ÎCCJ, decizie (scj.ro #128541)

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă din 1865. Invocarea unor înscrisuri emise ulterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere. Neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea.

Index alfabetic

:  înscrisuri

revizuire

C.proc.civ. din 1865, art. 322 pct. 5

Întrucât înscrisurile invocate ca „acte noi” în susținerea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5 C.proc.civ., au fost emise ulterior pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită și, prin urmare, nu aveau ființă la data când s-a dat acea hotărâre, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ., neputând servi ca temei al cererii de revizuire formulate în baza acestei dispoziții legale.

Secția I civilă, decizia nr. 174 din 28 ianuarie 2016

La data de 24 iunie 2015, A. și B. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 395 din 18.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția I civilă, solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea deciziei nr. 395 din 18.06.2014, admiterea apelului, schimbarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, admiterea apelului, modificarea sentinței și obligarea intimatului la emiterea unei dispoziții de completare a dispoziției nr. 6113/2007, în sensul acordării în compensare a imobilelor situate în str. S. nr. x și str. P. nr. x9, a restituirii suprafeței de 1.517 m.p., teren liber, cât și plata de despăgubiri în cuantum de 782.403,16 RON, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile procesuale și din recurs.

Au arătat,  în ceea ce privește motivele cererii, că acestea sunt întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., fiind vorba de înscrisuri noi ce nu au fost depuse la dosar, o parte provenind din dosarul nr. xx07/1/2005 al Curții de Apel Suceava, dosar ce s-a tot încercat a fi conexat cu dosarul nr. xx1/39/2010, iar o parte au fost obținute după soluționarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, înscrisuri care dacă ar fi fost avute în vedere de către Curtea de Apel soluția ar fi fost alta.

Înscrisurile în baza cărora apreciază că soluția ar fi fost alta, sunt: adresa din 7.04.2015 a A.N.A.F.; adresa din 15.04.2015 a Arhivelor Naționale; adresa din 5.05.2015 a Consiliului Județean; adresele din 25.03.2015 și din 18.06.2015 ale S.C. X. SA, adrese prin care i s-a comunicat că nu dețin situația despăgubirilor primite în baza Legii nr. 58/1974.

A formulat adresele având în vedere prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974, conform cărora: „Dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973”.

A făcut aceste adrese tocmai în considerarea celor reținute de către instanța de recurs, respectiv că pentru acest teren dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparține vânzătorului pe considerentul că acesta ar fi fost proprietarul terenului la momentul trecerii în proprietatea statului, fiind tranșată irevocabil îndreptățirea lor la măsuri reparatorii doar pentru construcțiile ce se găseau pe teren.

Dacă situația ar fi fost așa cum a reținut instanța, ar fi trebuit ca vânzătorii să primească despăgubiri pentru teren, lucru ce nu s-a întâmplat, fiind mai mult decât evident că terenul a trecut în proprietatea statului direct de la ei, potrivit adresei din 30.04.1993, prin care se confirmă că terenul a trecut în proprietatea statului de la A.; raportului de expertiză tehnică întocmit de ing. C. din care rezultă starea imobilelor din str. P. nr. x9 și I.C.B. nr. x4; sentinței nr. 493 din 8.07.2004 a Tribunalului Botoșani, deciziei nr. 2763 din 19.11.2004 a C.A. Suceava, și deciziei nr. 8941 din 7.11.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, raportat la aceste înscrisuri, rezultă că au dovedit că au dreptul și la terenul în suprafață de 2884 m.p., acesta trecând în proprietatea statului de la ei, dovedind pe deplin că prețul achitat vânzătorului în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. xxx2/1986 includea și contravaloarea întregului teren de pe amplasamentul în discuție.

În fapt, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, au dobândit de la E., prin contractual de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx2 din 31.05.1986, imobilul situat în str. S., în prezent str. C.N. nr. x, compus din casă de locuit cu anexe gospodărești și din suprafața de 2.884 m.p., teren - curte și grădină, învecinat cu str. S., garaj L. și K., cu prețul total de 95.000 lei, preț care includea atât contravaloarea construcțiilor, cât și contravaloarea suprafeței de 2884 m.p., teren.

