ÎCCJ, decizie (scj.ro #82842)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82842) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Antecontract

de vânzare-cumpărare. Nerespectarea de către

promitentul-cumpărător a obligațiilor asumate. Acțiune în

rezoluțiune formulată de acesta. Consecințe

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în rezoluțiune

-

antecontract de vânzare-cumpărare

-

act adițional de desființare a antecontractului

-

lipsă consimțământ

C.

civ., art. 948 pct. 2, art. 967, art. 1020, art. 1294-1295

În

cazul în care promitentul-cumpărător nu își execută

obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare și

încheie, pe riscul lui, cu o altă persoană decât cocontractantul,

care primise procură, dimpotrivă, pentru perfectarea contractului de

vânzare-cumpărare, un act adițional „mutuus dissensus”, de

desființare a antecontractului de vânzare-cumpărare, cu

consecința repunerii părților în situația anterioară,

actul adițional astfel încheiat este nul, în raport de art. 948 pct. 2 C.

civ., pentru lipsa consimțământului promitentului-vânzător.

În

această situație, chiar dacă actul adițional este nul

pentru lipsa consimțământului promitentului-vânzător,

voința promitentului-cumpărător exprimată prin semnarea

acestuia reprezintă un act juridic unilateral de voință cu

efecte din perspectiva nerespectării de către acesta a

obligației asumate prin antecontract, aceea de a nu reveni asupra

obligației de cumpărare până la termenul stipulat și de a

achita diferența de preț, sub sancțiunea pierderii avansului

achitat, acțiunea în rezoluțiunea antecontractului formulată de

acesta fiind neîntemeiată.

Secția  a II-a civilă, Decizia nr. 2945 din 1

octombrie 2013

Prin

sentința nr. 1102 din 5 mai 2011, Tribunalul Covasna a respins

acțiunea promovată de reclamanții M.I. și M.C.D. în

contradictoriu cu pârâtele D.A.S. și N.L. având ca obiect

rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 2174/12 noiembrie 2007, ca neîntemeiată, cu obligarea pârâtelor la

plata sumei de 85.280 lei, ca efect al clauzei penale.

Prin aceeași sentință, tribunalul a admis cererile

reconvenționale formulate de pârâte și, în consecință, a

constatat nulitatea actului adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare

susmenționat și i-a obligat pe reclamanți în solidar la

cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut că între pârâta D.A.S. și

reclamanți s-a încheiat la data de 12 noiembrie 2007 un antecontract de

vânzare-cumpărare prin care pârâta s-a obligat să vândă și

reclamanții să cumpere patru suprafețe de teren și o

construcție pe raza municipiului Sfântu Gheorghe, antecontract încheiat în

formă autentică. Prețul convenit a fost de 180.000 Euro, din

care la data autentificării antecontractului s-au plătit și

încasat suma de 25.000 Euro, 20.000 Euro urmau a fi plătiți la data

autentificării contractului de vânzare-cumpărare și

diferența de 135.000 Euro trebuia achitată până la data de 31

decembrie 2007, dintr-un credit bancar.

Pentru situația în care pârâta vânzătoare nu se prezenta la notariat

pentru încheierea contractului, părțile au convenit o clauză de

arvună, în sensul că aceasta trebuia să restituie reclamanților

dublul avansului primit.

Pe baza

probelor administrate, instanța de fond a reținut că

reclamanții sunt cei în culpă pentru neperfectarea actului juridic

deoarece, deși pârâta s-a declarat gata să încheie contractul în

formă autentică de îndată ce va primi diferența de

preț de 155.000 Euro în condițiile în care ultima parte din preț

a devenit scadentă la 31 decembrie 2007, reclamanții prin invocarea

excepției de neexecutare au ales să nu plătească

diferența de preț, sub motiv că pârâta nu ar putea înstrăina

suprafața de teren pe care exista un drum în PUZ despre care afirma

că a fost tăinuit de vânzătoare, ei fiind de acord cu o

scădere a prețului.

