ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3225/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3225/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului civil de față;

Prin

cererea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 30

martie 2007, reclamanta S.L. a chemat în judecată Primăria Municipiului București

prin Primar, SC H.N. SA, C.D. și C.V. pentru ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal din data de 4

noiembrie 1952 și, pe cale de consecință, și a deciziei nr. 1304 din 19

octombrie 1953 ca fiind încheiat și respectiv, emisă, cu încălcarea

dispozițiilor art. 4 și urm. din Decretul nr. 224/1951 și din Legea nr.

112/1995; nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului compus din

vestibul, hol, trei camere, baie, oficiu, WC, debara, bucătărie, cămară, camera

de serviciu, boxa de la subsol și două balcoane în suprafață utilă de 114,05

mp., reprezentând o cotă indiviză de 9,84% din imobilul situat în București,

sector 1; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 3 februarie 1997 ca fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin.

(4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 12.676 din 21

septembrie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția decăderii reclamantei

din dreptul de a solicita nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

mai sus menționat și a respins acțiunea reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 685 A din 20

mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă (irevocabilă

prin decizia civilă nr. 47 din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie) s-a admis apelul declarat

de reclamantă, s-a desființat sentința civilă nr. 12.676 din 21 septembrie 2007

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe.

La data de 19 mai 2009, reclamanta a depus

la dosar o cerere precizatoare, prin care a indicat valoarea imobilului în litigiu

ca fiind 120.000 euro. Pârâta a contestat valoarea indicată de reclamantă, iar instanța

a dispus administrarea probei cu expertiză evaluatorie.

La data de 29 martie 2010, s-a depus la

dosar raportul de expertiză efectuat de expert T.Z.

Prin sentința civilă nr. 8482 din 27

aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 București în Dosarul nr. 7482.01/299/2007,

s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Municipiului București.

La termenul de judecată din data de 26

aprilie 2011, reclamanta a depus la dosar procură specială privind renunțarea la

judecarea capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a procesului-verbal

din data de 4 noiembrie 1952.

Prin sentința civilă nr. 1866 din 28

octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, a respins

capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind prescris, a respins în rest ca

neîntemeiată cererea.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut următoarele.

Cu referire la excepția prescripției dreptului

material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, tribunalul

a reținut caracterul întemeiat al acesteia.

Având în vedere că în cauză, reclamanta

a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 3 februarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții C.D.

și C.V. în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că, în

cauză, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care

instituie un termen special de prescripție prin derogare de la prevederile de drept

comun. În același sens sunt și prevederile art. 45.1 din normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Fiind în prezența

unei norme speciale, aceasta urmează a se aplica cu prioritate față de norma cu

caracter general, potrivit regulii specialia generalibus derogant.

Termenul de un an prevăzut de dispozițiile

anterioare a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G.

nr. 145/2001, astfel că termenul limită de formulare a acțiunilor având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995 și cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale legilor

în vigoare la data înstrăinării a fost 14 august 2002.

Pe cale de consecință, tribunalul a constatat

că reclamanta a formulat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 încheiat între

Primăria Municipiului București și pârâții C.D. și C.V. cu nesocotirea termenului

de prescripție prevăzut de dispozițiile legale anterior menționate, motiv pentru

care dreptul subiectiv la acțiune al reclamantei este înlăturat, astfel încât a

admis excepția prescripției invocată din oficiu și a respins acest capăt de cerere

ca fiind prescris.

Cu privire la capetele de cerere având

ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953

și constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, tribunalul

a reținut următoarele:

Prin deciziunea nr. 1304 din 19

octombrie 1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular „Stalin", imobilul

în litigiu situat în București, str. P, proprietar V.A. a trecut în proprietatea

Statului conform Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru

realizarea creanțelor statului și atribuit în folosință întreprinderii de Gospodărie

Locativă Raională. La emiterea acestei decizii a fost avut în vedere raportul emis

de Circa I Financiară.

Astfel, tribunalul a reținut că, în privința

imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, legiuitorul a organizat un singur cadru legal în care foștii proprietari își

pot justifica îndreptățirea de a obține restituirea acestora, cadru reprezentat

de Legea nr. 10/2001.