Dat fiind faptul că la data respectivă erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 58/1974, care nu permiteau înstrăinarea terenurilor prin acte autentice, în contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx2/1986 s-a menționat că autorul pârâților a înstrăinat doar imobilele construcții cu prețul de 95.000 lei și că întreaga suprafață de 2.884 m.p., teren, aferentă acestora, a trecut în proprietatea statului conform actului normativ menționat, însă vecinătățile înscrise în contractul autentic individualizează în fapt limitele terenului în discuție, astfel cum erau ele materializate la data respectivă, prin garduri împrejmuitoare.

Potrivit art. l.4.C. din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, prezintă relevanță deosebită prevederile art. 30 și art.31 din respectiva lege, prin care s-a stabilit ”că terenurile din intravilan (perimetrul construibil) pot fi dobândite numai prin moștenire legală, iar în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.”

Având în vedere că legiuitorul de după anul 1989 a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor, recunoscând acestora dreptul/vocația de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, urmează a se considera că aceste situații nu cad sub incidența legii.

Cât privește ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, acesta din urmă neavând dreptul/vocația de a obține titlul de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate, regimul juridic al acestor categorii de terenuri rămâne supus incidenței prezentei legi în favoarea persoanei îndreptățite proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului. În acest caz, în situația în care terenul este liber, acesta se va restitui în natură, cu obligația rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002. În situația în care, potrivit legii, terenul nu poate fi restituit în natură, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre despăgubirea primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din OUG nr. 184/2002, și valoarea de

piață a terenului stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Or, singurii îndreptățiți sunt revizuenții, deoarece, în urma contractului de vânzare-cumpărare nr. xxx2/1986, terenul aferent construcțiilor a trecut în proprietatea statului de la ei și nu de la autorul pârâților.

Pe de altă parte, potrivit Legii nr. 10/2001 „persoanele îndreptățite” la măsuri reparatorii sunt persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la momentul preluării abuzive, în speță reclamanții, dispoziții ce se coroborează cu prevederile Legii nr. 18/1991, care prevăd că „Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor”. În ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluată și mai apoi demolată, potrivit art. 1.4 lit. c) din H.G. nr. 250/2007, regimul juridic al terenului rămâne supus incidenței Legii nr. 10/2001 în favoarea proprietarului terenului de la data trecerii acestuia în proprietatea statului sau a moștenitorilor acestuia, deoarece dobânditorul construcției demolate nu mai are dreptul/vocația de a obține titlul de proprietate pentru terenul aferent construcției în condițiile Legii nr. 18/1991.

Cert este că intenția părților în momentul încheierii convenției a fost ca dobânditorul construcției, în speță reclamanții, să preia odată cu dobândirea construcției și terenul aferent și să-l folosească, fără ca aceștia să se fi opus. De altfel, vânzătorul nu și-a rezervat nici un drept asupra terenului, cunoscând împrejurarea că prin vânzarea construcțiilor pierde și dreptul de proprietate asupra terenului (astfel cum declară în contract).

S-a mai arătat, că existența acestei intenții este dedusă și din faptul că suprafața a fost delimitată prin gard de proprietatea vecinilor, rămânând la fel până la data exproprierii, cu anexele situate în mijlocul terenului, astfel că nu se putea folosi nici o mică parte din teren fără a deranja pe proprietarii construcției, fiind deci necesar acest teren pentru normala folosință a construcției, precum și din prețul plătit, respectiv 95.000 lei, care, în anul 1986, reprezenta un preț destul de mare, astfel încât se poate considera că vânzătorul a obținut și prețul terenului, întrucât știa că pierde dreptul de proprietate asupra acestuia.