Reținând

că motivul invocat de reclamanți nu poate conduce la

rezoluțiunea antecontractului fiind un motiv de anulare a acestuia pe de o

parte, iar, pe de altă parte, că nu puteau cere rezoluțiunea

motivat de neexecutarea de către pârâtă a obligației câtă

vreme ei nu au făcut dovada că și-au executat propriile

obligații sau că sunt gata să și le execute, instanța

de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prima

instanță a apreciat ca întemeiate cererile reconvenționale prin

care s-a solicitat constatarea nulității actului adițional

încheiat de reclamanți cu N.L. - mama pârâtei promitente vânzătoare,

prin care aceștia au convenit desființarea în totalitate a antecontractului

de vânzare-cumpărare, cu repunerea părților în situația

anterioară și restituirea avansului până la data de 1 aprilie

2008.

S-a

apreciat că pârâta N.L. și-a depășit mandatul primit,

așa încât, în lipsa consimțământului pârâtei parte în

antecontract, actul adițional este nul, în baza art. 948 C. civ.

Pe de

altă parte, s-a apreciat ca fiind nul actul adițional și din

perspectiva obligației pe care și-a asumat-o mandatara N.L., aceea de

a restitui în solidar cu mandanta avansul încasat de aceasta din urmă,

obligația astfel asumată fiind fără cauză și deci

lovită de nulitate, conform art. 966 C. civ., în lipsa

contraprestației și a unui folos practic.

Curtea

de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, prin decizia nr. 119/Ap din 21 decembrie 2011, a respins

apelul declarat de reclamanți ca nefondat.

Criticile

apelanților cu privire la stabilirea culpei în neperfectarea contractului

de vânzare-cumpărare au fost înlăturate de instanța de apel

motivat de faptul că din probele administrate rezultă că

apelanții nu și-au executat obligația de plată a

diferenței de preț asumată în antecontract, termenul final de

plată 31 decembrie 2007 fiind depășit, promitenta

vânzătoare neacceptând o reducere a prețului convenit în

antecontract.

Cum

rezoluțiunea contractului poate fi solicitată de partea care a

executat sau se declară gata să execute contractul față de

reciprocitatea și interdependența obligațiilor, aspect nedovedit

de reclamanții-apelanți, criticile formulate de aceștia au fost

respinse.

Raportat

la obiectul acțiunii: rezoluțiunea antecontractului, motivele de apel

privind lipsa cauzei, violenta, viciu de consimțământ și eroarea

de drept au fost înlăturate, rezoluțiunea fiind o sancțiune

pentru neexecutarea culpabilă a unui contract valabil încheiat.

Instanța de apel a confirmat sentința și cu privire la

sancțiunea nulității actului adițional motivând că

reclamanții au acceptat riscul contractării cu un mandatar în afara

puterilor încredințate care rezultau din procura prezentată la

notariat, situație în care obligația pe care și-a asumat-o

pârâta N.L. de restituire în solidar a avansului încasat de mandantă nu

este valabilă.

În

contra deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții.

Recurenții-reclamanți

au solicitat modificarea deciziei cu consecința admiterii acțiunii

și respingerii cererilor reconvenționale. S-au invocat în drept

motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Criticile

dezvoltă, în primul rând, pe larg starea de fapt din perspectiva

percepției recurenților.

Astfel,

într-un prim capitol, „

Scurt istoric al stării de fapt”

se descrie

contextul încheierii antecontractului, al obiectului antecontractului, sub aspectul

lucrului vândut și prețului convenit și al modalității

de plată, a neconcordanței dintre situația prezentată

și PUZ despre care a aflat ulterior când, după ce au constatat

și neconcordanțele din autorizația de construcție, au

formulat plângere penală.

Au mai

arătat recurenții că după ce mandatara promitentei

vânzătoare a aflat de plângerea penală a luat

consimțământul verbal al fiicei sale și au încheiat actul

adițional la antecontract prin care această pârâtă și-a

asumat în solidar obligația de a restitui avansul încasat.

