ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3225/2013

Asupra recursului civil de față; Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 30 martie 2007, reclamanta S.L. a chemat în judecată Primăria Municipiului București prin Primar, SC H.N. SA, C.D. și C.V.

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal din data de 4 noiembrie 1952 și, pe cale de consecință, și a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953 ca fiind încheiat și respectiv, emisă, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 și urm. din Decretul nr. 224/1951 și din Legea nr. 112/1995; nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului compus din vestibul, hol, trei camere, baie, oficiu, WC, debara, bucătărie, cămară, camera de serviciu, boxa de la subsol și două balcoane în suprafață utilă de 114,05 mp., reprezentând o cotă indiviză de 9,84% din imobilul situat în București, sector 1; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 12.676 din 21 septembrie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a solicita nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat și a respins acțiunea reclamantei. Prin decizia civilă nr. 685 A din 20 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă (irevocabilă prin decizia civilă nr. 47 din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie) s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desființat sentința civilă nr. 12.676 din 21 septembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

La data de 19 mai 2009, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a indicat valoarea imobilului în litigiu ca fiind 120.000 euro. Pârâta a contestat valoarea indicată de reclamantă, iar instanța a dispus administrarea probei cu expertiză evaluatorie. La data de 29 martie 2010, s-a depus la dosar raportul de expertiză efectuat de expert T.Z. Prin sentința civilă nr. 8482 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 București în Dosarul nr. 7482.01/299/2007, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului București.

La termenul de judecată din data de 26 aprilie 2011, reclamanta a depus la dosar procură specială privind renunțarea la judecarea capătului de cerere vizând constatarea nulității absolute a procesului-verbal din data de 4 noiembrie 1952. Prin sentința civilă nr. 1866 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind prescris, a respins în rest ca neîntemeiată cererea.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele. Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, tribunalul a reținut caracterul întemeiat al acesteia. Având în vedere că în cauză, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții C.D. și C.V. în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a reținut că, în cauză, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen special de prescripție prin derogare de la prevederile de drept comun.

În același sens sunt și prevederile art. 45.1 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Fiind în prezența unei norme speciale, aceasta urmează a se aplica cu prioritate față de norma cu caracter general, potrivit regulii specialia generalibus derogant. Termenul de un an prevăzut de dispozițiile anterioare a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G.

nr. 145/2001, astfel că termenul limită de formulare a acțiunilor având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării a fost 14 august 2002. Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că reclamanta a formulat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții C.D. și C.V. cu nesocotirea termenului de prescripție prevăzut de dispozițiile legale anterior menționate, motiv pentru care dreptul subiectiv la acțiune al reclamantei este înlăturat, astfel încât a admis excepția prescripției invocată din oficiu și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.

Cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953 și constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut următoarele: Prin deciziunea nr. 1304 din 19 octombrie 1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular „Stalin", imobilul în litigiu situat în București, str. P, proprietar V.A. a trecut în proprietatea Statului conform Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului și atribuit în folosință întreprinderii de Gospodărie Locativă Raională. La emiterea acestei decizii a fost avut în vedere raportul emis de Circa I Financiară.

Astfel, tribunalul a reținut că, în privința imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a organizat un singur cadru legal în care foștii proprietari își pot justifica îndreptățirea de a obține restituirea acestora, cadru reprezentat de Legea nr. 10/2001. Incidența preluării abuzive a unui bun nu este prezumată de lege, ci, în funcție de fiecare situație în parte, entitatea obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă ca încadrându-se în prevederile Legii nr. 10/2001. Așadar, numai entitatea învestită cu soluționarea notificării are competența de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenta unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv (art. 2. 6 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007). Față de aceste considerente, tribunalul a reținut că verificarea valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu și, implicit, și a deciziunea nr. 1304 din 19 octombrie 1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular „Stalin" se poate face numai în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării.

În acest sens, s-a constatat, din probele administrate la dosar, că reclamanta a învestit entitatea administrativă competentă să soluționeze notificarea înregistrată sub nr. 1818 din 8 august 2001 al Biroului Executorului Judecătoresc P.S. cu privire la imobilul în litigiu, notificare cu privire la care nu s-a pronunțat încă o decizie de soluționare, astfel cum rezultă din adresa din 20 octombrie 2001 emisă de Primăria Municipiului București.

