ÎCCJ, decizie (scj.ro #122539)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #122539) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate din perspectiva sintagmei „lucru cerut”

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : revizuire

lucru cerut

C. proc. civ. din 1865, art. 322 pct. 2

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut și reprezintă o consecință a nesocotirii principiului disponibilității, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabilește limitele judecății, prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenția concret formulată.

Prin sintagma „lucru cerut” trebuie să se înțeleagă numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecății, o astfel de situație neîntâlnindu-se în cazul în care instanța de recurs a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat, fără a schimba soluția pe cererile care au fixat cadrul litigiului și pe care ar fi omis să le analizeze.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1412 din 21 mai 2015

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Camera Arbitrală a Bursei de Valori București sub nr. xx151/30.10.2012, reclamantul P.E. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.196.592 lei cu titlu de despăgubiri civile, pentru daunele materiale provocate ca urmare a comportamentului culpabil al acesteia constând în refuzul de a executa ordinele de investiții ale reclamantului, deși pârâta era obligată să o facă, a dobânzilor legale aferente și actualizarea cu indicele de inflație de la momentul scadenței, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința arbitrală din 8 mai 2013 pronunțată de Camera Arbitrală a Bursei de Valori București în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă excepția de necompetență a Tribunalului Arbitral ridicată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata sumei de 2.196.592 lei cu titlu de despăgubiri civile, așa cum a fost aceasta formulată prin cererea de arbitraj. De asemenea, prin aceeași sentință arbitrală s-a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumelor cerute cu titlu de despăgubire și actualizarea cu indicele inflației, ca accesoriu al cererii principale, în sumă de 222.066,42 lei. Tribunalul Arbitral a luat act de decizia părților de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Pe fondul cauzei s-a reținut că pentru a putea pretinde un prejudiciu rezultat din diferența de valoare a portofoliului între cele două momente de timp ar fi fost necesară vânzarea integrală și rapidă a întregului portofoliu, la data inițială, intenție care, chiar dacă ar fi fost reală, nu a fost nici probată, nici măcar menționată și, prin urmare, nu s-a putut reține existența unui prejudiciu cert în situația dată.

Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 116/2013 din 25 noiembrie 2013 a respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, ca neîntemeiată.

A respins ca nefondată acțiunea în anulare a sentinței arbitrale din 8 mai 2013, pronunțată de Camera Arbitrală a Bursei de Valori București în dosarul nr. x/2012 formulată de reclamantul P.E.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, că reclamantul, care a pierdut în fața tribunalului arbitral care a soluționat cererea sa de chemare în judecată, a declarat exact calea de atac prevăzută de lege, respectiv acțiunea în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ., sens în care s-a apreciat că inadmisibilitatea acțiunii în anulare nu trebuie să rezulte din însuși conținutul ideatic al motivelor de anulare invocate, ci dintr-un aspect formal, procedural, care nu presupune însăși analiza temeiniciei sau netemeiniciei motivelor invocate ca atare.

Or, cum sub aspect formal acțiunea în anulare este calea de atac prevăzută de art. 364 C. proc. civ. împotriva hotărârii arbitrale, iar motivele invocate de petent au fost încadrate în dispozițiile art. 364 lit. i) și lit. e) C. proc. civ., rezultă că acțiunea în anulare este admisibilă, astfel că instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că ceea ce interesează în analiza motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este dacă norma ce se susține a fi fost încălcată de instanța arbitrală are acest caracter imperativ sau nu, iar nu modul prin care această instanță a interpretat clauzele contractuale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, părțile fac susțineri contrare referitoare la nașterea, efectele și executarea unui pretins contract derivat dintr-un ordin de tranzacționare la Bursă, nicidecum cu privire la o normă legală sau alta. Ceea ce a făcut tribunalul arbitral prin analiza susținerilor părților și a probelor administrate în cauză, reprezintă o judecată în litigiul arbitral de față, iar concluzia tribunalului în sensul că nu s-a făcut dovada „existenței valabile” a contractului dintre părți a cărui neexecutare se invocă, nu poate fi reanalizată mai înainte de a se dovedi îndeplinirea motivelor de anulare menționate.