Al

doilea capitol din motivele de recurs este intitulat

„Chestiuni legate de

probațiune și de motivarea instanțelor de fond și de apel”,

structurat în trei puncte, axat, în principal pe neanalizarea lipsei cauzei

invocată de pârâta N.L.

În

cadrul acestui capitol recurenții fac referire la faptul că

și-au probat intenția de a cumpăra imobilul și

relatează că părțile contractante sunt cunoștințe

vechi, având încredere în cele două intimate-pârâte, că pârâta a

recunoscut că a efectuat lucrări fără autorizație,

că ambele pârâte au fost prezente la notariat la momentul încheierii

antecontractului, detaliind aspectele negocierii. Au mai arătat că

scopul încheierii actului adițional a fost depășirea termenului

convenit în antecontract pentru ca pârâta contractantă să se

prevaleze de clauza de arvună.

Recurenții

fac o descriere a modului în care și-au făcut apărarea în

fața instanțelor de fond și apel, conținutul concluziilor

scrise depuse la dosar, arătând că motivarea instanței de apel

reia  toate argumentele părților și motivarea

instanței de fond după care își prezintă succint punctul de

vedere, pe care-l relatează.

Critică

recurenții lipsa de interes a instanței de apel în analizarea cauzei,

aceasta operând o confuzie a criticilor din apel referitoare la

susținerile celeilalte părți ca fiind propriile susțineri,

privind cauzele de anulare care, evident, nu au legătură cu

rezoluțiunea.

Cu

privire la lipsa împuternicirii pentru încheierea actului adițional

decizia face numai o afirmație, fără a observa că din

probele administrate rezultă că pârâta N.L. s-a angajat personal

să returneze avansul plătit, angajament pe care l-a făcut

și în fața executorului judecătoresc.

Instanța

de apel nu a analizat faptul că intimata-pârâtă nu a făcut nicio

probă legată de lipsa cauzei, prezumția existenței cauzei,

conform art. 967C. civ., fiind în favoarea reclamanților.

Pârâta

cocontractantă nu și-a îndeplinit obligația pentru că nu a

fost în măsură să le pună la dispoziție terenul. Tot o

simplă afirmație a făcut pârâta mandatară și cu

privire la eroarea de drept, că nu știa ce înseamnă „solidar”,

obligația verificării actelor revenind notarului public.

Condiția

pentru a opera rezoluțiunea este ca partea cocontractantă să

nu-și fi îndeplinit obligațiile, iar în speță pârâta nu

și-a îndeplinit obligația de informare corectă asupra bunului

vândut.

În

partea finală, recurenții au invocat nerespectarea prevederilor art.

261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece decizia instanței de apel nu este

motivată, chiar dacă se creează aparența unei

motivări, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și

nu reflectă o apreciere directă și pertinentă a probelor

administrate.

Indicând

și motivele reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

recurenții le evocă conținutul legal, fără critici

concrete aplicate cauzei.

Pentru

termenul din 4 iunie 2013 acordat recursului recurenții au depus motive de

ordine publică, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. și solicitând, atât în principal cât și în subsidiar, în temeiul

art. 312 alin. (1), (2), (3) C. proc. civ., casarea deciziei și

sentinței, cu trimiterea cauzei la tribunal pentru rejudecare, în fond. Au

susținut recurenții că, deși potrivit art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății, în cauza de față

judecătorul nu și-a exercitat rolul activ conform art. 129 alin. (2),

(3), (4) C. proc. civ. și nu a arătat clar care este natura

juridică a acțiunii promovată de ei, mulțumindu-se să

constate că se cere rezoluțiunea dar că în susținere se

invocă motive de anulare, rolul activ neînsemnând încălcarea

principiului disponibilității. În atare situație,

instanțele au soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului și analizarea direct în recurs a criticilor aduse

sentinței ar duce la privarea părții de un grad de

jurisdicție și la încălcarea principiului „

non omisso

medio

”.

Recursul nu este fondat.

