ÎCCJ, decizie (scj.ro #86944)

Acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Invocarea dispozițiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. Condiții de admisibilitate din perspectiva prevederilor art. 225 C. proc. civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: acțiune arbitrală

C. proc. civ., art. 225, art. 364 lit. f)

Noțiunea de „cerere” la care fac referire dispozițiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. este atașată ideii de cerere de chemare în judecată, reconvențională, de chemare în garanție sau capetelor de cerere cu care părțile învestesc tribunalul arbitral sau instanța, nu oricărei cereri formulate în litigiul arbitral sau în proces, întrucât numai aceste prime cereri presupun o pronunțare care să se materializeze în cuprinsul sentinței și numai acestea sunt apte, în cazul în care sunt nesocotite, să ducă la anularea sentinței arbitrale.

Prin urmare, „cererea” care vizează aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. și care ține de aprecierea probelor, respectiv tinde spre completarea acestor probe, în raport de lipsa nejustificată a unei părți la interogatoriu sau de refuzul acesteia de a răspunde la interogatoriu, nu intră în sfera noțiunii de cerere la care se referă art. 364 lit. f) C. proc. civ., întrucât nu instituie obligația unui răspuns, a unei pronunțări din partea tribunalului arbitral, care are facultatea de a face aplicarea art. 225 C. proc. civ. sau nu, după libera apreciere.

Secția a II-a civilă

,

Decizia nr. 95 din 17 ianuarie 2014

Notă

: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură civilă.

Prin sentința arbitrală nr. 213 din 8 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr. xx9/2012, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins excepțiile invocate de pârâta SC C.E. Bank SA referitoare la: autoritatea de lucru judecat privind restituirea sumei de 55.906,22 Euro - comision pentru rambursare anticipată; prescripția dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a art. 2.2 din Actul adițional nr. 1 și a actelor juridice întocmite în temeiul acestei clauze; prescripția dreptului material la acțiune în ce privește suma de 95.660 Euro – dobândă plătită suplimentar și suma de 16.764 Euro-comision; lipsa de interes a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a art. 2.2 din Actul adițional nr. 1 și a actelor juridice întocmite în temeiul acestei clauze.

A respins ca neîntemeiată acțiunea arbitrală formulată de reclamanta SC E.A. SRL împotriva pârâtei SC C.E. Bank (România) SA și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 13.776 lei cu titlu de cheltuieli de arbitrare.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul arbitral a reținut că a fost sesizat cu o cerere de arbitrare prin care reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a actelor juridice (notificări, grafice de rambursare, acte juridice care au stat la baza lor sau care le-au succedat) despre a căror întocmire reclamanta a fost informată prin notificările nr. 120 din 20 mai 2008, nr. 324 din 3 octombrie 2008 și nr. 38 din 30 ianuarie 2009, prin care banca  pârâtă C.E. Bank (România) SA a modificat în unilateral rata dobânzii; să o oblige pe pârâtă la restituirea dobânzii plătite suplimentar față de cea  convenită de părți, evaluată provizoriu la 95.960 Euro (în echivalent de 416.567,27 lei); să o oblige pe pârâtă la  restituirea sumei de 55.906,22 Euro (în echivalent de 243.376,55 lei), pe care pârâta a reținut-o cu titlu de comision pentru rambursarea anticipată a creditului acordat, ca și la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește situația de fapt, tribunalul arbitral a reținut că la 3 iunie 2005 părțile au încheiat contractul de limită de creditare nr. 651, prin care pârâta, în calitate de împrumutător, i-a acordat reclamantei, în calitate de împrumutat, suma de 5.400.000 euro pe facilitatea credit, cu maturitate la 31 decembrie 2012, contractul fiind completat și modificat succesiv prin patru acte adiționale.

A reținut și că, ulterior încheierii actelor adiționale, pârâta i-a transmis reclamantei trei notificări referitoare la modificarea ratei dobânzii și că pârâta a fost nemulțumită de aceste modificări, motiv pentru care a restituit creditul anticipat și a optat pentru o altă alternativă de finanțare, încheind un contract cu o altă bancă.