Incidența preluării abuzive a unui bun

nu este prezumată de lege, ci, în funcție de fiecare situație în parte, entitatea

obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă

ca încadrându-se în prevederile Legii nr. 10/2001.

Așadar, numai entitatea învestită cu soluționarea

notificării are competența de a califica, în cadrul procedurii administrative de

soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil,

fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenta

unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor,

entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de

circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu

nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv (art. 2. 6 din normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Față de aceste considerente, tribunalul

a reținut că verificarea valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu

și, implicit, și a deciziunea nr. 1304 din 19 octombrie 1953 emisă de Comitetul

Executiv al Sfatului Popular „Stalin" se poate face numai în cadrul procedurii

administrative de soluționare a notificării. În acest sens, s-a constatat, din probele

administrate la dosar, că reclamanta a învestit entitatea administrativă competentă

să soluționeze notificarea înregistrată sub nr. 1818 din 8 august 2001 al Biroului

Executorului Judecătoresc P.S. cu privire la imobilul în litigiu, notificare cu

privire la care nu s-a pronunțat încă o decizie de soluționare, astfel cum rezultă

din adresa din 20 octombrie 2001 emisă de Primăria Municipiului București.

În plus, tribunalul a mai reținut că, potrivit

prevederilor Legii nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei

nr. XX din 19 martie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate, reclamanta are la îndemână alte

mijloace organizate de lege prin intermediul cărora entitatea administrativă ori

instanța de judecată competentă va avea posibilitatea de a verifica valabilitatea

titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Prin decizia nr. 322/A din 26 septembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Prima critică a apelantei vizând greșita

admitere a excepției prescripției dreptului de a constata nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 nu este întemeiată.

Deși este reală susținerea apelantei că

a invocat nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, aceasta nu înseamnă că, la soluționarea acestui capăt de cerere

se aplică prevederile dreptului comun, și nu cele ale Legii nr. 10/2001.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă

dintr-un principiu fundamental de drept „specialia generalibus deroganf (legile

speciale derogă de la cele generale). Conform acestui principiu, în situația în

care legea generală și cea specială vin în concurs, fiind incidente pentru rezolvarea

unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la

aplicare dreptul comun.

Prin urmare, independent de susținerile

apelantei cu privire la posibilitatea aplicării dreptului comun, în mod corect tribunalul

a reținut, în virtutea rolului său activ de a califica din punct de vedere juridic

acțiunea formulată, incidența legii speciale nr. 10/2001 în soluționarea capătului

de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și pe cale de consecință, prescripția dreptului

la acțiune.

Nici criticile formulate cu privire la

modalitatea de soluționare a primelor două capete de cerere nu sunt întemeiate.

Mențiunea apelantei referitoare la inexistența

unei dispoziții legale care să îngrădească dreptul instanțelor de a se pronunța

asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului, deși întemeiată, nu

prezintă nici o relevanță în prezenta cauză, întrucât tribunalul nu a reținut inadmisibilitatea

primelor două capete de cerere sau imposibilitatea analizării titlului statului,

ci a apreciat, pentru același considerente, reținut anterior de Curte, că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În acest sens, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate

de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în

cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001

este tocmai o lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza imobilului

pretins de reclamantă, preluat de stat prin Decretul nr. 224/1951.

De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie

2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs

în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.

329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului

enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

În speță, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese parțial înstrăinat în temeiul

Legii nr. 112/1995, după cum a reținut tribunalul, astfel încât părțile interesate

puteau obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu

condiția să fi adresat o notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de lege,

ceea ce s-a și întâmplat în cauză. Tot în temeiul acestei legi speciale, se soluționează

însă și aspectele referitoare la valabilitatea sau nevalabilitatea preluării imobilului

de către stat, și nu pe calea dreptului comun cum eronat pretinde apelanta.

Aceasta înseamnă că persoanele interesate

nu pot să-și valorifice, în orice condiții, pretențiile privitoare la drepturile

invocate, în afara cadrului normativ național, doar raportat la faptul că documentele

internaționale garantează și protejează anumite drepturi ale omului, considerate

fundamentale.