De altfel, intenția acestuia rezultă și din schița efectuată la data de 28.05.1986, schiță ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare, în care sunt individualizate atât terenurile, cât și terenul aferent, din care construcții și curte în suprafață de 600 m.p., teren arabil 2.284 m.p.

În realitate, însă, prețul convenit și achitat vânzătorului a inclus nu doar contravaloarea construcțiilor, ci și pe cea a suprafeței de 2884 m.p., teren, iar odată cu încheierea contractului de vânzare cumpărare au intrat în fapt în stăpânirea terenului, care a fost declarat la rolul lor fiscal, așa cum rezultă din certificatul nr. xx1/1990 emis de Primăria mun. Botoșani, achitând impozit atât pentru casă, cât și pentru teren până în momentul exproprierii.

Menționează, totodată, că au stăpânit în fapt, ca proprietari, construcțiile și terenul dobândit în modalitatea menționată până în anul 1989 când întregul imobil a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 394/1988, în vederea construirii unui ansamblu de locuințe.

De asemenea, s-a mai arătat că din declarația numitei Z., din contractele de vânzare cumpărare încheiate în aceeași perioadă, care au avut ca obiect terenuri și construcții similare, dar și din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert O., rezultă că suma de 95.000 lei achitată cu titlul de preț include atât valoarea construcțiilor de la momentul cumpărării (66.594 lei), cât și valoarea suprafeței de 2.884 m.p.,teren la aceeași dată (28.406 lei), iar împrejurarea că moștenitorii vânzătorilor nu au înțeles să solicite acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 reprezintă o confirmare implicită a faptului că aceștia nu au mai înțeles să emită pretenții asupra terenului în discuție în contextul în care autorul lor a încasat prețul întregii suprafețe de 2.884 m.p., teren la momentul încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare.

Cât privește acordarea măsurilor reparatorii în echivalent sub forma atribuirii în compensare a imobilelor situate în str. P. nr. x9 și str. S. nr. x, astfel cum au fost ele individualizate, raportat la noile înscrisuri, consideră că sunt îndreptățiți și justifică compensarea, aceasta fiind posibilă datorită valorii mari a terenului.

Curtea de Apel Suceava, Secția I civilă, prin decizia nr. 605 din data de 10 septembrie 2015, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire, reținând următoarele:

Potrivit art. 322 pct. 5 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanța de apel sau prin neapelare se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Din analiza art. 322 pct. 5 C.proc.civ., rezultă că, atunci când se invocă acest motiv de revizuire, înscrisul trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe condiții: să fie nou, deci descoperit după darea hotărârii; să fi existat la data pronunțării hotărârii dar să nu fi putut să fie înfățișat în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul să fie determinant în soluționarea cauzei.

Curtea a apreciat că înscrisurile la care se face referire prin cererea de revizuire nu îndeplinesc în mod cumulativ condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, revizuenții s-au prevalat de adresa din 7.04.2015 a ANAF, adresa din 15.04.2015 a Arhivelor Naționale, adresa din 5.05.2015 a Consiliului Județean și de adresele din 25.03.2015 și 18.06.2015 emise de  S.C. X. S.A., înscrisuri constituite ulterior datei la care s-a pronunțat decizia civilă nr. 395 din 18.06.2014 a Curții de Apel Suceava, ce se cere a fi revizuită în cauză, nefiind așadar îndeplinite prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., care impun condiția ca înscrisurile să fi existat la data pronunțării hotărârii.

Cât privește înscrisurile provenind din dosarul nr. xx07/1/2005 al Curții de Apel Suceava, Curtea a reținut că acestea puteau fi înfățișate în procesul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei revizuire se cere, neputându-se susține că ar fi fost reținute de partea potrivnică sau că nu ar fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 322 C.pr.civ.

Fiind o cale de retractare și nu de „cenzură judiciară”, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate printr-o decizie definitivă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 326 C.pr.civ., cererea de revizuire a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții A. și B., care, în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat următoarele;

Instanța de apel, prin decizia pronunțată, le-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil în condițiile în care nu au fost citați pentru termenul din 10.09.2015, iar judecarea cauzei s-a făcut în lipsa revizuenților, încălcându-se astfel art. 6 din C.E.D.O.