În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâtă în apărare, tribunalul le-a apreciat ca neîntemeiate și le-a respins pentru următoarele  considerente:

Referitor la excepția autorității de lucru judecat, tribunalul arbitral a reținut că litigiul de față și litigiul soluționat prin sentința arbitrală nr. 76/2011 au același obiect, dar au o cauză diferită, întrucât în litigiul anterior cauza a reprezentat-o executarea cu rea-credință și necorespunzătoare de către banca pârâtă a contractului de creditare, iar în litigiul de față cauza o reprezintă nulitatea absolută a clauzei 2.2 din actul adițional  nr. 1 și a actelor subsecvente.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a art. 2.2 din actul adițional nr. 1 și a actelor juridice subsecvente, tribunalul arbitral a reținut că această cerere este întemeiată pe cauza ilicită, ceea ce face ca acțiunea să fie imprescriptibilă extinctiv.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune privitoare la cererea de restituire a dobânzii plătite suplimentar (95.660 Euro), tribunalul arbitral a apreciat că acest capăt de cerere vizează repunerea părților în situația anterioară, că este subsecvent cererii de constatare a nulității absolute a actelor juridice și că dreptul la acțiune se naște numai în momentul în care tribunalul constată nulitatea absolută a acestor acte juridice.

Referitor la excepția lipsei de interes, tribunalul a apreciat că excepția este neîntemeiată, întrucât reclamanta are interes în promovarea prezentei cereri, câtă vreme nu s-a prescris dreptul material la acțiune referitor la pretenția de restituire a dobânzii achitate.

Pe fondul cererii, Tribunalul arbitral a reținut că, din examinarea contractului de limită de creditare și a actelor adiționale la acesta, reiese că părțile au optat pentru un credit cu dobândă variabilă și că prin art. 2.2 din actul adițional de la 13 iunie 2005 părțile au stabilit rata dobânzii, dar și dreptul băncii de a modifica această rată în funcție de situația financiară a împrumutatului și de condițiile de piață, banca având datoria de a notifica împrumutatului aceste modificări.

A reținut tribunalul arbitral că pârâta, prevalându-se de clauza 2.2, i-a notificat reclamantei modificările aduse ratei dobânzii și că înrăutățirea situației financiare a reclamantei, dar și caracterul justificat al modificării au fost reținute în mod irevocabil prin sentința arbitrală nr. 76 din 1 aprilie 2011 a aceluiași tribunal arbitral.

A reținut, de asemenea, că reclamanta a rambursat anticipat creditul acordat de pârâtă, că aceasta din urmă a reținut în această situație comisionul aferent și că prin aceeași sentință arbitrală evocată în precedent s-a apreciat că perceperea comisionului se justifică drept compensare pentru că banca a renunțat la termen.

Tribunalul nu a primit susținerile reclamantei despre faptul că art. 2.2 din actul adițional nr. 1 reprezintă o condiție pur potestativă, argumentând în sensul că modificările nivelului dobânzii s-au făcut în funcție de situația economică a reclamantei, nu ca urmare a impunerii de către bancă a unei condiții

pur potestative

.

A reținut, de asemenea, că reclamanta nu a dovedit nici cauza ilicită, nici încălcarea ordinii publice și a bunelor moravuri ca motive de nulitate absolute și că, față de cuprinsul art. 2.2 din actul adițional nr. 1, în care sunt indicate condițiile în care dobânda poate fi modificată, nu se poate vorbi despre un obiect al acestei clauze nedeterminat sau nedeterminabil.

În ceea ce privește cererile de restituire a sumelor plătite cu titlu de dobândă suplimentare, de comision pentru rambursare anticipată și de comision pentru folosirea liniei de credit, tribunalul arbitral le-a apreciat ca neîntemeiate, întrucât acestea au fost percepute pe baza contractelor și a actelor adiționale.