De asemenea, este de remarcat că, în cuprinsul

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la momentul introducerii

acțiunii, de exemplu, se prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate

fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Recunoașterea acestei calități însă trebuie

realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de legea specială, iar exercitarea

atributelor specifice dreptului în discuție are loc, în mod corespunzător, după

confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziției de restituire sau

a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens.

Obținerea recunoașterii dreptului, pe cale

administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este condiție prealabilă

firească exercițiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate,

ci al oricărui alt drept pentru care calitatea de titular este disputată de mai

multe persoane.

De asemenea, reglementarea de către legiuitor

a condițiilor de exercitarea a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin

instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci

doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul

altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Cum reclamanta a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în soluționarea acesteia se va proceda

la analizarea modalității de preluare a imobilului, iar acțiunea de față a fost

soluționată corect, prin respingerea ei ca nefondată. Această verificare reprezintă

o chestiune de fond și implică respectarea dispozițiilor legii speciale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta S.L., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

1) Judecătorii apelului au reținut inaplicabilitatea

normelor dreptului comun, invocate de S.L. in susținerea cererii de constatare a

nulității absolute a contractului încheiat de chiriașii-cumpărători, încălcând astfel

principiul disponibilității în procesul civil precum și art. 129 alin. (4) și

(6) C. proc. civ.

Deși S.L. a solicitat instanței să constate

că, prin încheierea contractului din anul 1997, părțile au fraudat anumite dispoziții

legale, art. 1 alin. (4) din Normele Metodologice Ia Legea nr. 112/1995, fapt ce

conduce la nulitatea absolută a acestuia, instanța de apel a reținut, invocând rolul

sau activ, incidența Legii speciale nr. 10/2001. Instanța de apel a încălcat principiul

disponibilității și a depășit prerogativele legale derivând din rolul său activ,

câtă vreme a soluționat cauza în afara cadrului legal creat de reclamantă în conformitate

cu dispozițiile art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

2) Ca o consecință a schimbării încadrării

juridice a cererii reclamantei, instanța de apel a reținut prescripția dreptului

la acțiune cu ignorarea dispozițiilor art. 480, 481, 948 pct. 4 și 1346 C. civ.

din 1864 precum și art. 136 din Constituție. Prin judecarea cererii reclamantei

în baza Legii nr. 10/2001, cu depășirea rolului activ reglementat de lege și încălcarea

principiului disponibilității, instanța de apel a privat-o pe S.L. de dreptul de

a reclama în instanță fraudarea legii săvârșită în anul 1997 atât de Statul Roman,

neproprietar cât și de către chiriașii-cumpărători.

Au fost astfel nesocotite normele ce reglementează

dreptul de proprietate, atributele sale și posibilitatea de apărare a acestui drept,

pentru care familia recurentei a inițiat numeroase demersuri încă din anul 1968

(a se vedea contestația înregistrata din 9 ianuarie 1968). Prin hotărârea pronunțată,

Curtea de Apel a confirmat împroprietărirea abuzivă a chiriașilor-cumpărători, în

dauna proprietarului legitim, care este împiedicat să își redobândească bunul preluat

abuziv, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

3) Instanța de apel a reținut în mod nelegal

faptul că, prin decizia nr. 33/2008, concursul dintre legea generală și legea specială

se soluționează în favoarea legii speciale, cu ignorarea normelor internaționale

ce garantează și protejează anumite drepturi ale omului.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel

a reținut că S.L. nu își poate valorifica dreptul său de proprietate în baza drepturilor

fundamentale protejate și reglementate de normele internaționale, câtă vreme decizia

secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 a statuat prioritatea

Legii speciale nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun. Instanța de apel a aplicat

trunchiat dispozițiile acestei decizii în interesul legii, ignorând dispozițiile

care au impus instanțelor să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare

nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

De asemenea, prin art. 1 și urm. din Legea

nr. 30/1994 s-a recunoscut jurisdicția obligatorie a Curții Europene în privința

drepturilor recunoscute prin Convenție și protocoalele adiționale, deci inclusiv

art. l din Primul Protocol adițional și art. 46 din Convenția Europeană, conform

cărora România este obligată să se conformeze hotărârilor definitive al Curții pronunțate

în cauzele în care este parte.