În plus, tribunalul a mai reținut că, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, reclamanta are la îndemână alte mijloace organizate de lege prin intermediul cărora entitatea administrativă ori instanța de judecată competentă va avea posibilitatea de a verifica valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Prin decizia nr. 322/A din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Prima critică a apelantei vizând greșita admitere a excepției prescripției dreptului de a constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 nu este întemeiată. Deși este reală susținerea apelantei că a invocat nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nu înseamnă că, la soluționarea acestui capăt de cerere se aplică prevederile dreptului comun, și nu cele ale Legii nr. 10/2001.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept „specialia generalibus deroganf (legile speciale derogă de la cele generale). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, fiind incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. Prin urmare, independent de susținerile apelantei cu privire la posibilitatea aplicării dreptului comun, în mod corect tribunalul a reținut, în virtutea rolului său activ de a califica din punct de vedere juridic acțiunea formulată, incidența legii speciale nr. 10/2001 în soluționarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și pe cale de consecință, prescripția dreptului la acțiune.

Nici criticile formulate cu privire la modalitatea de soluționare a primelor două capete de cerere nu sunt întemeiate. Mențiunea apelantei referitoare la inexistența unei dispoziții legale care să îngrădească dreptul instanțelor de a se pronunța asupra valabilității sau nevalabilității titlului statului, deși întemeiată, nu prezintă nici o relevanță în prezenta cauză, întrucât tribunalul nu a reținut inadmisibilitatea primelor două capete de cerere sau imposibilitatea analizării titlului statului, ci a apreciat, pentru același considerente, reținut anterior de Curte, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. În acest sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza imobilului pretins de reclamantă, preluat de stat prin Decretul nr. 224/1951. De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese parțial înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, după cum a reținut tribunalul, astfel încât părțile interesate puteau obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiția să fi adresat o notificare, în condițiile și în termenul prevăzute de lege, ceea ce s-a și întâmplat în cauză. Tot în temeiul acestei legi speciale, se soluționează însă și aspectele referitoare la valabilitatea sau nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, și nu pe calea dreptului comun cum eronat pretinde apelanta. Aceasta înseamnă că persoanele interesate nu pot să-și valorifice, în orice condiții, pretențiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ național, doar raportat la faptul că documentele internaționale garantează și protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.

De asemenea, este de remarcat că, în cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la momentul introducerii acțiunii, de exemplu, se prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Recunoașterea acestei calități însă trebuie realizată prin declanșarea procedurii prevăzute de legea specială, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuție are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziției de restituire sau a hotărârii judecătorești pronunțate în acest sens. Obținerea recunoașterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este condiție prealabilă firească exercițiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.

De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condițiilor de exercitarea a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Cum reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în soluționarea acesteia se va proceda la analizarea modalității de preluare a imobilului, iar acțiunea de față a fost soluționată corect, prin respingerea ei ca nefondată. Această verificare reprezintă o chestiune de fond și implică respectarea dispozițiilor legii speciale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.L., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele: 1) Judecătorii apelului au reținut inaplicabilitatea normelor dreptului comun, invocate de S.L. in susținerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului încheiat de chiriașii-cumpărători, încălcând astfel principiul disponibilității în procesul civil precum și art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ. Deși S.L. a solicitat instanței să constate că, prin încheierea contractului din anul 1997, părțile au fraudat anumite dispoziții legale, art. 1 alin. (4) din Normele Metodologice Ia Legea nr. 112/1995, fapt ce conduce la nulitatea absolută a acestuia, instanța de apel a reținut, invocând rolul sau activ, incidența Legii speciale nr. 10/2001.

Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a depășit prerogativele legale derivând din rolul său activ, câtă vreme a soluționat cauza în afara cadrului legal creat de reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. 2) Ca o consecință a schimbării încadrării juridice a cererii reclamantei, instanța de apel a reținut prescripția dreptului la acțiune cu ignorarea dispozițiilor art. 480, 481, 948 pct. 4 și 1346 C. civ. din 1864 precum și art. 136 din Constituție. Prin judecarea cererii reclamantei în baza Legii nr. 10/2001, cu depășirea rolului activ reglementat de lege și încălcarea principiului disponibilității, instanța de apel a privat-o pe S.L.

de dreptul de a reclama în instanță fraudarea legii săvârșită în anul 1997 atât de Statul Roman, neproprietar cât și de către chiriașii-cumpărători. Au fost astfel nesocotite normele ce reglementează dreptul de proprietate, atributele sale și posibilitatea de apărare a acestui drept, pentru care familia recurentei a inițiat numeroase demersuri încă din anul 1968 (a se vedea contestația înregistrata din 9 ianuarie 1968). Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel a confirmat împroprietărirea abuzivă a chiriașilor-cumpărători, în dauna proprietarului legitim, care este împiedicat să își redobândească bunul preluat abuziv, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire. 3) Instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că, prin decizia nr. 33/2008, concursul dintre legea generală și legea specială se soluționează în favoarea legii speciale, cu ignorarea normelor internaționale ce garantează și protejează anumite drepturi ale omului.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel a reținut că S.L. nu își poate valorifica dreptul său de proprietate în baza drepturilor fundamentale protejate și reglementate de normele internaționale, câtă vreme decizia secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 a statuat prioritatea Legii speciale nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun. Instanța de apel a aplicat trunchiat dispozițiile acestei decizii în interesul legii, ignorând dispozițiile care au impus instanțelor să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

De asemenea, prin art. 1 și urm. din Legea nr. 30/1994 s-a recunoscut jurisdicția obligatorie a Curții Europene în privința drepturilor recunoscute prin Convenție și protocoalele adiționale, deci inclusiv art. l din Primul Protocol adițional și art. 46 din Convenția Europeană, conform cărora România este obligată să se conformeze hotărârilor definitive al Curții pronunțate în cauzele în care este parte. Or, în raport de dispozițiile deciziei-pilot a Curții Europene pronunțate Cauza Măria Atanasiu și alții contra României, începând cu anul 1968 când autoarea sa a formulat contestația înregistrată din 9 ianuarie 1968 recurenta este titularul unui bun actual, în sensul art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Dreptiurilor Omului.

Prin urmare, solicită să se constate grava greșeală de judecată a instanței de apel, săvârșita prin încălcarea art. 6 din Convenția Europeană, art. 21 din Constituție și art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 4) Judecătorii apelului au reținut, fără temei legal, că obținerea recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei pe cale administrativă este o condiție prealabilă ce ar fi trebuit împlinită înainte de formularea primelor două capete de cerere ale acțiunii. Aceste considerente ale instanței de apel, preluate din sentința de la fond și neîntemeiate în drept, nu ar putea atrage decât soluția respingerii primelor doua capete de cerere ca inadmisibile și nu ca netemeinice.

Curtea de Apel nu a indicat nici un text de lege pe care să își fi întemeiat motivarea soluției de îngrădire a accesului la justiție al recurentei S.L., în calitatea sa de persoana îndreptățită. Simpla referire la Legea nr. 10/2001, cu titlu generic, fără a indica vreun articol care să justifice în drept refuzul instanței de a analiza primele două capete de cerere ale acțiunii deduse judecații, nu poate întemeia o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât se recunoaște expres că nu există nici o normă legală în acest sens. În ceea ce privește referirea instanței de apel la notificarea formulata de S.L.

în temeiul Legii nr. 10/2001, arată că, în măsura în care aceasta ar fi fost deja soluționată în sensul că autoritatea administrativă să fi constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, Tribunalul București ar fi putut, eventual, să constate lipsa de interes în soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, nicidecum să respingă primele două capete de cerere ca netemeinice, dar pe considerente de inadmisibilitate. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului disponibilității și a art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ. prin raportare la soluționarea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 1866 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind prescris. Prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Faptul că reclamanta a invocat drept temei juridic al cererii de constatare a nulității absolute a contractului prevederile dreptului comun nu exclude de la aplicare termenul de prescripție special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât contractul a cărui nulitate se cere a fi constatată privește un imobil dintre cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001, adică imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prezenta acțiune este formulată la 30 martie 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și privește un imobil care face obiectul acestei legi. Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu au fost reglementate la alin. (1)-(4) alte motive de nulitate decât cele prevăzute de dreptul comun, art. 948 C. civ., ci doar s-a instituit prin alin. (5) un termen de prescripție special pentru formularea cererilor de constatare a nulității contractelor având ca obiect acest gen de imobile.