Evocarea

recursului dezvoltat evidențiază nu atât caracteristicile specifice

unei căi de atac, cu critici structurate în motivele de nelegalitate

reglementate de lege, care să permită verificarea lor din

această perspectivă, cât caracteristicile unui „

memoriu”,

calificare pe care chiar recurenții i-o atribuie, finalul acestuia fiind

și el elocvent și neangajând din perspectiva asumării unei

căii de atac:

„Față de aceste considerente, analizând

chestiunile de drept deduse judecății precum și cele invocate în

memoriul de față”.

Verificând

considerentele

recursului mai sus evocate, exceptând istoricul stării

de fapt, se constată că paragrafele „

Chestiuni legate de

probațiune și de motivarea instanțelor de fond și apel”

(p. 2 – 4 recurs) și „

Lipsa cauzei juridice în semnarea actului

adițional la antecontract, invocată de N.L. – viciu de

consimțământ și eroarea de fapt

” (p.5 – 9 recurs) sunt

paragrafele din motivele de apel, cu aceeași denumire și

conținut, la primul adăugând „și apel”.

Concluzia

care se impune este aceea că recurenții nu formulează critici

concrete la considerentele deciziei atacate cu recurs, cum, de altfel, nu au

antamat în apel motivarea sentinței care a condus la soluția

respingerii acțiunii și care, în principal, a constat în dovedirea

nerealizării condiției executării propriilor obligații de

către reclamanți până la termenul convențional stabilit,

pentru ca ei să poată pretinde, cu consecința rezoluțiunii

convenției, neexecutarea obligațiilor asumate de cocontractanta

pârâtă. Nu au contracarat, în concret, nici incidența art. 948 pct. 2

C. proc. civ., respectiv lipsa totală a consimțământului,

reținută de instanța de fond și confirmată de

instanța de apel în justificarea soluției admiterii cererilor

reconvenționale și constatării nulității actului

adițional la antecontract.

Reproducerea

paragrafului din apel referitor la lipsa cauzei cu scopul de a demonstra

că instanța de apel nu a răspuns la această susținere,

nu prezintă relevanță din perspectiva limitelor de verificare a

deciziei atacate de instanța de recurs, câtă vreme aceste

considerente nu au fost încadrate în una din cele 9 situații ale art. 304

care pot atrage modificarea, sau, după caz, casarea hotărârii atacate

și, câtă vreme, acestea nu sunt susceptibile a fi încadrate nici de

către instanța de recurs în vreunul din aceste motive de nelegalitate

din perspectiva neanalizării lor de către instanța de apel.

Înalta

Curte a constatat că recurenții invocă ca motive de nelegalitate

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Sub

primul motiv de nelegalitate se critică, prin raportare la art. 261 pct. 5

C. proc. civ., că decizia nu este motivată chiar dacă se

creează o aparență de motivare, cu trimitere la paragraful

reprodus din apel, întrucât instanța de apel nu a făcut o apreciere

directă a probelor administrate și o analiză pertinentă a

acestora, că „nu a realizat acea explicare clară și precisă

care să conducă în mod logic și convingător la soluția

din dispozitiv”.

Cu

privire la criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat criticile formulate ca

nefiind fondate.

Potrivit

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se poate cere modificarea hotărârii atacate

„când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Recurenții

nu susțin că decizia atacată nu cuprinde motivele soluției,

nici că motivele sunt contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ceea ce

critică recurenții este insuficienta motivare a deciziei și

că aceasta nu se încadrează în parametrii teoretici de calitate.

Or,

este clar, că aceste nemulțumiri ale recurenților nu se

încadrează în ipotezele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apte de a conduce

la modificarea hotărârii atacate.

Soluționarea

apelului este guvernată de două principii: verificarea sentinței

în limita criticilor formulate și 2) verificarea sentinței în limita

în care aceasta a judecat. (art. 295 C. proc. civ.). Totodată, conform

art. 292 alin. (1),

„Părțile nu se vor putea folosi înaintea

instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi,

decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea

apelului”.