Instanța, reținând că petentul formal a făcut referire la art. 364 lit. i) C. proc. civ., că în realitate nu invocă încălcarea unei anumite norme imperative, a apreciat acest motiv de anulare ca neîntemeiat.

În ceea ce privește motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. e) C. proc. civ. s-a constatat că tribunalul arbitral s-a pronunțat în cauză cu respectarea termenului de 5 luni prevăzut de dispozițiile art. 353

alin. (1) C. proc. civ., pronunțarea hotărârii a avut loc la data de 8 mai 2013, iar supraarbitrul a acceptat numirea sa în condițiile art. 29 din Regulamentul Camerei Arbitrale a Bursei de Valori București la 13.12.2012.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2638 din 23 septembrie 2014, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva sentinței civile nr. 116/2013 din 25 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut, în esență, următoarele:

A respins critica prin care recurentul a susținut că s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul nr. 870/24.04.2009, întrucât s-a constatat că interpretarea contractelor încheiate între părți nu intră în sfera art. 364 lit. i) C. proc. civ., având în vedere că acestea reprezintă expresia voinței părților, neintrând în sfera ordinii publice ori a dispozițiilor imperative ale legii.

În același context, s-a reținut că aspectele privind probatoriul administrat nu pot face obiectul criticilor pe calea acțiunii în anulare, acestea neputând fi analizate nici prin recursul formulat împotriva sentinței nr. 116/2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.

S-a înlăturat și argumentarea conform căreia se susține că instanța nu ar fi analizat motivele de nulitate ale hotărârii arbitrale invocate de reclamant, pentru că aceste dispoziții se referă la ipoteza modificării hotărârii recurate în cazul în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, împrejurare care nu rezultă în speță.

Instanța în mod corect nu a achiesat la criticile privind interpretarea contractelor încheiate între părți, având în vedere că acestea nu pot constitui temei al acțiunii în anulare și nici al recursului privind o asemenea acțiune, neintrând în mod evident în sfera art. 364 lit. i) C. proc. civ., deoarece, în speță, părțile au decis de bunăvoie să încheie contractul de prestări servicii investiții financiare, pe care se întemeiază pretențiile recurentului, aspect pe care acesta din urmă nu l-a contestat în nici un moment. Însăși Tribunalul Arbitral a reținut că, în ce privește contractul încheiat, acesta

„

nu este un contract de aderare în sensul definit de lege, reclamantul având posibilitatea negocierii clauzelor”, aspect care confirmă supremația principiului libertății de voință a părților, de natură să excludă interpretarea clauzelor contractuale din sfera motivelor de recurs îndreptate împotriva hotărârii pronunțate în legătură cu acțiunea în anulare.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, critica formulată referindu-se la faptul că, instanța de fond nu a aplicat prevederile art. 1082 C. civ., se constată că este nefondat.

S-a reținut că prima instanța a procedat în mod corect, constatând că motivul de anulare prevăzut prin art. 364 lit. i) C. proc. civ. se referă la pronunțarea hotărârii arbitrale cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât art. 1082 C. civ. conține dispoziții cu caracter supletiv, nicidecum imperativ.

Curtea de Apel București a concluzionat corect, prin sentința recurată, că în ciuda faptului că petentul formal face referire la art. 364 lit. i) C. proc. civ., în realitate nu invocă încălcarea unei anumite norme imperative.

Și motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. e) C. proc. civ. s-a constatat a fi corect, întrucât tribunalul arbitral s-a pronunțat în cauză cu respectarea termenului de 5 luni prevăzut de dispozițiile art. 353

alin. (1) C. proc. civ., pronunțarea hotărârii a avut loc la data de 8 mai 2013.