Pe cale de consecință, cererea de arbitrare a fost apreciată ca neîntemeiată și a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe arbitrale a exercitat acțiune în anulare reclamanta, cauza fiind înregistrată la nr. xx2/2/2013 la 15 ianuarie 2013 pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 30/2013 din 18 martie 2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondată acțiunea în anulare și a obligat-o pe petentă la plata către intimată a sumei de 13.604,35 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Privitor la motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. g) C. proc. civ., prima instanță l-a apreciat ca neîntemeiat, reținând că hotărârea este motivată corespunzător, că tribunalul a stabilit situația de fapt prin raportare la contractul de limită de creditare, la actele adiționale și la notificările emise de către bancă, motivarea în drept constând în trimiterile făcute de tribunal la contract și la actele adiționale, care  reprezintă legea părților.

A apreciat ca neîntemeiată susținerea petentei-reclamante despre un arbitraj efectuat în echitate, având în vedere, pe de o parte, că la dosar nu există acordul expres al părților pe acest aspect, impus de prevederile art. 360 alin. (2) C. proc. civ. și, pe de altă parte, trimiterile făcute de tribunal la legea părților – contractul și actele adiționale.

A apreciat ca neîntemeiată și susținerea petentei-reclamante despre inexistența motivării de fapt, având în vedere că tribunalul arbitral a reținut aspectele esențiale cu privire la nașterea raporturilor juridice dintre părți și a analizat toate motivele de nulitate invocate.

Cât privește motivul de nulitate întemeiat pe prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ. și constând în omisiunea tribunalului arbitral de a se pronunța pe cererea petentei de aplicare a dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., prima instanță l-a apreciat ca neîntemeiat, reținând că pronunțarea

ultra, minus sau plus

petita

trebuie să vizeze o cerere dedusă judecății, respectiv obiectul judecății, nu orice cereri formulate de părți în cursul soluționării dosarului.

Și motivul de nulitate întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. a fost găsit neîntemeiat, prima instanță subliniind distincția între autoritatea și puterea de lucru judecat și apreciind că nu există nicio  contradicție între respingerea excepției autorității de lucru judecat și valorificarea în noua hotărâre a unor aspecte soluționate în prima hotărâre și  care au intrat în puterea lucrului judecat. În acest sens, prima instanță a reținut că în mod corect tribunalul arbitral a stabilit că aspectele legate de îndeplinirea condițiilor pentru modificarea cuantumului dobânzii, de înrăutățirea situației financiare a petentei și de caracterul justificat al reținerii comisionului de rambursare anticipată au fost analizate în primul litigiu dintre părți.

Pentru aceste considerente, acțiunea în anulare a fost respinsă ca nefondată, curtea de apel obligând-o pe petenta-reclamantă care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs motivat pârâta, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 10 mai 2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În motivarea recursului s-a susținut

în primul rând

că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 364 lit. g) raportat la art. 361 lit. e) C. proc. civ., întrucât prima instanță a apreciat în mod greșit ca suficientă motivarea prin care tribunalul arbitral a reținut neîntemeiat motivul de nulitate fondat pe cauza ilicită, constatând că acest motiv nu a fost dovedit nici prin înscrisurile depuse la dosar și nici prin interogatoriile administrate.

Al doilea motiv de recurs

vizează pronunțarea hotărârii primei instanțe cu aplicarea  greșită a dispozițiilor art. 364 lit. g), raportat la art. 361 lit. e) C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta a susținut că prima instanță a apreciat în mod greșit ca fiind suficientă motivarea dată de tribunalul arbitral motivului de nulitate întemeiat pe obiectul nedeterminat și nedeterminabil, deși tribunalul arbitral nu a făcut decât să reitereze clauzele contractuale și să conchidă, fără a interpreta aceste probe în contextul invocat de petentă, că acestea nu se circumscriu motivelor invocate.

Al treilea motiv de recurs

vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 364 lit. g), raportat la art. 361 lit. e) C. proc. civ. În acest sens, recurenta a susținut că în mod greșit prima instanță a menținut hotărârea arbitrală, deși aceasta din urmă nu conține niciun considerent ori concluzie referitoare la cel de-al treilea motiv de nulitate – frauda la lege.