Soluționând cererea în temeiul excepției prescripției dreptului la acțiune, prevăzută de acest text de lege, instanța nu a încălcat principiul disponibilității, ci a aplicat principiul specialia generalibus derogant, raportat la materia prescripției dreptului de a cere constatarea nulității absolute a unui contract.

Instituirea unui termen de prescripție special pentru invocarea nulității absolute nu încalcă nici prevederile referitoare la respectarea dreptului de proprietate și nici pe cele referitoare la respectarea dreptului de acces la instanță Examinând excepția de neconstituționalitate a art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (5)], Curtea Constituțională a constatat, de exemplu, prin decizia nr. 296 din 8 iulie 2003, că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele acestea nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.

Cu aceeași ocazie Curtea a reținut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (5)], recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 6 pct 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în practica C.E.D.O. s-a subliniat constant că această cerință nu se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, ținându-se seama de durata procedurii, de natura pretențiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autorităților și al părților, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanței, de exercitarea căilor de atac etc. Jurisprudența Curții Constituționale este în concordanță cu cea a C.E.D.O.

care, de exemplu, în cauza Golder contra Regatului Unit și în cea privind Z contra Regatului Unit, a stabilit că accesul la un tribunal (accesul la justiție) nu este absolut și că poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție, de decădere etc. De asemenea în Decizia nr. 110/2005 Curtea Constituțională a constatat, că susținerea potrivit căreia art. 46 alin. (5) [în prezent art. 45 alin. (5)] din Legea nr. 10/2001 ar încălca dispozițiile art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție pornește de la o premisă greșită, și anume aceea a absolutizării exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, facându-se însă abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, republicată, potrivit cărora „Conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”, ca și de cele ale art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil al proprietății private în condițiile stabilite de legea organică.

Argumente asemănătoare au fost reținute și pentru a combate susținerea că prevederile art. 46 alin. (5) [în prezent art. 45 alin. (5)], din Legea nr. 10/2001 ar contraveni dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (3) și (8) (art. 44 din Constituție conține reglementări privind dreptul de proprietate privată). Astfel, Curtea a reținut că textul de lege criticat nu operează o expropriere ori o confiscare, ci doar sancționarea persoanei nediligente care nu a înțeles să-și exercite dreptul său în termenul prevăzut de lege. Ca atare este nefondat și motivul de recurs prin care se susține că prin reținerea prescripției dreptului de a cere constatarea nulității absolute au fost încălcate prevederile art. 480, 481, 948 pct. 4 și art. 1346 C. civ.

din 1864, precum și art. 136 (referitor la proprietate) din Constituție. De altfel, art. 1346 C. civ. nici nu are legătură cu situația de fapt pretinsă de către reclamantă, acesta reglementând cuantumul despăgubirilor față de cumpărător, în cazul răspunderii pentru evicțiune, când vânzătorul a fost de rea credință. Faptul că autoarea reclamantei a contestat procedura trecerii imobilului în proprietatea statului chiar printr-o cerere formulată în 1968, care de altfel nu s-a finalizat prin reintrarea imobilului în proprietatea sa, nu o exclude de la aplicarea prevederilor speciale ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât acest text de lege nu distinge între diferitele cauze de nulitate, dimpotrivă menționează expres că indiferent de cauza de nulitate a contractelor având ca obiect bunuri care fac obiectul legii dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că prin modul în care a fost aplicată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii a fost încălcată Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de apel a făcut trimitere la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii doar ca un argument suplimentar în susținerea aplicării dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, față de dispozițiile generale ale dreptului comun, raportat la categoria de imobile din care face parte și cel în cauză. Reținerea aplicării dispozițiilor speciale derogatorii de la dreptul comun nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar a ceea ce susține recurenta reclamantă, potrivit celor statuate în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, la care face trimitere chiar recurenta, aceasta nu are un bun actual, dedus din contestația înregistrată din 9 ianuarie 1968, față de măsura preluării imobilului conform Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului și atribuit în folosință întreprinderii de Gospodărie Locativă Raională. În această hotărâre, C.E.D.O. statuează că „135.