Or, în raport de dispozițiile deciziei-pilot

a Curții Europene pronunțate Cauza Măria Atanasiu și alții contra României, începând

cu anul 1968 când autoarea sa a formulat contestația înregistrată din 9

ianuarie 1968 recurenta este titularul unui bun actual, în sensul art. l din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Dreptiurilor Omului.

Prin urmare, solicită să se constate grava

greșeală de judecată a instanței de apel, săvârșita prin încălcarea art. 6 din Convenția

Europeană, art. 21 din Constituție și art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

4) Judecătorii apelului au reținut, fără

temei legal, că obținerea recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei

pe cale administrativă este o condiție prealabilă ce ar fi trebuit împlinită înainte

de formularea primelor două capete de cerere ale acțiunii. Aceste considerente ale

instanței de apel, preluate din sentința de la fond și neîntemeiate în drept, nu

ar putea atrage decât soluția respingerii primelor doua capete de cerere ca inadmisibile

și nu ca netemeinice.

Curtea de Apel nu a indicat nici un text

de lege pe care să își fi întemeiat motivarea soluției de îngrădire a accesului

la justiție al recurentei S.L., în calitatea sa de persoana îndreptățită. Simpla

referire la Legea nr. 10/2001, cu titlu generic, fără a indica vreun articol care

să justifice în drept refuzul instanței de a analiza primele două capete de cerere

ale acțiunii deduse judecații, nu poate întemeia o hotărâre judecătorească, cu atât

mai mult cu cât se recunoaște expres că nu există nici o normă legală în acest sens.

În ceea ce privește referirea instanței

de apel la notificarea formulata de S.L. în temeiul Legii nr. 10/2001, arată că,

în măsura în care aceasta ar fi fost deja soluționată în sensul că autoritatea administrativă

să fi constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, Tribunalul București

ar fi putut, eventual, să constate lipsa de interes în soluționarea celui de-al

doilea capăt de cerere, nicidecum să respingă primele două capete de cerere ca netemeinice,

dar pe considerente de inadmisibilitate.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul

pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt nefondate motivele de recurs prin

care se susține încălcarea principiului disponibilității și a art. 129 alin.

(4) și (6) C. proc. civ. prin raportare la soluționarea cererii de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 1866 din 28

octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, a respins

capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind prescris.

Prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

s-a prevăzut că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare

a prezentei legi.

Faptul că reclamanta a invocat drept temei

juridic al cererii de constatare a nulității absolute a contractului prevederile

dreptului comun nu exclude de la aplicare termenul de prescripție special prevăzut

de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât contractul a cărui nulitate

se cere a fi constatată privește un imobil dintre cele care fac obiectul Legii

nr. 10/2001, adică imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Prezenta acțiune este formulată la 30

martie 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și privește un imobil

care face obiectul acestei legi.

Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu au

fost reglementate la alin. (1)-(4) alte motive de nulitate decât cele prevăzute

de dreptul comun, art. 948 C. civ., ci doar s-a instituit prin alin. (5) un termen

de prescripție special pentru formularea cererilor de constatare a nulității contractelor

având ca obiect acest gen de imobile.

Soluționând cererea în temeiul excepției

prescripției dreptului la acțiune, prevăzută de acest text de lege, instanța nu

a încălcat principiul disponibilității, ci a aplicat principiul specialia generalibus

derogant, raportat la materia prescripției dreptului de a cere constatarea nulității

absolute a unui contract.

Instituirea unui termen de prescripție

special pentru invocarea nulității absolute nu încalcă nici prevederile referitoare

la respectarea dreptului de proprietate și nici pe cele referitoare la respectarea

dreptului de acces la instanță

Examinând excepția de neconstituționalitate

a art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (5)], Curtea

Constituțională a constatat, de exemplu, prin decizia nr. 296 din 8 iulie 2003,

că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce

efectele acestea nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție,

finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat

de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional,

prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra

stabilității și securității raporturilor juridice civile.

Cu aceeași ocazie Curtea a reținut că exercitarea

unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru,

prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează

și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept

nu mai este posibilă. Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45

alin. (5)], recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea

nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod

abuziv și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen

impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine

prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea

stabilității și securității acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect

dreptul de proprietate.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor

art. 6 pct 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, în practica C.E.D.O. s-a subliniat constant că această cerință nu

se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, ținându-se seama de

durata procedurii, de natura pretențiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul

autorităților și al părților, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului

instanței, de exercitarea căilor de atac etc.

Jurisprudența Curții Constituționale este

în concordanță cu cea a C.E.D.O. care, de exemplu, în cauza Golder contra Regatului

Unit și în cea privind Z contra Regatului Unit, a stabilit că accesul la un tribunal

(accesul la justiție) nu este absolut și că poate fi supus la restricții legitime,

cum ar fi termenele legale de prescripție, de decădere etc.

De asemenea în Decizia nr. 110/2005 Curtea

Constituțională a constatat, că susținerea potrivit căreia art. 46 alin. (5) [în

prezent art. 45 alin. (5)] din Legea nr. 10/2001 ar încălca dispozițiile art. 44

alin. (1) și (2) din Constituție pornește de la o premisă greșită, și anume aceea

a absolutizării exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, facându-se

însă abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, republicată,

potrivit cărora „Conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite

de lege”, ca și de cele ale art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil

al proprietății private în condițiile stabilite de legea organică.

Argumente asemănătoare au fost reținute

și pentru a combate susținerea că prevederile art. 46 alin. (5) [în prezent

art. 45 alin. (5)], din Legea nr. 10/2001 ar contraveni dispozițiilor constituționale

ale art. 44 alin. (3) și (8) (art. 44 din Constituție conține reglementări privind

dreptul de proprietate privată). Astfel, Curtea a reținut că textul de lege criticat

nu operează o expropriere ori o confiscare, ci doar sancționarea persoanei nediligente

care nu a înțeles să-și exercite dreptul său în termenul prevăzut de lege.

Ca atare este nefondat și motivul de recurs

prin care se susține că prin reținerea prescripției dreptului de a cere constatarea

nulității absolute au fost încălcate prevederile art. 480, 481, 948 pct. 4 și

art. 1346 C. civ. din 1864, precum și art. 136 (referitor la proprietate) din Constituție.

De altfel, art. 1346 C. civ. nici nu are legătură cu situația de fapt pretinsă de

către reclamantă, acesta reglementând cuantumul despăgubirilor față de cumpărător,

în cazul răspunderii pentru evicțiune, când vânzătorul a fost de rea credință.

Faptul că autoarea reclamantei a contestat

procedura trecerii imobilului în proprietatea statului chiar printr-o cerere formulată

în 1968, care de altfel nu s-a finalizat prin reintrarea imobilului în proprietatea

sa, nu o exclude de la aplicarea prevederilor speciale ale art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, atâta timp cât acest text de lege nu distinge între diferitele

cauze de nulitate, dimpotrivă menționează expres că indiferent de cauza de nulitate

a contractelor având ca obiect bunuri care fac obiectul legii dreptul la acțiune

se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi.

Este nefondat motivul de recurs prin care

se susține că prin modul în care a fost aplicată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție dată în interesul legii a fost încălcată Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a făcut trimitere la decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii doar

ca un argument suplimentar în susținerea aplicării dispozițiilor speciale ale Legii

nr. 10/2001, față de dispozițiile generale ale dreptului comun, raportat la categoria

de imobile din care face parte și cel în cauză.

Reținerea aplicării dispozițiilor speciale

derogatorii de la dreptul comun nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar a ceea ce susține recurenta reclamantă,

potrivit celor statuate în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, la care

face trimitere chiar recurenta, aceasta nu are un bun actual, dedus din contestația

înregistrată din 9 ianuarie 1968, față de măsura preluării imobilului conform Decretului

nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului

și atribuit în folosință întreprinderii de Gospodărie Locativă Raională.

În această hotărâre, C.E.D.O. statuează

că

„135. (...) art. 1 din Protocolul nr. 1

nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).

după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior,

se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile

de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX)."

Astfel, simpla formulare a unei contestații

în timpul vechiului regim neurmată de restituirea bunului în proprietatea autoarei

reclamantei nu echivalează cu existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei.

Dreptul de proprietate al autoarei reclamantei a încetat să existe la momentul în

care bunul a fost preluat de regimul anterior în baza Decretului nr. 224/1951.

Legea nr. 10/2001 care prevedea restituirea

în anumite condiții a bunurilor preluate abuziv de către regimul anterior putea

genera un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în patrimoniul

reclamantei dacă aceasta întrunea condițiile de restituire în natură a imobilului.

Or, Legea nr. 10/2001 prevede restituirea în natură a imobilelor înstrăinate potrivit

Legii nr. 112/1995 doar dacă s-a constatat nulitatea contractelor conform art. 45

din Legea nr. 10/2001 [art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 18 alin. (1) lit. c)

interpretat per a contrario].

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București la data de 30 martie 2007, așa cum a fost restrânsă prin

renunțarea la judecată din 26 aprilie 2011, reclamanta S.L. a solicitat să se constate

nulitatea absolută a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953 ca fiind emisă, cu

încălcarea dispozițiilor art. 4 și urm. din Decretul nr. 224/1951 și din Legea

nr. 112/1995; nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului compus din vestibul,

hol, trei camere, baie, oficiu, WC, debara, bucătărie, cămară, camera de serviciu,

boxa de la subsol și două balcoane în suprafață utilă de 114,05 mp., reprezentând

o cotă indiviză de 9,84% din imobilul situat în București, sector 1; să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind

încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 1866 din 28

octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, a respins

capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind prescris, a respins în rest ca

neîntemeiată cererea.

În dispozitivul sentinței se menționează

că a fost „respinsă, în rest, ca neîntemeiată cererea”, restul fiind reprezentat

de capetele de cerere prin care se solicita să se constate nulitatea absolută a

deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953, ca fiind emisă, cu încălcarea dispozițiilor

art. 4 și urm. din Decretul nr. 224/1951 și din Legea nr. 112/1995, și nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului.

Din motivarea sentinței rezultă că aceste

capete de cerere au fost respinse întrucât cercetarea titlului statului, dacă a

fost abuziv sau nu, se face în cadrul soluționării notificării formulate de către

reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, reclamanta a solicitat constatarea

nevalabilității titlului statului (consecință a nulității deciziei de preluare a

imobilului în proprietatea statului) în directă legătură cu capătul de cerere privind

constatarea nulității contractului, motivul de nulitate fiind acela că a fost vândut

un imobil care a intrat fără titlu în proprietatea statului.

Atâta timp cât acest capăt de cerere a

fost respins ca prescris în mod evident nu își mai găsea interes practic soluționarea

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, raportat

și la faptul că verificarea titlului statului, dacă a fost abuziv sau nu, se face

în cadrul soluționării notificării formulate de către reclamante în temeiul Legii

nr. 10/2001. În cadrul acestei proceduri, dacă va fi nemulțumită de soluția dată

de unitatea deținătoare, reclamanta va putea să conteste decizia în fața instanțelor

judecătorești. Astfel, prin soluția dată în cauză asupra cererilor de constatare

a nulității deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953, și a nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului nu i s-a încălcat dreptul de acces la instanță, reclamanta

având posibilitatea să conteste dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă

va fi nemulțumită de soluționarea notificării sale, în fața instanțelor prevăzute

de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Având în vedere că soluția de respingere

a acestor capete de cerere este corectă, raportat la motivarea menționată anterior

reținută de către instanțele de fond modificarea sentinței doar sub aspectul respingerii

acestor capete ca lipsite de interes în loc de neîntemeiate apare ca fiind doar

de formă, fără un interes practic pentru recurentă, astfel că Înalta Curte a considerat

că nu se impune admiterea recursului doar cu această finalitate.

Instanța de apel nu a reținut că ar fi

trebuit urmată procedura prealabilă administrativă a Legii nr. 10/2001 înainte de

formularea primelor două capete de cerere ci că verificarea titlului de preluare

al statului se realizează în cadrul acelei proceduri prevăzută de art. 21 și urm.

din Legea nr. 10/2001. Or, obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie soluționarea

notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 322/A din 26 septembrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 iunie 2013.