Prin cererea înregistrată la data de 23.10.2014 P.E. a solicitat revizuirea deciziei nr. 2638 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, în principal admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în secundar admiterea recursului, modificarea deciziei și a hotărârii arbitrale în sensul obligării pârâtei la plata daunelor materiale solicitate ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale, a dobânzilor legale, precum și actualizarea sumei cu indicele de inflație.

În susținerea cererii de revizuire revizuentul a susținut neîndeplinirea în speță a condițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., ipoteza de minus petita, potrivit căreia revizuirea se poate cere dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Revizuentul invocă ipoteza de minus petita, pretinzând faptul că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra următoarelor aspecte:

-Principiul forței obligatorii a contractului, ce rezultă din art. 969 C. civ. și art. 1270 alin. (1) NCC, în acest sens arătând că instanța de recurs a ignorat aspecte precum blocarea operațiunilor de tranzacționare pe bursă de BRD, un e-mail între un reprezentant BRD și un broker prin care s-a refuzat transferul pachetului de acțiuni al revizuentului către Depozitul Central, inexistența unei înregistrări oficiale a convorbirii telefonice purtate pe telefonul mobil dintre broker și revizuent, ce ar dovedi reaua credință a intimatei.

-Principiul autonomiei de voință și conformitatea executării contractelor, din care rezultă forța obligatorie a contractului, atât pentru părți, cât și pentru instanțele de judecată, care nu pot ignora și nu pot modifica prevederile acestuia.

Că într-adevăr nici unul din motivele prevăzute de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ. nu-i dă instanței de judecată dreptul să cerceteze modul în care tribunalul arbitral a soluționat fondul pricinii, ci numai să vadă dacă au fost respectate condițiile de formă ale arbitrajului și anume cele privind existența unei convenții arbitrale legale și posibilitatea ca litigiul să fie soluționat pe calea arbitrajului, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare, respectarea dispozițiilor imperative ale legii și a normelor care asigură ordinea publică și bunele moravuri, instanței revenindu-i obligația interpretării forței juridice obligatorii a contractului ca pe un întreg.

Înalta Curte, analizând cererea de revizuire formulată de revizuentul P.E. împotriva deciziei nr. 2638 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, din perspectiva criticilor formulate și a condițiilor de admisibilitate, a reținut următoarele:

Art. 322 alin. (1) C. proc. civ. stabilește condițiile generale de admisibilitate a unei cereri de revizuire și anume ca aceasta să poarte asupra unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, respectiv asupra unei hotărâri pronunțate de o instanță de recurs atunci când evocă fondul.

Astfel, în lumina dispozițiilor art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs se poate cere și poate fi făcută doar în situația în care această hotărâre evocă fondul cauzei, indiferent care dintre motivele prevăzute de art. 322 pct. 1-9 C. proc. civ. ar fi invocate în motivarea respectivei cereri de revizuire.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale fiind de strictă interpretare, nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond, a unor fapte și împrejurări care au fost supuse dezbaterii de către instanță.

Prin sintagma „lucru cerut” trebuie să se înțeleagă numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecății.

Ceea ce caracterizează aceste cereri și le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părțile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunțarea asupra lor, instanța pune capăt litigiului, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că prin decizia nr. 2638 din 23 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a respins recursul ca nefondat.

O astfel de situație nu se întâlnește în cazul de față, când instanța de recurs a respins recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva sentinței nr. 116/2013 din 25.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat, fără a schimba soluția pe cererile care au fixat cadrul litigiului și pe care ar fi omis să le analizeze.

Pe de altă parte, se observă că, cererea de revizuire vizează aspecte de fond ale pricinii, ce nu pot fi examinate în această cale extraordinară de atac, revizuenta exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel pe fond.

Constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate cerute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul P.E. împotriva deciziei nr. 2638 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

§ Cauze similare