Al patrulea motiv de recurs

vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 364 lit. g), raportat la art. 361 lit. e) C. proc. civ. Recurenta a susținut că prima instanță a menținut în mod greșit sentința arbitrală, deși cu privire la inexistența condiției pur potestative tribunalul arbitral a formulat doar o concluzie, fără a arăta și considerentele care au stat la baza acesteia.

Al cincilea motiv de recurs

vizează greșita aplicare de către curtea de apel a puterii de lucru judecat în ceea ce privește motivele de nulitate absolută a actelor juridice, cu consecința încălcării dreptului recurentei de acces la justiție și a principiului disponibilității, esențiale în asigurarea unui proces echitabil.

Subsumat acestei critici, recurenta a trecut în revistă obiectul și soluția celor două litigii raportat la care s-a invocat puterea de lucru judecat, a subliniat motivul pentru care s-a respins excepția autorității de lucru judecat, respectiv nediscutarea validității manifestării de voință a pârâtei de a majora dobânda și a susținut că tocmai din acest motiv tribunalul arbitral nu putea reține nici puterea de lucru judecat.

A arătat recurenta și că în prima sentință arbitrală se face referire la un singur act de majorare a dobânzii, iar prin cea de a doua cerere se contestă cele trei acte succesive de majorare a dobânzii.

De asemenea, a susținut că atât tribunalul arbitral, cât și instanța de fond aveau obligația de a ține cont de toate considerentele hotărârii arbitrale, iar în acest sens a remarcat că două paragrafe ale primei hotărâri sunt relevante, însă ele sunt contradictorii, iar opțiunea pentru unul sau altul din cele două paragrafe conduce la încălcarea puterii de lucru judecat a celeilalte concluzii.

Recurenta a opinat în sensul că trebuia să prevaleze în opțiune primul paragraf, întrucât este singurul în acord cu principiile și garanțiile de drept procesual civil și că tribunalul, ca și instanța de fond, au ales să ignore această parte din hotărâre, încălcând principiul disponibilității și dreptul recurentei de acces la justiție, consacrat de art. 6 pct. 1 din  Convenție, de art. 21 din Constituția României, de art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

În cadrul acestei critici, recurenta a susținut că încălcarea  principiului disponibilității și a dreptului la acces la justiție constă în faptul că al doilea capăt al cererii de arbitrare nu a fost analizat de primul tribunal arbitral (deoarece nu a fost învestit cu acest capăt de cerere), nu a fost analizat nici de al doilea tribunal arbitral, care, deși a fost învestit cu acest capăt de cerere, a reținut că a fost soluționat de primul tribunal arbitral și nu va putea fi analizat de un alt tribunal arbitral sau de o altă instanță, deoarece apare ca soluționat prin dispozitivul sentinței arbitrale atacate în cauza de față.

Al șaselea motiv de recurs

vizează pronunțarea sentinței cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ., recurenta susținând că prima instanță a lăsat fără sancțiune omisiunea arbitrilor de a se pronunța pe cererea recurentei de aplicare a dispozițiilor art. 225 C. proc. civ.

Recurenta a criticat interpretarea dată de prima instanță noțiunii de „cerere”, susținând că dispozițiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. nu practică o astfel de distincție, caz în care devine aplicabil principiul de drept

ubi lex non distinguit

,

nec nos distinguere debemus.

Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

La 16 ianuarie 2014, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal excepția inadmisibilității motivelor de recurs dezvoltate la punctele 1-5, în primul rând pentru că ipoteza greșitei aplicări a legii, prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează  exclusiv situația încălcării unor norme de drept substanțial, nu și a unei norme de drept procesual, recurenta invocând critici circumscrise dispozițiilor art. 361 lit. e) și dispozițiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ.

În al doilea rând, susține intimata, recurenta critică modul în care instanța a apreciat forța probantă a aspectelor reținute în mod irevocabil prin sentința nr. 76/2011, critica nefiind una de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În subsidiar, intimata a formulat apărări în fapt și în drept față de fiecare motiv de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat. A solicitat cheltuieli de judecată.

La termenul din 17 ianuarie 2014, Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității motivelor de recurs drept apărare de fond.

Analizând cu precădere această apărare, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată. Pe de o parte se cuvine reținut că dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu practică distincția propusă de intimată și nu sancționează exclusiv încălcarea normelor de drept substanțial, de aceea este incident principiul de drept

ubi lex non distinguit

,

nec nos distinguere debemus.

Pe de altă parte, și dacă partea invocă

in terminis

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispozițiile art. 364 C. proc. civ., nimic nu împiedică instanța să facă aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. și, invocându-se încălcarea formelor de procedură, să califice aceste motive ca fiind circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face o dată în plus ca apărarea vizând inadmisibilitatea motivelor  de recurs întemeiate pe greșita aplicare a normelor de procedură să fie apreciată ca ineficientă și să fie înlăturată.

Este neîntemeiată apărarea numită de intimată drept inadmisibilitate a motivelor de recurs și din perspectiva neîncadrării motivelor de recurs în ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Aceasta întrucât recurenta și-a argumentat în fapt și în drept motivele de recurs, trimițând

in terminis

la textul legal pretins invocat, astfel că nu se poate vorbi despre critici de netemeinicie, vizând aprecierea probelor, ci despre critici de nelegalitate circumscrise cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta a invocat ca temeiuri juridice dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., însă dezvoltarea criticilor se subsumează exclusiv dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispozițiile art. 304 pct. 7 fiind doar enunțate, invocate formal, de aceea critica generală întemeiată pe aceste din urmă dispoziții legale va fi înlăturată.

În ceea ce privește

primele patru motive de recurs

, pentru argumentele ce se vor arăta, Înalta Curte le va grupa și le va răspunde prin următoarele considerente comune:

Se constată că toate aceste motive de recurs vizează motivele de nulitate absolută cu care recurenta a învestit tribunalul arbitral și se întemeiază pe critica vizând lipsa motivării.

Se constată, de asemenea, că recurenta și-a întemeiat acțiunea în anulare pe un prim motiv de anulare constând în lipsa motivării de fapt și de drept a hotărârii arbitrale, ca și pe soluționarea cererii de arbitrare în echitate, motiv de anulare formulat în termeni generali și care nu a cuprins detalierile aduse prin cele patru motive de recurs sus-amintite.

În acest context, motivarea dată de instanța de acțiune în anulare a vizat motivul de anulare astfel cum a fost formulat, instanța nefiind datoare să dea dezlegări asupra unor aspecte care nu s-au invocat.

Din acest punct de vedere, câtă vreme recurenta a avut posibilitatea de a critica în detaliu hotărârea arbitrală în fața primei instanțe pe calea acțiunii în anulare, ea nu poate detalia aceste critici pe calea recursului, nu poate cere și nu poate obține în instanța de recurs reformarea unei hotărâri pe care instanța de acțiune în anulare a pronunțat-o în limitele învestirii.

Ca urmare, aceste critici urmează să fie înlăturate.

Al cincilea motiv de recurs

este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că în acțiunea în anulare recurenta a criticat hotărârea arbitrală sub aspectul greșitei valorificări a efectului pozitiv al lucrului judecat, subliniind că acceptarea efectelor puterii de lucru judecat vine în contradicție cu respingerea excepției autorității de lucru judecat.

Prima instanță s-a pronunțat asupra motivului de anulare în limitele acestei motivări și a argumentat în mod legal și temeinic diferența dintre autoritatea de lucru judecat și puterea lucrului judecat, precum și lipsa oricărei contradicții dintre respingerea excepției autorității de lucru judecat și valorificarea efectelor puterii lucrului judecat.

Acest motiv de anulare a fost reluat și dezvoltat în calea de atac a recursului.

