ÎCCJ — C ontract de asociere în participațiune. Regim juridic

Desființarea contractului de asociere în participațiune nr. x din 3 august 2007 pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract și, pe cale de consecință solicită:

Obligarea pârâtei la plata sumei de 2.214.285,73 euro (în lei, la cursul BNR ziua efectuării plății) reprezentând contravaloarea transelor lunare, datorate de către pârâtă în baza Contractului de Asociere în Participațiune nr. x din 3 august 2007 - Anexa nr.x, la data de 31 iulie 2014;

Obligarea pârâtei la plata cotelor lunare izvorâte din contractul de asociere nr. x din 3 august 2007 până la data desființării contractului;

Obligarea pârâtei la plata sumei de 1.696.483,12 euro (în lei, la cursul BNR din ziua efectuării plății) reprezentând contravaloarea penalităților calculate până la data de 12 august 2014, conform art. 4.3, litera h) din Contractul de asociere nr. x din 3 august 2007;

Obligarea pârâtei la plata în continuare, a penalităților datorate conform art. 4.3 litera h) din Contractul de asociere nr. x din 3 august 2007, până la data efectivă a plății;

Obligarea pârâtei la plata sumei de 16.728,18 lei reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 27 martie 2014, nr.x din 15 iulie 2014 și nr.x din 24 iulie 2014, facturi aferente utilităților consumate de către aceasta, a taxelor și impozitelor locale - conform informațiilor prezentate în Anexa nr. x.

Obligarea pârâtei la plata daunelor-interese echivalente cu prejudiciul suferit de societatea reclamantă ca urmare a încetării contractului de asociere nr. x din 3 august 2007 înainte de termen, conform pct. 6.3 din contract, care se vor calcula de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se va dispune desființarea contractului și până la împlinirea termenul de 20 de ani - durata contractului (500.000 euro/an, până la: august, 2027).

Să se dispună actualizarea, atât a debitului principal cât și a celui reprezentând penalitățile, cu indicele de inflație, până la data efectivă a plății;

Obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Pârâta B. (fosta C.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și a invocat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art.3.3 din contractul de asociere încheiat între părți, ca fiind o clauză leonină. Prin sentința civilă nr.2238 din 30 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2014, a fost respinsă excepția prescripției dreptului de a invoca nulitatea clauzei leonine. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. (fosta C.), dispunându-se rezilierea contractului de asociere în participațiune nr.x din 3 august 2007 încheiat între părți. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 145.777,5 lei cheltuieli de judecată către reclamantă și la plata sumei de 145.777,5 lei cheltuieli de judecată avansate de stat. Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță a declarat apel reclamanta A. solicitând admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinței atacate și, pe cale de consecință, admiterea capetelor de cerere nr.2, 3, 4, 5, 7, 8 și 9 din cererea introductivă, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr.837 din 19 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă, s-a respins apelul formulat de reclamanta A., ca fiind nefondat. Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs. Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului și casarea, în tot, a deciziei recurate cu consecința trimiterii spre o nouă judecată. A criticat hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele: Instanța de apel a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art.2 din Decretul nr.167/1958 prin raportare la incidența prevederilor art.1513 din C. civ. de la 1864 și a regulii de interpretare cuprinse în art.977 C. civ. de la 1864 care stabilește că „interpretarea contractelor se face după intenție comună a părților, iar nu după înțelesul literal al termenilor”. Relevă că în cauza dedusă judecății intenția părților a fost aceea de a încheia un contract de asociere în participațiune în sensul dispozițiilor art.251 – 256 C. com. și nu a unui contract de societate, așa cum greșit au reținut instanțele de fond și de apel. Dată fiind natura comercială a contractului de asociere în participațiune, în cauză nu sunt incidente prevederile art.1513 C. civ. de la 1864, prevederi care vizează în mod exclusiv contractul de societate. În acest context, susține că devin aplicabile prevederile art.1 din Decretul nr.167/1958 potrivit căruia „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă”. Recurenta-reclamantă apreciază că orice altă încadrare dată contractului care formează obiectul acțiunii nu poate