În  mod greșit, instanța a reținut că nu ar fi îndeplinite prevederile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., întrucât acest motiv de revizuire se întemeiază pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanța de judecată. Legea are în vedere, în acest caz, două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.

În continuare, recurenții revizuenți au dezvoltat considerații teoretice generale privind cele două ipoteze reglementate prin aceste dispoziții legale, iar în ceea ce privește cererea de revizuire pendinte, au arătat că înscrisurile invocate ca „acte noi” au existat la data judecății, dar nu au putut fi prezentate datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C.pr.civ.; că, în ceea ce privește motivele prezentei cererii de revizuire, acestea sunt date de prevederile art. 322 pct.5 C.proc.civ., fiind vorba de înscrisuri noi ce nu au fost depuse la dosar, o parte provenind din dos. nr. xx07/1/2005 al Curții de Apel Suceava, dosar ce s-a tot încercat a fi conexat cu dosarul nr. xx1/39/2010, iar o parte fiind obținută după soluționarea recursului de care Înalta Curte de Casație și Justiție, înscrisuri care dacă ar fi fost avute în vedere de către Curtea de Apel soluția ar fi fost alta.

Cât privește înscrisurile din dosarul nr. xx07/1/2005, au arătat că au solicitat instanței conexarea acestui dosar la dosarul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, cerere care le-a fost respinsă, deși au invocat legătura strânsă între cele două dosare și existența unor înscrisuri ce nu erau depuse în dosarul nr. xx1/39/2010, instanța fiind singura care putea constata realitatea susținerilor revizuenților, prin comparația actelor.

În ceea ce privește înscrisurile în baza cărora soluția ar fi fost alta, respectiv, adresa din 7.04.2015 a A.N.A.F., adresa din 15.04.2015 a Arhivelor Naționale, adresa din 5.05.2015 a Consiliului Județean, adresele din 25.03.2015 și 18.06.2015 ale S.C. X. S.A., s-a arătat că prin acestea li s-a comunicat că nu dețin situația despăgubirilor primite în baza Legii nr.58/1974, adrese ce au fost emise în baza cererilor formulate în considerarea celor reținute de către instanța de recurs, respectiv că „pentru acest teren dreptul la acordarea măsurilor reparatorii aparține vânzătorului pe considerentul că acesta ar fi fost proprietarul terenului la momentul trecerii în proprietatea statului”, fiind tranșată irevocabil îndreptățirea revizuenților la măsuri reparatorii doar pentru construcțiile ce se găseau pe teren.

Or, dacă situația ar fi fost așa cum a reținut instanța, ar fi trebuit ca vânzătorii să primească despăgubiri pentru teren, lucru ce nu s-a întâmplat, fiind mai mult decât evident că terenul a trecut în proprietatea statului direct de la revizuenți, potrivit actelor depuse la dosar.

Având în vedere motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, revizuenții au arătat că au fost în imposibilitatea de a depune acte în condițiile în care nu aveau cum să cunoască ce va motiva instanța, fiind vorba în cauză de acea împrejurare mai presus de voința lor.

Pe fondul dosarului, raportat la aceste înscrisuri, recurenții revizuenții au arătat că au dovedit că aveau dreptul și la terenul în suprafață de 2.884 m.p., care a trecut în proprietatea statului de la aceștia, fiind dovedit pe deplin că prețul achitat vânzătorului în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. xxx2/1986 includea și contravaloarea întregului teren de pe amplasamentul în discuție.

Recurenții revizuenți au mai expus motivele de fapt și de drept, care, în opinia lor, îi îndreptățea la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și pentru terenul în suprafață de 2.884 m.p., respectiv atribuirea în compensare a altor imobile în litigiul soluționat prin decizia a cărei revizuire se solicită.

Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor formulate de recurenții reclamanți și care  permit încadrarea în art.304 pct.5 și 9 C.proc.civ., de către instanță, potrivit art.306 (3) C.proc.civ., se constată următoarele:

Potrivit art.304 pct.5 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere „

când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

”.

În speță, deși nu au arătat expres, recurenții revizuenți, susținând că decizia a fost dată cu încălcarea dreptului lor la apărare și a dreptului la un proces echitabil, în sensul art.6 din C.E.D.O., întrucât nu au fost citați pentru termenul din 10.09.2015, iar judecarea cauzei s-a făcut în lipsa lor, au invocat implicit pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea art.85 C.proc.civ. și a art.105 (2) C.proc.civ.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost dată cu încălcarea acestor dispoziții legale.

Astfel, art.85 C.proc.civ. prevede că „

Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel

”, iar art.105 (2) C.proc.civ., prevede că „

Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie

”.

Lipsa de procedură constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea pretins vătămată, în speță recurenții revizuenți, care au susținut că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată cu neobservarea formelor legale, cu referire la faptul că nu au fost citați pentru termenul când s-a soluționat cererea de revizuire.

Aceste susțineri formulate de  recurenții revizuenți, se constată că sunt nefondate, întrucât pentru acest termen revizuenții au fost legal citați la adresa indicată prin cererea de revizuire, iar procedura de citare s-a realizat prin afișare, în condițiile art.92 (2) C.proc.civ.

Susținerea revizuenților potrivit căreia greșit s-a soluționat cererea de revizuire în lipsa lor, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Astfel, prin cererea formulată, revizuenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Or, în măsura în care revizuenții au solicitat judecarea cererii de revizuire în lipsă, suspendarea judecății acesteia, în condițiile art.242 alin.(1) pct.2 C.proc.civ., pentru lipsa părților, la termenul când au avut loc dezbaterile, era nelegală, astfel că în aceste condiții legal curtea de apel a procedat la judecarea cererii de revizuire.

De asemenea, fiind legal citați pentru termenul fixat pentru judecarea cererii de revizuire, se constată că revizuenții au avut posibilitatea de a formula apărări în cauză.

În concluzie, rezultă că decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare al revizuenților și nici cu încălcarea dreptului acestora la un proces echitabil, în sensul art.6 din C.E.D.O., iar motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.5 C.proc.civ. apare ca nefondat, urmând a fi respins în consecință.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., se constată că este nefondat, pentru cele ce succed:

În esență, prin criticile formulate, revizuenții au arătat că nu au depus la dosarul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită actele invocate ca fiind „noi” și care proveneau din dos. nr. xx07/1/2005 al Curții de Apel Suceava, deoarece, deși au solicitat instanței conexarea acestui dosar la dos. nr. xx1/39/2010, în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, cererea le-a fost respinsă, iar cu privire la înscrisurile invocate ca acte „noi” și în baza cărora soluția ar fi fost alta, așa cum au fost expuse mai sus, au arătat că aceste acte au fost emise urmare a cererilor formulate de revizuenți în considerarea celor reținute de instanța de recurs, și că au fost în imposibilitatea de a depune aceste acte, deoarece nu aveau cum să cunoască cum va motiva instanța de recurs, fiind astfel „vorba de o împrejurare mai presus de voința lor”.

Prin urmare, rezultă că recurenții revizuenți au susținut că nu au putut înfățișa în procesul finalizat cu decizia atacată actele aflate la dosarul nr. xx07/1/2005, cât și înscrisurile emise ulterior pronunțării acestei decizii, în baza cărora soluția ar fi fost alta, din împrejurări mai presus de voința lor reprezentate de respingerea cererii de conexare a dosarului nr. xx07/1/2005 al Curții de Apel Suceava la dosarul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, și de faptul că revizuenții din prezenta cauză nu aveau cum să cunoască motivarea instanței de recurs, care a reținut că dreptul la acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în litigiu aparține vânzătorului și nu cumpărătorului.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât soluția curții de apel este legală, în speță, nefiind  întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ.