În

cauza de față, recurenții-reclamanți s-au folosit în apel

de motivele, mijloacele de apărare și dovezile administrate în

fața primei instanțe, cum prevede textul de lege, în apel nefiind

cerute și administrate alte probe.

Instanța

de apel este o instanță de control judiciar, atribut care presupune,

conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., o obligație de a verifica, în

limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță. Operația de verificare a

instanței de apel ca instanță de control judiciar nu presupune o

apreciere directă a probelor administrate de instanța de fond, ci

expunerea considerentelor pentru care, precum în cazul de față,

confirmă sentința sub aspectul situației de fapt și de

drept reținută. Instanța de apel se comportă ca o

instanță de fond sub aspectul aprecierii directe a probelor în limita

în care din dezbateri rezultă necesitatea administrării de probe noi

pe care ea le administrează sau când, verificând situația de fapt,

încuviințează refacerea sau completarea probelor administrate de

prima instanță, pe care, de asemenea le administrează în

condiții de contradictorialitate.

În

cazul de față, având în vedere natura obligațiilor generate de

antecontract, obligații de a face, și obiectul cererii de chemare în

judecată, acțiune în rezoluțiune, în decizia instanței de

apel s-a evidențiat împrejurarea esențială care a condus la

menținerea sentinței, necontestată de reclamanți, a

neexecutării propriilor lor obligații. Verificând soluția asupra

cererilor reconvenționale, a constatat, de asemenea, aspectul determinant

în menținerea soluției, că reclamanții, în

cunoștință de cauză, pe riscul lor au încheiat actul

adițional „

mutuus dissensus

”, al desființării

antecontractului cu consecința repunerii părților în

situația anterioară, cu o altă persoană decât

cocontractantul, persoană care nu avea mandat în acest sens.

Față

de reținerea aspectelor determinante, nu era necesar, chiar dacă

instanța de fond a analizat valabilitatea actului adițional și

din perspectiva cauzei obligației asumate de pârâta care l-a semnat, alta

decât cocontractanta din antecontract, să o mai examineze și sub

acest aspect, câtă vreme a confirmat sentința sub aspectul

nulității desființării antecontractului și a repunerii

părților semnatare în situația anterioară. Asumarea

remiterii avansului de pârâtă fără mandat este o

consecință a desființării antecontractului prin repunerea

în situația anterioară și care, prin constatarea și

confirmarea nulității desființării antecontractului și

a repunerii în situația anterioară, a rămas fără

suport.

Într-adevăr,

dacă se constată lipsa totală a consimțământului în

asumarea obligației principale, faptul că obligația

derivată este lipsită de cauză este fără

relevanță câtă vreme existența acesteia este

condiționată de existența obligației principale a

cărei consecință este.

Nu

se pune deci problema la care referă recurenții, a prezumției

cauzei până la proba contrară, conform art. 967 C. civ.,

problemă care s-ar fi pus numai în ipoteza realizării primei

condiții de valabilitate: consimțământul pentru obligația

determinantă.

Drept

urmare, deși criteriile de calitate a motivării hotărârii, în

lipsa unei cuantificări și dimensionări legale, nu au

aptitudinea de a conduce la modificarea hotărârii atacate, se

constată că decizia recurată îndeplinește criteriile

clarității, preciziei și determinării soluției din

dispozitiv. Desigur, sesizarea apelanților sub aspectul probării

cauzei obligației pârâtei semnatare a actului adițional trebuia

să primească un răspuns, dar această carență,

care nu se încadrează în niciuna din ipotezele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

și care nici nu poate pune în discuție soluția pronunțată,

este complinită de instanța de recurs, cu motivarea de

față.

Motivele

de nelegalitate încadrate de recurenți în prevederile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ. conțin scurte considerații teoretice de ordin

general cu privire la ipotezele legale ale acestor motive, fără o

concretizare la datele speței. Dată fiind lipsa unor critici

concrete, instanța de recurs este lipsită de obiectul de verificare a

acestor motive de nelegalitate, indicarea lor fiind, evident, formală.

