admitere a apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, conduce la inadmisibilitatea cererii de recurs. Excepția invocată nu este însă fondată, întrucât în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății", astfel că în analiza recursului declarat va aplica prevederile art. 497 raportat la art. 496 din C. proc. civ. și va pronunța soluția legală, independent de solicitarea de admitere a apelului. Prin urmare, din această perspectivă, recursul declarat nu este afectat de viciul inadmisibilității.

Excepția inadmisibilității cererii de recurs exercitate cu privire la penalitățile de întârziere acordate în raport de daunele morale solicitate și cu privire la daunele materiale invocată de către pârâte prin raportare la dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 501 alin. (3) C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

În motivarea acestei excepții, recurentele-pârâte arată că prin recursul declarat reclamanții invocă încălcarea art. 37 NASF 23/2014 întrucât a fost stabilit în mod greșit momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni de zile, însă prin Decizia 2495/2020 instanța de recurs a statuat deja că nu se puteau acorda penalitățile de întârziere pentru acest motiv fără a se încălca art. 478 alin. (1) C. proc. civ., considerentele acestei decizii având autoritate de lucru judecat; deși prin decizia 2495/2020 (pronunțată în primul recurs) s-a admis motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (nemotivarea deciziei din apel), acesta nu a fost invocat de părți pentru nemotivarea daunelor materiale (ci pentru nemotivarea penalităților de întârziere și a daunelor morale), sens în care soluția din apel din decizia 166/A/2019 privind daunele materiale nu ar fi fost casată. În decizia 2495/2020 s-a reținut că se va rejudeca în raport de aspectele enunțate în decizia de recurs, iar cu privire la daunele materiale nu s-au făcut deloc aprecieri.

Și această excepție urmează a fi respinsă întrucât cele invocate în susținerea acesteia nu reprezintă un veritabil fine de neprimire al cererii de recurs, instanța de control judiciar urmând a analiza modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de apel, însă o astfel de analiză nu poate conduce la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs.

Din perspectiva celor două excepții de inadmisibilitate invocate de către recurentele-pârâte prin raportare la cererea de recurs formulată de către reclamanți, Înalta Curte arată că potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și în termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căii de atac presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac reglementate de lege, în afara acestora neputându-se folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părților obligația îndeplinirii actelor de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător.

Conform dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., pot fi recurate hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Or, prin încheierea din camera de consiliu din data de 9 februarie 2023 s-a reținut admisibilitatea, în principiu, a celor două recursuri declarate în cauză, astfel că efectul pe care îl urmăresc pârâtele prin cele două excepții invocate nu poate fi atins.

Prin întâmpinarea formulată de către recurenții-reclamanți s-a invocat excepția lipsei calității de intimată în recurs a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, excepție ce urmează a fi admisă.

Prin sentința civilă nr. 61 din 11 februarie 2019, Tribunalul Cluj a respins cererea de chemare în garanție a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, cerere formulată de pârâta E. S.A..

Prin apelurile promovate în cauză această soluție nu a fost criticată, astfel că această dezlegare se impune cu autoritate de lucru judecat, aspect reținut și prin considerentele deciziei civile nr. 75/A/17 februarie 2022.

Potrivit art. 458 din C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane".

Din textul de lege mai sus citat, rezultă că în prezenta cale de atac sunt părți în etapa recursului recurenții-reclamanți și recurentele-pârâte, intimata-chemată în garanție Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, ca urmare a respingerii cererii de chemare în garanție și a rămânerii definitive a acestei soluții, fiind un terț, recursul neputând fi exercitat omisso medio în raport de această parte.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 36 raportat la dispozițiile art. 458 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei calității de intimată în recurs a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere invocată de reclamanții A., B., C. și D. și va respinge, având în vedere soluția adoptată, ca rămase fără obiect, excepțiile lipsei de interes și a nulității recursului promovat împotriva Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

În ceea ce o privește pe Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere-Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj se constată că aceasta a avut calitatea de mandatar al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere și nu a fost parte în litigiu.

De asemenea, prin întâmpinarea formulată de către recurenții-reclamanți s-a invocat și excepția inadmisibilității solicitării de casare a deciziei 75/A/2022 și de trimitere a cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj motivat de faptul că art. 497 din C. proc. civ. prevede că Înalta Curte poate să trimită, în caz de casare, o singură dată cauza spre rejudecare.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat însă excepția pe o formă a textului de lege inaplicabil în cauza dedusă judecății, respectiv pe forma art. 497 C. proc. civ., astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018.