fi primită, deoarece intenția părților a fost aceea de a încheia un contract comercial, așa cum era prevăzut de art.251-256 C. com. În ceea ce privește menținerea hotărârii primei instanțe de respingere a capetelor de cerere nr.2, 3, 4, 5, 7 și 9 recurenta a invocat că, în mod greșit, instanța a calificat prevederea art.3.3 din contractul de asociere în participațiune ca fiind o clauză leonină, specifică unui contract de societate, fără a ține seama de caracterul comercial al contractului de asociere în participațiune reglementat de art.251 – 256 C. com. Instanța de apel nu a observat faptul că interpretarea contractelor, se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după înțelesul literal al termenilor, cu ignorarea naturii comerciale a contractului, precum și a scopului pentru care părțile s-au asociat. Instanța de apel nu a efectuat o rejudecare în fond a cauzei în condițiile în care nu a analizat înscrisurile care au stat la baza asocierii în participațiune, în special studiul de fezabilitate care atestă obținerea unui profit inclusiv într-o variantă pesimistă. Această situație reiese din formularea art.3.3 din contract, în care se utilizează termenul „eventuale pierderi”. Nu a observat instanța de apel că obligația intimatei de a achita recurentei suma de 500.000 euro/an s-a născut la data de 1 noiembrie 2009, dată la care intimata ar fi trebuit să își îndeplinească obligația asumată de finalizare a lucrărilor de investiții la imobilele aportate în cadrul asocierii, și nu anterior acestui moment. Așa fiind, obligația de plată se corelează cu îndeplinirea obligației asumate de către intimată, aceasta nefiind obligată să achite recurentei vreo sumă de bani anterior acestui moment, astfel încât să fie pusă în situația în care ar fi înregistrat vreo pierdere. Instanța de apel a dispus în mod corect rezilierea contractului, sancționând astfel atitudinea pasivă a intimatei față de neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate prin contract și care se referă la neîndeplinirea obligației contractuale principale, aceea de a pune la dispoziția asocierii aportul în numerar de 10.500.000 euro, neîntocmirea decontului de venituri și cheltuieli ale asocierii, neținerea evidenței contabile a asocierii, centralizat și distinct, netransmiterea până la data de 15 ale fiecărei luni, pe bază de decont, cheltuielile și veniturile înregistrate pentru a fi ulterior înregistrate în contabilitatea recurentei, neefectuarea plății rezultatelor financiare ale asociației și nedepunerea documentelor justificative cu privire la plata efectuată, nedepunerea bilanțului anual. Recurenta motivează că, prin neîndeplinirea obligațiilor asumate, nu s-au putut aplica prevederile art.3.2 din contract, respectiv părțile nu au putut proceda la revizuirea cotelor de participare în asociere, în schimb, intimata a obținut profit utilizând în mod exclusiv singurul imobil finalizat. Recurenta solicită a se înlătura argumentația instanței de apel în legătură cu asemănările și deosebirile dintre contractul de asociere în participațiune și contractul de societate, învederând că intenția părților la semnarea contractului reiese din art.1 al acestuia și este de natură să înlăture orice interpretare sau asemănare a acestui contract cu contractul de societate. Susține că nu poate fi reținută existența unei clauze leonine în cuprinsul art.3.3 din contractul de asociere în participațiune întrucât aceasta este specifică contractelor de societate, pe când forma, întinderea și condițiile asocierii sunt prevăzute de părți la semnarea contractului. În ceea ce privește respingerea criticilor prezentate în legătură cu modalitatea de soluționare a capetelor de cerere 2, 3, 4 și 5 recurenta subliniază că în mod greșit instanțele devolutive s-au raportat la existența clauzei leonine fără a observa că prin contractul încheiat părțile au prevăzut obligația de a achita un venit minim garantat. Prevederea contractuală prin care s-a stabilit un venit minim garantat putea fi revizuită, așa cum rezultă din conținutul art.3.2 din contract, în condițiile în care intimata și-ar fi îndeplinit obligația asumată, de a finaliza lucrările de investiții, astfel încât, centrul de afaceri să funcționeze de la data de 1 noiembrie 2009. În această situație, convenită de ambele părți, s-ar fi putut verifica venitul minim garantat, iar prin aplicarea art.3.2 să se revizuiască cotele de asociere. Se arată că intimata a utilizat în mod exclusiv singurul imobil finalizat pe o perioadă de aproximativ 5 ani, timp în care a obținut profit în detrimentul recurentei care nu a primit venitul minim garantat și a avut indisponibilizate imobilele aduse ca aport în asociere. Intimata-pârâtă