Cât

privește referirea avocatului recurenților din susținerea

orală la încălcarea prevederilor art. 1294-1295 C. civ., se

constată că aceasta este neavenită câtă vreme obiectul

judecății l-a format neexecutarea unor obligații de a face

generate de un antecontract, iar prevederile invocate reglementează

obligația de a da generată de contractul de vânzare-cumpărare.

La

primul termen de recurs recurenții au depus „motive de recurs de ordine

publică” invocând sub motivul reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

nerespectarea art. 129 alin. (2), (3), (4) C. proc. civ. care

reglementează rolul activ al judecătorului, în sensul că nu s-a

pus în acord petitul acțiunii cu motivarea în fapt a acesteia.

Potrivit

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin

hotărârea dată,

instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute de sub sancțiunea nulității de

art. 105  alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

„Actele îndeplinite cu nerespectarea

formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai

dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce

nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul

nulităților anume prevăzute de lege, vătămarea se

presupune până la dovada contrarie”.

Se

constată că lipsa de rol activ a judecătorului nu se

încadrează nici în prima teză a textului, încălcarea formelor

legale, nici în cea de a doua ipoteză, necompetența

judecătorului.

Astfel,

este evident că situația evocată de recurenți nu se

încadrează în nerespectarea vreunei forme procedurale

sancționată expres cu nulitate, nefiind vorba, în primul rând, de o

nulitate de ordine publică, conform art. 108 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este

vorba, însă, nici de o nulitate de ordine privată.

Potrivit

art. 108 alin. (2) și (3) C. proc. civ., nulitățile de ordine

privată se invocă numai la cererea părții care are interes,

iar neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea

nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după

această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond.

Or,

recurenții-reclamanți nu evocă o astfel de situație.

Ceea ce

evocă reclamanții sub acest motiv este lipsa de rol activ al

judecătorului fondului cu privire la

„natura juridică reală a

acțiunii deduse judecății”: r

ezoluțiune cum

rezultă din petit sau anulare conform motivării.

Înalta

Curte a constatat cu privire la această susținere, nu numai

incidența prevederilor art. 108 alin. (2) și (3) C. proc. civ.,

suscitate, dar și posibila incidență a alin. (4) al art. 108:

„Nimeni

nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt”.

Rolul

activ al judecătorului se analizează în corespondență cu

respectarea principiului disponibilității reglementat imperativ de

același articol, art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Potrivit

alin. (2) al art. 129, rolul activ al judecătorului constă în

informarea părților cu drepturile și obligațiile care le

revin în calitatea lor din proces și în stăruința de rezolvare

amiabilă a cauzei, când, desigur, conform art. 67 alin. (1) C. proc. civ.

părțile își exercită drepturile procedurale personal,

fără a beneficia de asistență juridică, or, în

litigiul de față, se constată că reclamanții

recurenți au beneficiat de asistență avocațială în toate

fazele procesuale.

Alin.

(3) al art. 129 C. proc. civ., de asemenea invocat de recurenți, a fost

abrogat prin art. I pct. 26 din Legea nr. 219/2005.

Cât

privește lămurirea judecătorului asupra situației de fapt

și motivarea în drept, art. 129 alin. (4) C. proc. civ. pe care-l

invocă recurenții instituie un drept al judecătorului de a

solicita explicații, oral sau scris, precum și de a pune în

dezbaterea părților orice împrejurări de fapt și de drept

chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare.

Exercițiul și limitele de exercitare ale acestui drept, cu

conținut legal, sunt numai la latitudinea judecătorului, dreptul

astfel reglementat fiind un drept personal profesional de autoritate,

fără posibilitatea suprimării sau cenzurării lui pe nicio

cale.

Surprinzător

este faptul că recurenții nu au invocat alin. (5) al art. 129 care

instituie pentru judecător nu un drept, ci o obligație, aceea de a

uza de toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului în executarea

căreia va dispune completarea probelor, dacă probele propuse de

părți nu sunt îndestulătoare și poate din oficiu să

pună în discuția părților necesitatea administrării

altor probe pe care le poate ordona chiar dacă părțile se

împotrivesc, cu limita instituită de alin. (5

1

) al art. 129 C.

proc. civ.

Conform

alin. (5

1

) al art. 129, părțile nu pot invoca în

căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe

care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Concluzia

dispozițiilor alineatelor evocate este cuprinsă în ultimul alineat,

alin. (6), al art. 129 C. proc. civ. Acesta, neechivoc, dispune imperativ:

„În

toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecății

”, dispoziție care reprezintă

chintesența principiului disponibilității.

Este la

latitudinea părții reclamante de a sesiza sau nu o instanță

de judecată civilă cu o anumită cerere contencioasă sau

necontencioasă și de a fixa cadrul procesual sub aspectul

părților cu care înțelege să se judece.

Întregirea

sau modificarea cererii se poate face numai în condițiile art. 132 C.

proc. civ., când instanța va putea da reclamantului un termen pentru

întregirea sau modificarea cererii, caz în care dispune amânarea pricinii

și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii

întâmpinării.

Conform

art. 132 alin. (2) C. proc. civ., cererea nu se socotește modificată

și nu se va da un termen, ci se vor trece în încheierea de

ședință declarațiile verbale făcute în

instanță când: 1. se îndreaptă greșelile materiale din

cuprinsul cererii; reclamanta mărește sau micșorează

câtimea obiectului cererii; cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;

înlocuiește cererea în constatare  printr-o cerere în realizarea

dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi

primită.

În

cauza de față, cererea de chemare în judecată înregistrată la

data de 5 iunie 2008 a fost redactată de avocat, de un profesionist al

dreptului, iar petitul ei este neechivoc sub aspectul solicitării ca

instanța să dispună rezoluțiunea antecontractului

autentificat la data de 12 noiembrie 2007, cu consecința activării

clauzei penale din contract și obligării pârâtelor în solidar la

plata sumei de 85.280 Ron.

În

drept, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe

dispozițiile art. 1020 C. civ., al cărui conținut este și

reprodus, enumerând în fapt

condițiile pentru aplicarea sancțiunii

rezoluțiunii incidente în speță și anume

: a)

cocontractanta nu și-a îndeplinit obligația contractuală

născută din antecontract, anume obligația de a încheia

contractul în forma cerută de lege, în forma autentică. Neexecutarea

obligației de încheiere a actului în forma autentică este

imputabilă exclusiv părții cocontractante (pârâtei) b) pârâta ca

debitoare a obligației neexecutate a fost pusă în întârziere, prin

intermediul avocatului lor și prin cererea de chemare în judecată.

Cu

privire la arvună au arătat reclamanții în cuprinsul cererii

că aceasta constă în avansul plătit care se restituie îndoit, ca

o anticipare a cuantumului daunelor-interese ce sunt datorate în caz de

neexecutare.

La

această cerere de chemare în judecată, cu obiect rezoluțiune

antecontract și cu o motivare în fapt adecvată, pârâtele chemate în

judecată au formulat întâmpinări în apărare și cereri

reconvenționale.

Față

de această situație, este evident că acțiunea

formulată are un obiect clar constând în solicitarea ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea

antecontractului menționat, clară și neechivocă fiind

și  întemeierea în drept și considerațiile de fapt care ar

atrage incidența art. 1020 C. civ. la cazul în speță.

În

atare situație, este evident că soluțiile pronunțate în

cauză respectă dispoziția imperativă instituită de

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., pe care chiar recurenții-reclamanți

o invocă, judecătorii hotărând numai asupra obiectului cererii

dedusă judecății.

În

ceea ce privește invocarea principiului „

non omisso medio

”, ca

argument al solicitării casării ambelor hotărâri pronunțate

în cauză, se constată față de considerentele de mai sus,

lipsa incidenței lui.

În

cauza de față nu numai că nu transpare necesitatea administrării

altor probe, dar parte din probele administrate nu erau utile, față

de propriile susțineri ale părților raportat la obiectul

cererilor de învestire a instanței.

Antecontractul

autentificat la data de 12 noiembrie 2007 semnat personal de promitenta

vânzătoare D.A.S., iar nu prin mandatar, instituie pentru această

pârâtă obligația să vândă imobilele pe care le

menționează, iar pentru reclamanți,

promitenții-cumpărători, obligația să le cumpere

și să plătească diferența de preț până la

data de 31 decembrie 2007.

Sancțiunea

în caz de nerespectare a obligațiilor de a vinde și respectiv de a

cumpăra și de a plăti diferența de preț până la

termenul convenit, o conține „clauza de arvună”, anume, după

caz: vânzătoarea promitentă va restitui cumpărătorilor

promitenți, dublul avansului primit;

cumpărătorii-promitenți pierd avansul achitat.

Actul

adițional autentificat la 28.12.2007, de desființare a

antecontractului cu repunerea părților în situația

anterioară, nu a fost convenit și semnat cu promitenta-vânzătoare,

cu pârâta D.A.S., ci cu mama acesteia, N.L. Mandatul de care această

pârâtă s-a prevalat la încheierea actului adițional este însă un

mandat special, împuternicită fiind de fiica ei prin procură

notarială cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare în

formă autentică și încasarea diferenței de preț

conform antecontractului, dar pe care nu l-a valorificat în acest scop. Prin

urmare, antecontractul pe care promitenta-vânzătoare l-a semnat personal a

fost încheiat anterior emiterii procurii de către aceasta, deși

ambele înscrisuri au fost autentificate în aceeași zi: 12.11.2007, orice

simetrie juridică, fiind, așadar, exclusă.

Conform

conținutului actului adițional,

cumpărătorii-promitenți declară că au

cunoștință de împuternicirile pe care le are mandatara

vânzătoarei-promitente, că înainte de a-l semna au citit personal

cuprinsul actului adițional și că el corespunde voinței

și condițiilor stabilite de ei, drept pentru care îl și

semnează.

Voința

exprimată de recurenții-reclamanți prin actul adițional a

fost în sensul stingerii obligației lor de cumpărare a imobilelor

asumată prin antecontract.

Această

voință a cumpărătorilor-promitenți este valabil

exprimată și, chiar dacă actul adițional s-a constatat nul

pentru lipsa consimțământului promitentei-vânzătoare, ea

exprimă un act juridic unilateral de voință cu efecte din

perspectiva nerespectării de către ei a obligației asumate prin

antecontract, aceea de a nu reveni asupra obligației de cumpărare până

la termenul stipulat: 31 decembrie 2007 și de a achita diferența de

preț, sub sancțiunea pierderii avansului achitat.

În

acest sens, al răzgândirii, este și plângerea penală

formulată de reclamanți pentru înșelăciune în

convenții despre care aceștia fac vorbire în cuprinsul

notificării datate 21 decembrie 2007, plângere înregistrată la

organul competent la 7 ianuarie 2008 și soluționată prin

rezoluție de scoatere de sub urmărire penală confirmată de

instanță.

Drept

urmare, neexecutarea obligațiilor de a face asumate de reclamanți

prin antecontract, din contextul propriilor declarații și demersuri

procesuale, este evidentă, administrarea unor dovezi în plus pe acest

aspect nefiind utilă în raport de art. 1020 C. civ., iar lipsa de

consimțământ a pârâtei cocontractante din antecontract în

desființarea lui prin actul adițional, de asemenea, în același

context, în raport de art. 948 pct. 2 C. civ.

Reținând

ca nefondate motivele de nelegalitate invocate și ca nepertinent motivul

de ordine publică formulat, Înalta Curte, pe cale de consecință,

unitar, a respins recursul declarat de reclamanți.

În baza

art. 274 C. proc. civ. au fost obligați recurenții la plata sumelor

de 1200 lei către intimata D.A.S. și la plata sumei de 2000 lei

către intimata N.L., cu titlul de cheltuieli de judecată.