(...) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). 136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX)." Astfel, simpla formulare a unei contestații în timpul vechiului regim neurmată de restituirea bunului în proprietatea autoarei reclamantei nu echivalează cu existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei.

Dreptul de proprietate al autoarei reclamantei a încetat să existe la momentul în care bunul a fost preluat de regimul anterior în baza Decretului nr. 224/1951. Legea nr. 10/2001 care prevedea restituirea în anumite condiții a bunurilor preluate abuziv de către regimul anterior putea genera un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în patrimoniul reclamantei dacă aceasta întrunea condițiile de restituire în natură a imobilului. Or, Legea nr. 10/2001 prevede restituirea în natură a imobilelor înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 doar dacă s-a constatat nulitatea contractelor conform art. 45 din Legea nr. 10/2001 [art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 18 alin. (1) lit. c) interpretat per a contrario].

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 30 martie 2007, așa cum a fost restrânsă prin renunțarea la judecată din 26 aprilie 2011, reclamanta S.L. a solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953 ca fiind emisă, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 și urm. din Decretul nr. 224/1951 și din Legea nr. 112/1995; nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului compus din vestibul, hol, trei camere, baie, oficiu, WC, debara, bucătărie, cămară, camera de serviciu, boxa de la subsol și două balcoane în suprafață utilă de 114,05 mp., reprezentând o cotă indiviză de 9,84% din imobilul situat în București, sector 1; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 1866 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind prescris, a respins în rest ca neîntemeiată cererea. În dispozitivul sentinței se menționează că a fost „respinsă, în rest, ca neîntemeiată cererea”, restul fiind reprezentat de capetele de cerere prin care se solicita să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953, ca fiind emisă, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 și urm. din Decretul nr. 224/1951 și din Legea nr. 112/1995, și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.

Din motivarea sentinței rezultă că aceste capete de cerere au fost respinse întrucât cercetarea titlului statului, dacă a fost abuziv sau nu, se face în cadrul soluționării notificării formulate de către reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001. Într-adevăr, reclamanta a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului (consecință a nulității deciziei de preluare a imobilului în proprietatea statului) în directă legătură cu capătul de cerere privind constatarea nulității contractului, motivul de nulitate fiind acela că a fost vândut un imobil care a intrat fără titlu în proprietatea statului.

Atâta timp cât acest capăt de cerere a fost respins ca prescris în mod evident nu își mai găsea interes practic soluționarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, raportat și la faptul că verificarea titlului statului, dacă a fost abuziv sau nu, se face în cadrul soluționării notificării formulate de către reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001. În cadrul acestei proceduri, dacă va fi nemulțumită de soluția dată de unitatea deținătoare, reclamanta va putea să conteste decizia în fața instanțelor judecătorești.

Astfel, prin soluția dată în cauză asupra cererilor de constatare a nulității deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953, și a nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului nu i s-a încălcat dreptul de acces la instanță, reclamanta având posibilitatea să conteste dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă va fi nemulțumită de soluționarea notificării sale, în fața instanțelor prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Având în vedere că soluția de respingere a acestor capete de cerere este corectă, raportat la motivarea menționată anterior reținută de către instanțele de fond modificarea sentinței doar sub aspectul respingerii acestor capete ca lipsite de interes în loc de neîntemeiate apare ca fiind doar de formă, fără un interes practic pentru recurentă, astfel că Înalta Curte a considerat că nu se impune admiterea recursului doar cu această finalitate.

Instanța de apel nu a reținut că ar fi trebuit urmată procedura prealabilă administrativă a Legii nr. 10/2001 înainte de formularea primelor două capete de cerere ci că verificarea titlului de preluare al statului se realizează în cadrul acelei proceduri prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001. Or, obiectul prezentei acțiuni nu îl constituie soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 322/A din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2013.