a fost aceea care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate și, cu toate acestea, prin simpla utilizare a imobilului finalizat exclusiv în interes propriu rezultă că asocierea a generat venitul minim garantat. Instanța de apel nu a ținut seama de faptul că recurenta-reclamantă a aportat în cadrul asocierii trei imobile, estimate la valoarea de 7.941.691 euro, iar intimata nu a pus la dispoziția asocierii aportul său integral. Suma de 500.000 euro/an este o sumă rezonabilă în raport cu suprafața construită desfășurată de 19.455,45 mp, rezultând un preț derizoriu de 2,14 euro/mp în comparație cu prețurile practicate în zonă, fără a se lua în calcul suprafața terenului liberă de construcții de 7.874,84 mp. Instanța de apel în mod greșit a respins capetele de cerere nr.7, 8 și 9 care vizau în principal obligarea pârâtei la plata daunelor-interese echivalente cu prejudiciul pretins de reclamantă ca urmare a încetării contractului de asociere nr. x din 3 august 2007 înainte de termen, conform art.6.3 din contract. Recurenta solicită a se observa că temeiul legal al solicitării de acordare a despăgubirilor este dat de art.6.3 din contractul de asociere și nu de art.3.3 din același contract, cum greșit a reținut instanța de apel. Arată că modalitatea de cuantificare a acestor despăgubiri s-a efectuat prin raportare la suma prevăzută de art.3.3, sub aspectul determinării sale, fiind o sumă minimă garantată, care are la bază un studiu de fezabilitate și poate reprezenta contravaloarea daunelor – interese prevăzute de art.6.3 din contractul de asociere. Instanțele de fond și de apel au considerat în mod corect că se impune rezilierea contractului de asociere în participațiune pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către intimată, iar în această situație recurentei i s-a produs un prejudiciu cuantificat la cel puțin 500.000 euro/an, sumă pe care a avut-o în vedere la întocmirea tuturor situațiilor financiare și a previziunilor de natură economică. Intimata a utilizat imobilul finalizat în interes propriu, fără îndeplinirea vreunei obligații de plată pentru folosirea acestuia, invocând caracterul leonin al clauzei 3.3, cu toate că nu a fost operantă pe parcursul derulării contractului. Statuând asupra caracterului leonin al clauzei de la art.3.3 din contractul de asociere, instanțele anterioare au lipsit contractul de un element esențial, prețul acestuia și, în această modalitate, au lăsat în beneficiul intimatei bunurile recurentei-reclamante și folosința cu titlu gratuit a acestora. Recurenta-reclamantă a făcut referire la practica judiciară în această materie care ilustrează că o clauză din contractul de asociere, prin care unei părți îi revine o cotă minimă garantată și nu participă la pierderile asocierii, nu este o clauză leonină, iar cota minimă prevăzută are caracter fix și periodic, plata acesteia constituind o obligație care trebuie să fie îndeplinită chiar dacă activitatea devenea mai puțin profitabilă. Relevă că obținerea de profit minim, dar nu mai puțin de o anumită sumă pe lună avea drept scop și garantarea executării obligațiilor, iar suma stabilită a fost cea pe care părțile au considerat că o pot obține la data asocierii pe baza unui studiu de fezabilitate întocmit. Instanța nu se poate substitui voinței părților și nu poate dispune cu privire la respectarea obligațiilor contractuale, stabilirea cotei minime obligatorii reprezentând în esență rezultatul voinței părților contractante. Invocă în acest sens art.251 C. com., prevedere legală care nu sancționează cu nulitatea limitarea convenită de părți precum și dispozițiile art.256 C. com. în temeiul căruia părțile determină forma, întinderea și condițiile asociației. În drept a invocat dispozițiile art.483, art.486 și următoarele din C. proc. civ. Intimata-pârâtă B. (fosta C.) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A. și menținerea deciziei pronunțate în apel. Raportat la criticile prezentate în memoriul de recurs intimata-pârâtă a prezentat în esență următoarele apărări: Instanța de apel a soluționat în mod corect excepția prescripției dreptului material în invocarea nulității unei clauze leonine. Nu poate fi admis argumentul recurentei pentru înlăturarea aplicabilității art.1513 C. civ. în condițiile în care C. civ. stipulează aplicabilitatea art.1513 C. civ. pentru toate tipurile de societăți, atât pentru cele care dobândesc personalitate juridică cât și pentru cele care nu dobândesc personalitate juridică. În mod corect a reținut instanța de apel asemănările și deosebirile dintre cele două tipuri de contracte și a stabilit că asocierea în participație constituie o specie a contractului de societate, cu diferența că sunt scutite de formalitățile pentru societăți conform art.256 C. com. În ceea ce privește susținerea că societatea intimată ar fi înregistrat profit, arată că scopul asocierii nu a fost atins, nefiind înregistrat nici un profit, ci dimpotrivă a acoperit toate pierderile și cheltuielile generate de întreținerea imobilelor. În această situație instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei de drept incidente, motiv pentru care nu se impune reformarea deciziei recurate. În mod judicios a înlăturat instanța de apel critica referitoare la respingerea capătului de cerere de obligare la plata sumei de 2.214.285,73 euro, reprezentând contravaloare a 12 tranșe lunare din venitul minim garantat, cu aplicarea corectă a normelor de drept incidente, arătând că nu se pot acorda sumele solicitate în temeiul unei clauze nule absolut, în condițiile în care a constatat anterior nulitatea clauzei în temeiul căreia era formulat capătul de cerere. Intimata arată că simplele calculații subiective ale unei potențiale chirii nu pot fi reținute ca probatorii pentru determinarea lipsei de folosință, în condițiile în care prejudiciul este fundamentat exclusiv prin raportare la o clauză nulă, schimbarea fundamentului juridic fiind inadmisibilă în apel. În ceea ce privește pretențiile referitoare la daune arată că instanța de apel a procedat la o justă și corectă aplicare a dispozițiilor legale, cu motivarea că recurenta apelantă și-a întemeiat pretențiile privitoare la aceste daune exclusiv pe stipulațiile unei clauze nule absolut. În mod justificat instanța de apel a respins aceste pretenții pentru că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește apărările pe fondul cauzei, susține că asocierea în participațiune nu și-a îndeplinit obiectul pentru care s-a încheiat contractul, activitatea desfășurată nu a înregistrat profit și intimata a achitat toate cheltuielile aferente amenajării și conservării bunurilor, care rămân în proprietatea recurentei, precum și faptul că a suportat în integralitate taxele și impozitele aferente imobilelor. Pentru aceste motive a solicitat respingerea recursului. În temeiul art.493 alin.2 C. proc. civ. s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, reținându-se în cuprinsul acestuia incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ. în privința criticilor formulate de recurentă în legătură cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art.1 și 2 din Decretul nr.167/1958, art.1 și art.251-256 din C. com. și art.1513 din C. civ. de la 1864. De asemenea, circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ. s-a considerat că ar putea fi reținută invocarea aplicării greșite a dispozițiilor art.1513 din C. civ. de la 1864, în sensul extinderii incidenței textului legal la clauza stipulată la art.3.3 din contractul de asociere în întregul ei, nu doar în ceea ce privește scutirea unuia dintre asociați de participarea la pierderi. Analizând recursul în cadrul controlului de legalitate Înalta Curte, a reținut următoarele: Recurenta-reclamantă, A. a invocat, în mod expres, cazul de nelegalitate reglementat de art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ., prevedere legală potrivit căreia hotărârea atacată va fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prima critică prezentată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ. se referă la modalitatea în care, instanța de apel, confirmând raționamentul primei instanțe a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în privința nulității clauzei cuprinse în art.3.3 din contractul de asociere nr. x din 3 august 2007. În acest context, recurenta a arătat că instanțele de fond și de apel au reținut greșit incidența dispozițiilor art.2 din Decretul nr.167/1958, cu toate că natura comercială a contractului de asociere impunea aplicarea prevederilor art.1 din Decretul nr.167/1958 în soluționarea excepției nulității clauzei contractuale. Această critică de nelegalitate este în strânsă legătură cu critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art.1513 C. civ. de la 1864 care, în opinia recurentei, sunt specifice clauzelor leonine din contractul de societate și nu sunt aplicabile în privința contractului de asociere în participațiune, reglementat special prin art.251-256 din C. com. Față de natura criticilor formulate, instanța supremă apreciază necesară analiza cu prioritate a motivelor referitoare la greșita aplicare a art.1513 C. civ. de la 1864 și la stabilirea greșită a regimului juridic al contractului de asociere în participațiune. După lămurirea acestor chestiuni se va analiza regimul juridic al nulității clauzei cuprinse în art.3.3 din contract. Criticile sunt neîntemeiate. Cu titlu preliminar este necesar a determina legea aplicabilă în timp contractului de asociere încheiat între părți, contract care cuprinde și clauza invocată de intimata-pârâtă ca fiind nulă din cauza caracterului leonin. Contractul de asociere în participațiune s-a încheiat la 3 august 2007, înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., la 1 octombrie 2011, prin Legea nr.287/2009 privind C. civ. („Noul C. civ.”). Prin Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Noului C. civ. au fost abrogate inclusiv dispozițiile C. civ. de la 1864 (art.230 lit.a) și ale C. com. (art.230 lit.c), cu excepția Cărții a II-a „Despre comerțul maritim și despre navigație”. Norma relevantă de drept intertemporal, respectiv art.102 din Legea de punere în aplicare a Noului C. civ., precizează că regimul juridic al contractului este supus legii în vigoare la data la care acesta a fost încheiat. Regula tempus regit actum , evocată de textul art.102 din Legea de punere în aplicare a C. civ. are o sferă extinsă, privind nu numai valabilitatea contractului, ci și efectele sale, inclusiv executarea obligațiilor izvorâte din contract. Așadar, pentru orice chestiuni care țin de valabilitatea contractului, cât și de executarea acestuia sunt incidente regulile în vigoare la data încheierii sale, respectiv este aplicabil regimul juridic impus de C. civ. de la 1864 și de C. com. Natura contractului de asociere în participațiune are un pregnant caracter comercial deoarece se încheie cu scopul vădit de a împărți beneficiile și pierderile unei afaceri comerciale. Din această cauză, C. com. a reglementat contractul de asociere în participațiune, în cuprinsul art.251-256 C. com. Una dintre caracteristicile acestui contract este aceea referitoare la lipsa personalității juridice a asocierii în participație. Aspectele de regim juridic relative la validitatea clauzelor din contractul de asociere în participațiune, prin care un asociat și-ar stipula totalitatea câștigurilor sau ar fi scutit de participare la eventuale pierderi, care nu sunt reglementate prin normele prevăzute de art.251-256 C. com., rezervate contractului de asociere în participație, urmează a fi supuse prevederilor art.1513 C. civ. de la 1864, care reglementează obligațiile între asociați din cadrul contractului de societate. Natura juridică similară dintre aceste două contracte rezultă din analiza de conținut a dispozițiilor art.251-253 C. com. în corelare cu dispozițiile cuprinse în art.1491 C. civ. de la 1864, care definesc societatea ca fiind un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scopul de a împărți foloasele ce ar deriva. În ambele forme de asociere fără personalitate juridică, societate și asociere în participație, scopul comun urmărit de toate părțile contractante este acela de a obține profit. Ca urmare, în temeiul art.1 C. com. și cu aplicarea principiului de interpretare sistematică specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant , regimul juridic al asocierii în participațiune reglementat special prin prevederile art.251-256 C. com. se completează cu dispozițiile din C. civ. relative la contractul de societate. Așa fiind, aspectele de regim juridic referitoare la validitatea clauzelor din contractul de asociere în participațiune, prin care un asociat și-ar stipula totalitatea câștigurilor sau ar fi scutit de participare la eventuale pierderi, care nu sunt reglementate prin normele prevăzute de art.251-256 C. com., rezervate contractului de asociere în participațiune, urmează a fi supuse prevederilor art.1513 C. civ. de la 1864, care reglementează obligațiile între asociații din cadrul contractului de societate. Ca urmare, atunci când se invocă nulitatea absolută a clauzei prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor sau este scutit de a participa la pierderi devine aplicabil art.1513 C. civ. de la 1864. Este lipsită de fundament legal distincția pe care recurenta o face atunci când susține că o clauză leonină este specifică raporturilor de drept societar și nu celor de drept comercial pentru că dreptul comercial cuprinde atât normele care reglementează societățile, deci normele dreptului societar, cât și contractele speciale, cum este cel reglementat de art.251-256 C. com. Mai mult, aspectele de regim juridic ale unui contract special care nu sunt reglementate prin normele rezervate respectivului tip de contract urmează a fi supuse regulilor speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult. Pe cale de consecință, instanța supremă reține că, în soluționarea excepției nulității clauzei cuprinse în art.3.3 din contract, incriminată ca având caracter leonin, este incident art.1513 C. civ. de la 1864. Norma juridică prevăzută de art.1513 Cod civil de la 1864 are caracter imperativ, dedus atât din modul în care este formulată ( „este nulă convenția prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la pierdere”) cât și din conținutul său normativ, cu referire expresă la una dintre condițiile de validitate pentru încheierea contractului. Față de natura interesului ocrotit la edictarea acestei dispoziții legale, nulitatea care operează este una absolută. Regimul juridic al nulității absolute este subordonat regulii consacrate și prin art.2 din Decretul nr.167/1958 potrivit cu care nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de excepție, fiind deci imprescriptibilă. În considerarea regulii imprescriptibilității nulității absolute, susținerile recurentei, privind aplicarea greșită a dispozițiilor prevăzute de art.2 din Decretul nr.167/1958 în detrimentul înlăturării de la aplicare a dispozițiilor art.1 din același act normativ, sunt neîntemeiate. Cât privește întinderea efectelor nulității este de observat că modul de împărțire al rezultatelor financiare ale asociației a fost stabilit prin art.3.3 din contract, cu următorul conținut. „Asociatul-administrator este autorizat, prin prezentul contract să administreze exploatarea centrului de afaceri, urmând ca rezultatele financiare realizate de asociație să fie împărțite de Asociatul – Administrator între părțile asociate, după cum urmează: -Asociatul administrator primește lunar 57% din rezultatul financiar al asociației și suportă eventualele pierderi înregistrate de acesta -Asociatul participant primește lunar 43% din rezultatul financiar al asociației, dar nu mai puțin de 500.000 euro pe an în 12 tranșe lunare egale și nu suportă eventuale pierderi înregistrate de aceasta. Minimul garantat de 500.000 euro/an va fi renegociat din 5 în 5 ani, în funcție de profiturile realizate”. Din analiza de conținut a clauzei din cuprinsul art.3.3 din contract, prin prisma dispoziției art.1513 C. civ. de la 1864, rezultă că intră sub incidența regimului sancționator al efectelor nulității doar prevederile relative la modalitatea de repartizare a pierderilor. Aceasta deoarece, doar în această privință clauza cuprinsă în art.3.3 este lovită de nulitate, numai în partea prin care s-a convenit că asociatul-administrator suportă eventuale pierderi înregistrate de rezultatul financiar al asociației, iar asociatul participant nu suportă eventuale pierderi. În ceea ce privește modalitatea de împărțire a câștigurilor, prevederile art.3.3 din contract conțin dispoziții clare de repartizare, respectiv 57% din rezultatul financiar al asociației pentru asociatul-administrator și 43% din rezultatul financiar al asociației, dar nu mai puțin de 500.000 euro/an pentru asociatul participant. Astfel, dispozițiile contractuale cuprinse în clauza art.3.3, prin care părțile au convenit modul de împărțire a beneficiilor, scapă sancțiunii nulității instituite prin art.1513 alin.1 C. civ. de la 1864, incidente doar pentru situația în care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor. O asemenea ipoteză nu se regăsește în clauza stipulată la art.3.3 din contract, în partea referitoare la modalitatea convenită de părți pentru împărțirea beneficiilor. Suma minimă garantată stabilită prin art.3.3 din contract are menirea să acopere cel puțin în parte contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor, după ce o atare obligație devine exigibilă și să garanteze un venit minim al asociatului al cărui aport în natură este esențial pentru asociere. Partea din clauza art.3.3, prin care părțile au convenit, în cunoștință de cauză, modalitatea de împărțire a beneficiilor este expresia libertății de voință a părților și se impune cu putere de lege, potrivit principiului „ pacta sunt servanda ” prevăzut de art.969 C. civ. de la 1864. Din această perspectivă, instanța supremă constată că în fazele procesuale anterioare, instanțele devolutive au extins în mod nelegal efectele nulității asupra clauzei prevăzute de art.3.3 din contract, în totalitatea sa, cu toate că efectele nulității sunt doar parțiale, numai în ceea ce privește modalitatea convenită în legătură cu împărțirea pierderilor. Față de cele mai sus reținute, este întemeiat motivul de ordine publică invocat de instanța de recurs din oficiu, privind greșita aplicare a dispozițiilor art.1513 C. civ. de la 1864, în sensul extinderii incidenței textului legal la clauza stipulată la art.3.3 din contractul de asociere în întregul ei, nu doar în ceea ce privește scutirea unuia dintre asociați de participarea la pierderi. Sub acest aspect, se cuvine subliniat și faptul că instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe de anulare a clauzei nr.3.3 din contractul părților în întregul ei, a nesocotit și principiul salvgardării contractului, precum și regula potrivit cu care nulitatea este parțială, ceea ce presupune că nulitatea produce efecte doar asupra clauzei care contravine unei dispoziții legale, restul convenției rămânând în ființă atunci când clauza afectată de nulitate nu este esențială pentru derularea ei. În ceea ce privește criticile referitoare la modalitatea de soluționare a capetelor de cerere nr.2-5 și nr.7, 8 și 9 instanța supremă reține, cu caracter preliminar, că recurenta-reclamantă a solicitat în principal rezilierea contractului de asociere în participațiune nr. x din 3 august 2007 pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor contractuale asumate de către intimata-pârâtă. Prin hotărârea pronunțată de prima instanță, Tribunalul București, s-a dispus rezilierea contractului de asociere în participațiune, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de către intimata-pârâtă. Dispoziția instanței de fond asupra desființării contractului de asociere în participațiune a intrat în puterea de lucru judecat întrucât intimata-pârâtă, în calitate de asociat administrator, în sarcina căruia s-a reținut neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale, a achiesat tacit la hotărârea primei instanțe, prin neexercitarea căii de atac a apelului. În contextul în care s-a reținut în considerentele ce preced nulitatea parțială a clauzei prevăzute de art.3.3 din contract, apar ca fiind întemeiate criticile prin care se susține că instanțele devolutive în mod greșit au respins capetele de cerere nr.2-5 și nr.7, 8 și 9 dat fiind că efectele nulității sunt parțiale, iar nu totale, cu consecința extinderii nelegale a efectelor nulității și în privința prevederilor clauzei art.3.3 din contract care nu au caracter leonin. În acest context, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C. proc. civ. referitor la nelegalitatea hotărârii date cu aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv art.1513 alin.1 C. civ. de la 1864. În ceea ce privește aspectele legate de modalitatea de soluționare a capătului de cerere accesoriu cererii principale privind rezilierea contractului de asociere în participațiune, prin care recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune-interese, ca urmare a rezilierii contractului, sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de apel nu a observat că temeiul legal al cererii de acordare a despăgubirilor este dat de art.6.3 din contract și nu de art.3.3 din contract. Doar modalitatea de cuantificare a despăgubirilor s-a efectuat prin raportare la suma prevăzută la art.3.3 din contract și la lipsa de folosință a imobilelor, ceea ce nu echivalează cu schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, așa cum greșit a reținut instanța de apel. Temeiul juridic al despăgubirilor ca efect al rezilierii contractului se regăsește în cuprinsul prevederilor art.1021 C. civ. de la 1864 transpuse și în art.6.3 din convenția părților, iar modalitatea de cuantificare este un aspect distinct de temeiul legal incident. Deși se reține în considerente că recurenta-pârâtă nu a dovedit prejudiciul încercat, în temeiul art.1169 C. civ. de la 1864, referirea la aceste prevederi legale este formală pentru că instanța de apel nu se raportează la modalitatea concretă în care reclamanta a înțeles să dovedească pretențiile sale, ci doar la nulitatea clauzei art.3.3 din contract care ar lipsi de fundament pretențiile recurentei-reclamante. O atare situație echivalează cu nesoluționarea acestor capete de cerere în fond, cu atât mai mult cu cât s-a reținut și efectul parțial al nulității clauzei art.3.3 din contract. Față de considerentele ce preced, în temeiul art.494 C. proc. civ., a fost admis recursul, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată. În rejudecare, instanța de apel urmează a stabili, în funcție de motivele de fapt și de drept prezentate de reclamantă, dacă pretențiile aferente capetelor de cerere nr.2-5 țin de obligarea pârâtei la executarea unor obligații contractuale sau au natura unor daune-interese. Distincția este importantă pentru că potrivit art.1021 C. civ. „Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese”. Dispoziția legală mai sus-enunțată conferă părții reclamante două posibilități alternative la care poate recurge pentru situația în care cealaltă parte nu își execută obligațiile și anume, fie obligarea la executarea convenției, fie desființarea cu daune-interese, fără a fi posibilă cumularea celor două posibilități conferite de lege. De aceea, instanța de apel cu ocazia judecării din nou a cauzei, va trebui să stabilească natura pretențiilor solicitate și temeiul lor juridic.