Litigiul a fost înregistrat pe rolul instanțelor de judecată la data de 6 decembrie 2016, dată la care art. 497 C. proc. civ. avea următorul conținut "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.", aceasta fiind forma aplicabilă în cauză, date fiind prevederile art. 24 C. proc. civ.

Prin urmare, cum sintagma "o singură dată în cursul procesului" a fost introdusă prin Legea nr. 310/2018, excepția invocată urmează a fi respinsă ca nefondată.

Excepția autorității de lucru judecat invocată în raport de cererea de desființare a actelor de executare efectuate în baza deciziei nr. 166/A/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj este nefondată.

Prin cererea de recurs, recurentele-pârâte E. S.A. și E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia au solicitat instanței desființarea actelor de executare efectuate în baza Deciziei nr. 75/A/2022 și a deciziei casate nr. 166/A/2019, cu consecința întoarcerii executării silite în conformitate cu dispozițiile art. 723 și urm. C. proc. civ.

Cu privire la cererea de întoarcere a executării silite formulate de pârâtele E. S.A. și E., Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 431 C. proc. civ. în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care prin decizia de casare nr. 2495 din 19 noiembrie 2020 s-a respins cererea de desființare a actelor de executare silită efectuate în baza deciziei nr. 166/A din 11 septembrie 2019 ca urmare a nedovedirii demarării executării silite. Prin urmare, instanța supremă s-a pronunțat asupra cererii de întoarcere a executării cu privire la decizia casată, cerere constatată ca nefiind dovedită, astfel că nu a statuat asupra fondului pretenției.

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de desființare a actelor de executare silită efectuate în baza deciziei nr. 166/A/2019 a Curții de Apel Cluj, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia întrucât motivarea este comună și vizează, în realitate, excepția autorității de lucru judecat anterior soluționată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la motivele de casare invocate, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. și recursul declarat de pârâții E. S.A. și E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 75 A din 17 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Având în vedere că prin memoriul de recurs formulat de pârâtele E. S.A. și E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia s-a criticat, printre altele, decizia sub aspectul cadrului procesual și s-a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv aplicarea Ordinului CSA nr. 14/2011 și nu a Normei ASF 23/2014, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea prioritară a acestui recurs întrucât stabilirea cadrului procesual și normelor de drept material incidente în cauză privesc soluționarea ambelor recursuri.

a. Prin recursul declarat de pârâtele E. S.A. și E. S.A. - Punct de lucru Alba Iulia se invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., pârâtele critică soluția adoptată de instanța de apel apreciind că aceasta a încălcat dispozițiile art. 56 C. proc. civ. prin respingerea apelului cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a E.. Arată că scopul reglementării art. 56 alin. (2) C. proc. civ. este de a legitima procesual și entitățile fără personalitate juridică pentru a asigura dreptul de acces la justiție. Or, în situația în care există o societate mamă cu personalitate juridică, textul de lege nu este activat, întrucât nu este necesară protecția oferită de acesta. E. S.A., Agenția Alba Iulia este un punct de lucru conform extrasului ORC aflat la dosar, nu are organe de conducere proprii, fiind un loc în care își desfășoară activitatea angajații societății, sens în care nu poate sta în judecată în baza art. 56 C. proc. civ.

Potrivit art. 56 alin. (2) C. proc. civ. "..., pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii". Prin derogare de la prevederile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., și anume de la regula potrivit căreia, pentru a fi parte în proces, persoana fizică sau juridică trebuie să aibă capacitate procesuală de folosință, legea instituie o excepție aplicabilă entităților juridice, menționate în cuprinsul art. 56 alin. (2) C. proc. civ. Excepția permisă de cod în această materie prevede faptul că pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii. Dat fiind faptul că noul C. proc. civ. nu mai distinge, entitățile juridice menționate anterior pot sta în judecată independent de poziția procesuală avută în cadrul litigiului - reclamant, pârât sau terț intervenient. Dat fiind caracterul de excepție de la regulă, care imprimă o strictă interpretare și aplicare, pot fi parte în proces numai entitățile juridice indicate în textul art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., și anume asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, iar nu oricare alte entități juridice lipsite de capacitate procesuală de folosință.

Potrivit art. 43 alin. (3) din Legea soc