Potrivit art.322 pct.5 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere „

dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere

”.

Rezultă că pentru a se putea invoca prima ipoteză prevăzută de această dispoziție legală și a se admite cererea de revizuire, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții; partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Fiind vorba despre condiții cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În speță, se constată că revizuenții au invocat prima ipoteză reglementată de această dispoziție legală, dar nu au dovedit împrejurarea mai presus de voința lor care să îi fi împiedicat să înfățișeze înscrisurile invocate ca fiind ”noi” în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, respectiv, cazul de forță majoră care i-a împiedicat să administreze aceste probe, cu referire la înscrisurile aflate la dos. nr. xx07/1/2005 al Curții de Apel Suceava.

Susținerea recurenților revizuenți potrivit căreia nu li se poate imputa faptul că nu au ”produs” în instanță înscrisurile aflate la dosarul nr. xx07/1/2005 al Curții de Apel Suceava pentru că s-au aflat într-o situație de forță majoră determinată de respingerea cererilor de conexare a acestui dosar la dosarul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, se constată că este nefondată, deoarece respingerea cererilor de conexare a celor două dosare nu i-a pus pe recurenții revizuenți într-o situație mai presus de voința lor, care să îi fi împiedicat să înfățișeze înscrisurile aflate la dosarul respectiv în procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, câtă vreme aceștia, în calitate de părți în acel dosar, puteau atât să procure actele respective, cât și să le înfățișeze în procesul finalizat cu decizia atacată.

Prin urmare, cum revizuenții, cărora le incumbă sarcina probei, nu au făcut dovada unor împrejurări mai presus de voința lor care să nu le fi permis să intre în posesia înscrisurilor aflate la dos. nr. xx07/1/2005 al Curții de Apel Suceava pe durata soluționării procesului în fond, se constată că susținerea acestora în combaterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire nu poate fi primită.

În ceea ce privește înscrisurile invocate ca „acte noi” de către recurenții revizuenți reprezentate de adresa din 7.04.2015 a A.N.A.F.; adresa din 15.04.2015 a Arhivelor Naționale; adresa din 05.05.2015 a Consiliului Județean, adresele din 25.03.2015 și 18.06.2015 ale SC X. SA, în susținerea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art.322 pct.5 C.proc.civ., se constată că prin decizia recurată s-a reținut corect că aceste înscrisuri nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art.322 pct.5 C.proc.civ., deoarece au fost emise ulterior pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită, la 18.06.2014, astfel că susținerea recurenților revizuenți potrivit căreia aceste înscrieri „au existat la data judecății” este nefondată.

Or, întrucât adresele invocate de recurenții revizuenți ca acte ”noi” au fost emise ulterior pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită, respectiv, nu aveau ființă la data când s-a dat această hotărâre, se constată că motivul de revizuire prevăzut de art.322 pct.5 C.pr.civ., întemeiat pe aceste înscrisuri, nu există, deoarece aceste adrese nu pot servi ca temei al cererii de revizuire formulate de revizuenți în baza acestei dispoziții legale.

În această situație, analizarea îndeplinirii oricăreia dintre condiții prevăzute de lege, așa cum au fost expuse mai sus, pentru admisibilitatea cererii de revizuire formulate de recurenții revizuenți în temeiul acestor înscrisuri este  de prisos.

De aceea, criticile formulate de recurenții revizuenți potrivit cărora au fost în imposibilitatea „de a depune acte”, în procesul finalizat cu decizia atacată, întrucât nu cunoșteau motivarea deciziei ce s-a pronunțat în recursul declarat împotriva acestei decizii, fiind vorba astfel de acea împrejurare mai presus de voința lor, nu vor fi analizate.

În concluzie, față de aceste considerente, se constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., în sensul că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.322 pct.5 C.proc.civ., este nefondat, urmând a fi respins în consecință.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art.312 (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul.