ÎCCJ, decizie (scj.ro #82799)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82799) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de credit. Acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze.

Natura interesului protejat. Efecte cu privire la termenul de prescripție

aplicabil

Cuprins

pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă

Index

alfabetic: acțiune în constatare

-

clauză

abuzivă

-

nulitate

absolută

-

prescripția

dreptului material la acțiune

Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1)

Legea nr. 193/2000

Directiva nr. 93/13/CEE

Consecința constatării caracterului abuziv al unor

clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea

nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă

sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și

anume anularea clauzei respective.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la

acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.

Secția a II-a civilă, Decizia 686 din

21

februarie 2013

Notă

:

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost

abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Prin

cererea înregistrată sub nr. 27826/300/2010 la Judecătoria Sectorului

2 București, reclamanții M.M. și M.M. au chemat în judecată

pe pârâta SC V. România SA București, solicitând instanței ca prin

sentința ce o va pronunța să dispună următoarele:

să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în

convenția de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, respectiv art. 3

lit. d) din Condițiile Speciale, art. 8.1 lit. a) – liniuța a doua

și a treia din Condițiile Generale ale Convenției, art. 8 lit.

c) și d) din Condiții Generale ale Convenției, art. 10.1, art.

10.2, art. 5 lit. a) și art. 3.5 din Condițiile Generale ale

Convenției; să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze

contractuale; să se constate că până la data formulării

acțiunii reclamanții au achitat suma de 30.972,82 CHF, reprezentând

comision de risc, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută, și

că această plată este nedatorată; să se constate

compensația sumei de 30972,82 CHF și restul debitului, până la

concurența primei sume.

Prin

sentința civilă nr. 89 din 7 ianuarie 2011 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, Secția civilă, a fost declinată

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a

comercială, sub nr. xx30/3/2011.

Prin

sentința comercială nr. 8644 din 29 iunie 2011 pronunțată

de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, în dosarul

nr. xx30/3/2011 s-a respins excepția prescripției dreptului material

la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care

reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a

clauzelor contractuale ca neîntemeiată. A fost respinsă excepția

prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește

capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se

constate  compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului ca

neîntemeiată.

S-a

admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanții M.M. și M.M. în contradictoriu cu pârâta SC V. Romania

SA.

S-a

constatat că art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale, art. 5 lit. a)

din Condițiile Speciale, pct. 3.5 din secțiunea Costuri, referitoare

la comisionul de risc din Condițiile Speciale, art. 8.1 lit. a)

liniuța a doua și a treia, lit. c), d) din Condițiile speciale,

art. 10.1 și 10.2 din Condițiile Speciale ale Convenției de

credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 constituie clauze abuzive în sensul

art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Au fost

respinse capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate că

până la data formulării cererii reclamanții au achitat suma de

30.972 CHF și capătul de cerere prin care reclamanții au

solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul

debitului ca neîntemeiate.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a

reținut că reclamanții au invocat nulitatea absolută a

clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractul de credit nr.

0134051 din 21 decembrie 2007, încheiat cu pârâta.

Cauza

este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de

fond, esențială, de validitate a actului juridic.

Conform

art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită și morală

conținutul acestei cerințe fiind precizat de art. 968 C. civ.,

potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de

legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice

Sancțiunea

care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi

invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție,

acțiunea în declararea nulității absolute fiind

imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Având în vedere

soluția pronunțată asupra excepției prescripției

dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de

cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nulitatea

absolută a clauzelor contractuale, prima instanță  a

constatat drept neîntemeiată excepția prescripției dreptului

material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin

care reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de

30.972,82 CHF cu restul debitului..

Pe

fondul cauzei, prima instanță  a reținut următoarele:

Între

reclamanții M.M. și M.M., în calitate de împrumutați, și

pârâta SC V. Romania SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat

contractul de credit nr. 0134051 în valoare de 410.000 CHF, cu garanție

ipotecară, în vederea dobândirii unui imobil situat în orașul

Bragadiru.

Potrivit

art. 3 lit. a) din contract, părțile au stabilit că împrumutatul

datorează băncii dobânda curentă de 4,25 %; conform lit. d),

banca putând revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor

schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să

aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii;

rata dobânzii astfel modificată urmând a se aplica de la data

comunicării.

Conform

art. 5 lit. a), s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,22% aplicat la

soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe

toată perioada de derulare a convenției.

Potrivit

art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și litera c din

Condițiile Generale ale Convenției, „În cazul în care se ivește

vreuna din situațiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea

dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului

și garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent

anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și

toate celelalte costuri datorate Băncii, conform Convenției

dacă:

a)

2”-„împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plata a sumei

principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate

conform

altor Convenții Încheiate de Împrumutat cu Banca sau

3”-„conform

altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte

societăți financiare /de credit;

c) în

cazul apariției unei situații neprevăzute, care, în opinia

Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul

să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform

Convenției;

d) în

cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia,

în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat

corespunzător.”

În

Secțiunea a 10) „Costuri suplimentare” la art. 10.1  s-a

prevăzut:

„Referitor

la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior,

modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative

aplicabile, care:

a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la

creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care

schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la

creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate

rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la

obligația sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în

baza cărora  funcționează și este organizată

banca; b) impun, modifică  sau consideră aplicabile orice

rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex

în corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la

Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a

Băncilor Basel) afectează activele Băncii, depozitele

constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii

orice altă condiție care  afectează creditele acordate sau

obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creșterea

costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a

oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau

a oricărei creanțe a Băncii în baza Convenției".

Potrivit

art. 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției "în oricare

din   cazurile de mai sus menționate, în termen de 15 zile

lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de

către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare,

astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau

altor rambursări".

În ceea

ce privește clauza prevăzută la art. 3 lit. d) potrivit

căreia „banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariției

unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să

aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii;

rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data

comunicării”,  prima instanță a  reținut că

o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual,

în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui

rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie

negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.

Conform

art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care

dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii

în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru

să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în

contract și, totodată, cu condiția informării imediate a

clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia

imediat contractul.

Or,

motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al

„evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii”,

fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reține

stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este

necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător

descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște

de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va

fi mărită. Doar astfel opțiunea lui de a contracta este

liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă

a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată,

motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în

eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de

clauze, instanța  judecătorească să aibă

posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru

a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care

constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Motivele

menționate respectiv „evoluției pieței financiare sau politica

de credite a băncii” nu îndeplinesc această condiție, astfel

că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia

dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili,

conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de

netăgăduit că piața financiară evoluează diferit

în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate

de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar

în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia,

fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă

majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară

și proporțională scopului urmărit. O astfel de

posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de

față.

În

momentul in care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat

de pe o poziție inegala, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul

de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către

împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a

modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut

posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic

fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform

art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea

obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, această

clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Prin

necircumstanțierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit

băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin

neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept,

lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză

încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură

să îl prejudicieze pe consumator.

Pârâta

a adresat reclamanților un proiect de act adițional la contractul de

credit, care cuprindea și o formulă de calcul a dobânzii, act

adițional care nu a fost semnat de către reclamanți, astfel

că, acest act adițional nu poate fi considerat ca fiind acceptat

tacit de către reclamanți, dat fiind dispozițiile Legii nr.

288/2010  pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de

credit pentru consumatori.

În ceea

ce privește clauza prevăzută de art.5 lit.a din Condițiile

speciale, prima instanță a reținut că scopul perceperii

acestui comision este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă

în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor încheiate de

pârâtă, pentru ca împrumutații să fie în deplină

cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt

percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici

instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din

moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată

nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor

generale ale contractelor analizate.

Nu

au fost reținute susținerile pârâtei, conform cărora, riscul de

credit este asumat în urma analizei economico financiare a solicitantului de

credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe

care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale, riscul de

credit aflându-se, totodată, în strânsă corelație cu riscul de

diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție,

riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul

reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea

reglementate de dispozițiile art. 126 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2006

privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului, având în vedere

că nu sunt menționate, în cuprinsul contractului, criterii certe de

justificare a acestuia.

Prin

urmare, prima instanță a considerat că această clauză

contractuală, privitoare la comisionul de risc, este abuzivă și

intră sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă

absolut.

Instanța

a reținut că sunt abuzive și clauzele menționate în

cuprinsul art. 8.1 lit.a liniuța a doua și a treia, lit.c, d din

Condițiile speciale, care se referă la dreptul băncii de a

declara scadența anticipată a creditului, rambursabil imediat

împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri

datorate Băncii conform Convenției.

Aceste

clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile

contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități

de creditare sau chiar cu aceeași bancă, pentru că scadența

anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel

credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților. Astfel,

consumatorul se vede în situație în care ar trebui să ramburseze

imediat creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant

și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt

credit, deși neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor

cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi

acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziție

defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la

discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, inclusiv în

situații care exced culpei creditorului său în sens contractual.

De

asemenea, caracterul abuziv al dispozițiilor art.8.1 lit.c și d

transpare din formulările generale și echivoce folosite pentru alte

situații de declarare anticipată a scadenței, respectiv

„situație neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să

devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care

sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent

să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste

clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a

declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța

învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri

să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza

analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este

formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe

care le cuprinde.

Prima

instanță a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în

art.10.1 și art.10.2 din condițiile generale ale convenției

referitoare la costurile suplimentare.

Conform

acestor clauze, în situațiile în care, din diferitele motive arătate,

costurile băncii, în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face

obiectul contractului analizat, cresc, această creștere este

suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creează, de

asemenea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor

bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din

perspectiva art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000. Practic, în loc ca eventuala

creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie

suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit

între bancă și client, acesta din urmă este obligat să

acopere toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate,

impuse prin contractul de adeziune.

Nu se

pot reține susținerile pârâtei conform cărora a propus

clienților un act adițional prin care: clauza 10 „Costuri

suplimentare" din Condițiile generale ale convenției de credit,

a fost modificată integral de către Bancă, dat fiind faptul

că părțile nu au încheiat un astfel de act adițional.

În ceea

ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat să se

constate că până la data formulării cererii reclamanți au

achitat suma de 30.972 CHF și capătul de cerere prin care

reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de

30.972,82 CHF, cu restul debitului,   prima instanță a

reținut că aceste cereri sunt neîntemeiate, întrucât, reclamanții

nu au făcut dovada exactă a sumelor achitate cu titlu de comision de

risc.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea

apelului, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul

admiterii și a capetelor de cerere privind constatarea faptului că,

până la data formulării acțiunii, au achitat  suma de

30.972,82 CHF, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută și, pe

cale de consecință, să se  constate că această

plată este nedatorată; compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul

debitului.

Apelul

reclamanților nu a fost timbrat potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.

146/1997 raportat la art. 11 din aceeași lege, astfel că

instanța de apel a pus în vedere apelanților, prin încheierea de

ședință de la data de 29 noiembrie 2011,  să achite

taxa judiciară de timbru, în cuantum de 1966,98 lei.

În

raport de neîndeplinirea obligației de timbrare, instanța de apel a

invocat excepția nulității apelului, datorită insuficientei

timbrări a căii de atac declarate.

Împotriva

sentinței sus-menționate, a declarat apel și pârâta SC V.

România SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii

atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în

principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată

.

Prin

decizia civilă nr. 18 din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel

București, Secția a VI-a civilă, a fost anulat, ca insuficient

timbrat, apelul formulat de reclamanții M.M. și M.M., respingându-se

ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC V. România SA București.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

În ce

privește apelul pârâtei, cu privire la nelegala respingere a

excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune,

instanța de apel a reținut că reclamanții au invocat

nulitatea absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în

contractul de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 încheiat cu pârâta.

În

lipsa unei prevederi exprese în textul  legal, art. 6 și  art. 7

din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a reținut teza

nulității clauzei abuzive, întrucât  stipularea lor constituie

încălcarea unei norme imperative exprese:” interzice comercianților

stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”(art.1 alin.3

din lege).

Pe de

altă parte, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu există

o proporționalitate între contraprestații, cum este cazul

contractului în speță.

Cauza

este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de

fond, esențială, de validitate a actului juridic.

Conform

art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită și morală,

conținutul acestei cerințe fiind precizat de art. 968 C. civ.,

potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de

legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Clauza

abuzivă privează contractul, parțial sau total, de cauză,

privită ca și cauză mediată și, implicit,

compromite, grav, echilibrul contractual.

Sancțiunea

care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi

invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție,

acțiunea în declararea nulității absolute fiind

imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Norma

protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese

personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o

normă de ordine publică, ce ocrotește un interes colectiv,

astfel că sancțiunea este nulitatea absolută.

Pe de

altă parte, legea abilitează anumite instituții, respectiv

instanțele de judecată să cenzureze contractul. În ceea ce

privește alte organe decât instanța, legea prevede că

verificarea contractelor se poate face și din oficiu, or, o asemenea

manieră de control este specifică regimului juridic al

nulității absolute.

În

jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de

a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze

contractuale, ceea ce întărește concluzia aplicării

sancțiunii absolute a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA

c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).

În

altă ordine de idei, aplicarea sancțiunii „lipsirii de efecte”, a

aplicării sancțiunilor contravenționale, conform art. 15 din

lege, este specifică normelor care ocrotesc un interes colectiv.

De

altfel, chiar în ipoteza existenței cazurilor de nulitate relativă,

termenul de prescripție al dreptului material la  acțiune, acela

de 3 ani, nu ar fi îndeplinit în cauză, față de data încheierii

Convenției de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, și data

introducerii acțiunii, 10 august 2012.

Potrivit

art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a

fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă

dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din

contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

(2) O

clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată

direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a

da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi

contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare

practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv.

(3)

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre

clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea

prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o

evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a

fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde

că o clauză standard preformulată a fost negociată direct

cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4)

Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege

redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5)

Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a

unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a)

natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul

încheierii acestuia;

b)

toți factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte

clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6)

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea

obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele

de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Conform

art. 6 din aceeași lege, clauzele abuzive cuprinse în contract și

constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu

vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în

continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea

acestora mai poate continua.

În ce

privește încheierea contractului, instanța de apel a apreciat că

reclamanții, în calitate de consumatori, au acționat de pe o

poziție inegală, în raport cu banca.

Contractul

încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către

împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a

modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în

spiritul prevederilor art. 4 alin. 2 din lege.

Reclamanții

nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract,

întreg actul juridic fiind impus, în forma respectivă, de către

bancă. Conform art.4 alin.3, teza finală din Legea nr. 193/2000,

băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod

direct, clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în

cauză.

Cu

privire la critica potrivit căreia clauzele referitoare la revizuirea

ratei dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților, instanța de apel a reținut

că, potrivit art.1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o

clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a

modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția

ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și

în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a

clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia

imediat contractul.

Motivul

întemeiat prevăzut în contractul supuse analizei este acela al

„evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii”,

fără prezentarea altor elemente de identificare.

Astfel

cum a concluzionat prima instanță, pentru a reține stipularea în

contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, este necesară

prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să

ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că,

dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Doar astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect

conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor

actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie

suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în

legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța

judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un

control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul

existenței sau inexistenței situației care constituie motiv

pentru majorarea dobânzii.

În mod

legal și temeinic a constatat prima instanță că motivele

menționate, respectiv „evoluției pieței financiare sau politica

de credite a băncii”, nu îndeplinesc această condiție, astfel

că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia

dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili,

conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de

netăgăduit că piața financiară evoluează diferit

în funcție de indicele la care se raportează. Aceasta modalitate de

exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în

favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia,

fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă

majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară

și proporțională scopului urmărit.

În ce privește clauzele referitoare la comisionul de risc,

instanța de apel a apreciat că, în mod legal și temeinic, prima

instanță a reținut că și aceste clauze sunt abuzive,

reținând că scopul perceperii acestui comision este neclar,

terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor

generale ale contractelor încheiate cu pârâta, pentru ca împrumutații să

fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la

motivele pentru care sunt percepute aceste sume, cu titlu de comision de risc.

Prin modul în care a fost redactată această

clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta

îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea

unui  nou comision.

Referitor tot la condiția dezechilibrului semnificativ

între drepturile și obligațiile părților, instanța de

apel a reținut  că este vorba, în primul rând, de un

dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra

patrimoniului reclamanților.

Utilizând criteriul echivalenței în aprecierea echilibrului

/dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul că

echivalența prestațiilor presupune ca drepturile și

obligațiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică,

măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speță.

Cu privire la critica referitoare la  cea de-a treia

condiție prevăzută de lege pentru determinarea caracterului

abuziv al unor clauze, și anume, clauzele contestate să nu se refere

la prețul datorat pentru prestarea serviciului, preț care este clar

determinat în contract, instanța de apel a  reținut că nici

această critică nu este fondată.

Astfel, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea

ratei dobânzii, la perceperea  comisionului de risc, la dreptul

băncii de a declara scadența anticipată a creditului,

rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate

celelalte costuri datorate băncii, la costurile suplimentare, or,

prețul datorat este acela prevăzut la art. 1 din convenția de credit

și anume, valoarea creditului ce urmează a fi restituit.

Instanța de apel a mai reținut faptul că

apelanta-pârâta nu a formulat critici referitoare la constatarea caracterului

abuziv al celorlalte clauze deduse judecății și anume „dreptul

băncii de a declara scadența anticipată a creditului,

rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate

celelalte costuri datorate băncii”, la „costurile suplimentare”, asupra

cărora prima instanță s-a pronunțat, în mod legal și

temeinic, constatând că îmbracă forma clauzelor abuzive.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții

M.M. și M.M. cât și pârâta SC V. România SA București.

I. În recursul lor, reclamanții M.M. și M.M. au

criticat decizia recurată, sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor

art. 15 lit.j din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, reclamanții

erau scutiți de plata taxei judiciare de timbru.

II. În recursul său pârâta SC V. România SA București a adus

următoarele critici deciziei recurate.

formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea

nulității de art.105 alin.2 C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, se circumscriu motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 toate neregularitățile procedurale

care atrag sancțiunea nulității precum și nesocotirea unor

principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare nu se

încadrează în alte motive de recurs.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că

instanța de apel a depășit limitele obiectului cererii de

chemare în judecată, limite fixate de către reclamanți, atunci

când a reținut că apelanta pârâtă nu a formulat critici

referitoare la constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze deduse

judecății, și respectiv, atunci când a constatat faptul că

efectul devolutiv al apelului este limitat la analiza criticilor formulate de

apelant.

Sub acest aspect, s-a susținut de către recurenta

pârâtă, instanța de apel a încălcat prevederile art. 292 alin. 2

C. proc. civ., care prevăd faptul că în cazul în care apelul nu s-a

motivat, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de

apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în

fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că

instanța de apel era obligată să analizeze toate motivele

și apărările formulate în fața instanței de fond, deci

și cele cu privire la clauzele prevăzute de art.8.1 lit.a, c și

d și art.10.1 și art.10.2 din convenția de credit.

încălcarea și aplicarea greșită a legii, în ce

privește excepția prescriptiei dreptului material la acțiune.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susținut că

acțiunea reclamantei nu a fost una în constatarea nulității

absolute a unei clauze, ci o cerere în constatarea nulității relative

a respectivelor clauze.

Aceasta, deoarece Legea nr. 193/2000, invocată de

către reclamanți, nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor

cu caracter abuziv, astfel încât instanța de apel trebuia să aplice

dreptul comun în materia nulităților.

a). Astfel, în ce privește natura interesului protejat, se

poate observa că norma respectivă nu ocrotește un interes

general, obștesc, ci un interes particular individual.

În acest sens, din chiar definiția noțiunii de

consumator, rezultă intenția legiuitorului de a proteja, în mod

individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de posibila

viciere a consimțământului său, la încheierea unui contract cu

comercianții.

Prin urmare, a apreciat recurenta-pârâtă, cum legea a

protejat doar posibila viciere a consimțământului consumatorului,

această viciere nu poate constitui decât un motiv de nulitate

relativă și nu unul de nulitate absolută.

b). Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți

nu cuprinde decât motive de nulitate relativă, deoarece aceasta se

referă la vicierea consimțământului consumatorului, or, viciul

de consimțământ nu poate atrage decât nulitatea relativă a

contractului, mai ales că una dintre condițiile esențiale ale

calificării unei clauze drept abuzive, este ca aceasta să nu fi fost

negociată.

Faptul că trebuie evaluat caracterul abuziv al unei clauze,

conduce la concluzia că este vorba de o nulitate relativă și nu

de o nulitate absolută.

c). Regimul juridic aplicabil nulității clauzelor

contractului de împrumut bancar este unul specific nulității relative

și nu celor absolute.

- Astfel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate

fi cerută decât de partea în cauză, sau, cel mult decât de ANPC,

această acțiune neputând fi promovată de o altă

persoană, astfel că această caracteristică denotă

faptul că nulitatea nu este una absolută, ci una relativă.

- O altă deosebire între cazul nulităților

absolute și a celor relative este aceea că pentru primele, validitatea

nu poate fi acoperită prin confirmare, pe când pentru cele relative,

validitatea poate fi confirmată, în mod expres, sau în mod tacit, prin

executarea actului anulabil, această din urmă situație fiind

aplicabilă și speței de față.

- Invocarea nulității absolute poate fi

făcută oricând, pe când invocarea nulității relative

trebuie făcută în termenul instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul

nr. 167/1958, respectiv în termenul de 3 ani, termen care, potrivit art. 9 din

același act normativ, curge de la data la care consumatorul a cunoscut

cauza anulării, acest moment fiind chiar momentul încheierii

convenției de credit, astfel încât instanța de apel trebuia să

admită excepția prescripției dreptului la acțiune.

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 4-6

din Legea nr. 193/2000.

Astfel, pentru a se putea aprecia că o clauză

contractuală este abuzivă este necesară îndeplinirea a trei

cerințe principale, și anume: a) clauză să nu fi fost

negociată direct cu consumatorul; b) clauză să creeze un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, în detrimentul consumatorului; c) să nu se refere la

obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea

serviciului, în măsura în care acesta este clar definit.

În speța de față, susține

recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită nici una dintre aceste

condiții, clauzele contestate fiind negociate de părți, efectul

înserării acestora în contractul de credit nefiind crearea unui

dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar

clauzele contestate se referă la prestațiile ce constituie

prețul contractului, exprimat sub toate componentele sale financiare.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile

formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

I. În ce privește recursul declarat de reclamanții

M.M. și M.M.

,

Înalta Curte a constatat că acesta nu a fost

timbrat cu taxa judiciară de timbru prevăzută de art.11 alin.2

din Legea nr.146/1997, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art.20

alin.1 și 3 din aceeași lege, astfel încât recursul declarat de

către reclamanți împotriva deciziei  recurate a fost anulat ca

netimbrat cu taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

II. În ce privește recursul declarat de către pârâta

SC V. România SA București.

1.

Prima critică nu este fondată.

Astfel, pe de o parte, nu poate fi reținută

susținerea recurentei, în sensul că se circumscriu motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., toate

neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea

nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale

procesului civil, a căror nerespectare nu se încadrează în alte

motive de recurs, deoarece, dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

fac, în mod expres, trimitere la dispozițiile art.105 alin.2 C. proc.

civ., or, acesta se referă strict la actele îndeplinite cu neobservarea

formelor legale sau de un funcționar necompetent, și instituie

condiția de a se fi pricinuit părții care invocă

neregularitatea actului de procedură, o vătămare, care nu poate

fi înlăturată decât prin anularea acestor acte, ceea ce nu este cazul

în speța de față.

Pe de altă parte, din modul de redactare a art.292 alin.1

și 2 C.proc. civ. rezultă, cu claritate, că instanța de

apel este ținută să examineze doar motivele invocate în cererea

de apel, iar numai în cazul în care apelul nu ar fi fost motivat, instanța

de apel s-ar fi putut pronunța numai pe baza celor invocate la prima instanță,

ceea ce nu este cazul în speța de față, câtă vreme pârâta

și-a motivat apelul său.

Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod legal când

nu a mai analizat apărările formulate de către pârâtă în

fața primei instanțe cu privire la clauzele prevăzute de art.8.1

lit.a, c și d, art.10.1 și art.10.2 din Convenția de credit.

reținută.

Deși este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu

prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci

inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul,

însă, așa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al

acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute,

acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii

Europene.

a). Astfel, în ce privește natura interesului protejat,

norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual,

așa cum susține recurenta.

De altfel, chiar susținerea recurentei este contradictorie

în conținut, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie

generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană

particulară, strict determinată.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în

legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit

jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile

acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta

Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind

natura și importanța

interesului public

pe care se

întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură

consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca

o

normă echivalentă cu normele naționale

care ocupă, în

cadrul ordinii interne,

rangul de ordine publică

.

În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M.

Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a

arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din

oficiu,

ca nule, clauzele abuzive

ale unui

contract” arătând

totodată că această putere „se încadrează pe deplin în

contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o

recunoască interesului colectivității, care, făcând parte

din ordinea publică economică, depășește interesele

specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes

public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și

producă efectele”.

b). Așa după cum se poate constata din examinarea

cererii introductive formulată de către reclamanți, aceasta nu

se referă la vicierea consimțământului ci la constatarea

caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum

s-a arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv

al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității

absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în

cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.

c). Este greșită susținerea recurentei-pârâte, în

sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de

împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu

celei absolute.

După cum s-a arătat mai sus, potrivit

jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care,

potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de

aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru

instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze,

constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă

efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara

nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu

sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958,

nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la

acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.

reținută.

Astfel, așa după cum a reținut și

instanța de apel, în cauza de față, reclamanții, în

calitate de consumatori, nu au acționat de pe o poziție egală cu

cea a băncii.

a). Contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul

cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de

către bancă, fără să se fi dat posibilitatea

reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

b). Nici critica cu privire la faptul că nu s-ar fi creat

un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților, în detrimentul consumatorului, prin existența clauzei

referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate

fi reținută, deoarece, așa după cum a reținut și

instanța de apel, deși art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000

dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral,

însă această modificare trebuie să se facă în baza unui

motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu

condiția informării imediate a clientului, care să aibă

libertatea de a rezilia imediat contractul, însă, în speța de

față motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii

a fost acela al evoluției pieței financiare sau politicii de

creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de

identificare, această clauză nefiind clară, deci

necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a

cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va

produce, dobânda va fi mărită.

Practic, opțiunea reclamanților de a contracta în

aceste condiții nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct

de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar asupra

lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru

majorarea dobânzii.

De altfel, critica concretă asupra situației de fapt

reținute nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci netemeinicia

acesteia, or, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel nu mai

poate fi cenzurată de către instanța de recurs, pct.10 și

11 ale art.304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G nr.138/2000.

Aceleași considerente sunt valabile și în ce

privește analiza făcută de către instanța de apel

clauzelor referitoare la comisionul de risc.

c). De asemenea, nici critica referitoare la faptul că

respectivele clauze nu puteau fi considerate ca abuzive cât timp se refereau la

obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea

serviciului, deoarece acestea erau clar definite, atât dobânda cât și

celelalte comisioane făcând parte din prețul contractului, deoarece,

așa după cum a arătat și instanța de apel, prețul

contractului este acela prevăzut la art.1 din Convenția de credit,

și anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele

declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea

comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadența

anticipată a creditului rambursabil imediat împreună cu dobânda

acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii și

la costurile suplimentare.

De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al

hotărârii CJUE – C – 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid

Piedad „dispozițiile art.4 alin.2 și art.8 din Directiva nr.93/13/CEE

trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări...

care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al

clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului

sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte,

față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora,

iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod

clar și inteligibil”.

Cum jurisprudența CJUE este obligatorie pentru

instanțele românești rezultă că, oricum, acestea aveau

posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce

s-a și petrecut.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte a respins, în baza

art. 312 alin. 1 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de pârâtă

împotriva deciziei recurate.