Dezvoltarea motivului de anulare a avut ca obiect în primul rând  susținerea inițială despre contradicția dintre respingerea excepției autorității de lucru judecat și reținerea puterii de lucru judecat. Recurenta a adus un nou argument în susținerea poziției sale, arătând că rațiunea pentru care s-a respins excepția autorității de lucru judecat a constat tocmai în faptul că aspectele deduse judecății în cele două litigii nu au fost aceleași,  ca urmare nu poate exista nici putere de lucru judecat.

Raționamentul dezvoltat de recurentă este corect, însă nu eficient în circumstanțele date. Aceasta întrucât tribunalul arbitral, reținând în considerentele sentinței nr. 76 din 1 aprilie 2011 că nu a fost învestit cu un capăt de cerere în sensul declarării nulității ori ineficacității actului de  majorare a dobânzii și nu poate face analiza cauzei decât pornind de la premisa validității acestuia, procedează totuși la o analiză subsidiară a condițiilor art. 2.2 din actul adițional nr. 1 la contract și reține că la dosarul cauzei se regăsesc dovezi din care rezultă înrăutățirea situației financiare a reclamantei și că modificarea dobânzii de către pârâtă apare justificată.

Este indiscutabil că tribunalul arbitral a realizat o motivare subsidiară în condițiile în care a reținut anterior că nu este legal învestit cu analiza validității clauzei 2.2 din actul adițional, însă această motivare subsidiară nu s-a dovedit a fi fost cenzurată de instanțele de control judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nici una dintre părți nu a dovedit că sentința arbitrală nr. 76/2011 a fost atacată pe calea acțiunii în anulare și nici că a fost anulată de instanțele de control judiciar sau că aceste instanțe au dat litigiului alte dezlegări de fapt sau de drept. În aceste condiții, deși recurenta avea împotriva acestei sentințe arbitrale calea acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. f) C. proc. civ., în care să invoce

ultra petita,

faptul că aceste apărări nu au fost valorificate pe cale legală valorează achiesare a recurentei la soluția și la motivarea date de tribunalul arbitral, fără posibilitatea de a le mai tăgădui în cel de-al doilea litigiu.

Pe cale de consecință, statuările din această primă sentință arbitrală au intrat în puterea lucrului judecat și în mod corect au fost reținute atât de tribunalul arbitral, cât și de instanța de acțiune în anulare.

Cea de-a doua dezvoltare adusă în recurs motivului de anulare se întemeiază pe argumente noi și care se referă la contradicția între paragraful în care tribunalul arbitral reține în sentința arbitrală nr. 76/2011 că nu este învestit să verifice validitatea clauzei 2.2 din actul adițional și paragraful imediat următor, în care face totuși această analiză în subsidiar.

Acest argument nu poate fi primit. Pe de o parte, Înalta Curte apreciază că nu poate fi loc de opțiune între primul și cel de-al doilea paragraf, respectiv între lipsa de motivare și motivarea făcută peste limitele învestirii, câtă vreme există o statuare asupra unui aspect dedus judecății în al doilea litigiu și nu există niciun temei legal de eliminare, de ignorare a acestei statuări, astfel cum s-a reținut în considerentele ce preced.

Pe de altă parte, Înalta Curte reiterează argumentele prezentate în precedent și apreciază că, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că sentința arbitrală a fost anulată, ea se impune cu puterea lucrului judecat sub toate aspectele pe care le-a dezlegat, în limitele învestirii sau peste aceste limite, iar tribunalul arbitral, ca și instanța de acțiune în anulare au reținut în mod corect acest lucru, sentința primei instanțe fiind la adăpost de critică și din acest punct de vedere.

În fine, ultima dezvoltare a motivului de anulare constă în susținerea că nu putea fi reținută puterea de lucru judecat câtă vreme în prima hotărâre arbitrală nu a fost avută în vedere decât prima modificare a ratei dobânzii, iar în cel de al doilea litigiu au fost denunțate și  modificările subsecvente, cu privire la care nu poate exista putere de lucru judecat.

Această dezvoltare a motivului de nulitate nu poate fi primită, întrucât nu a fost dedusă judecății în fața curții de apel, ci este formulată direct în calea de atac a recursului. Or, în această situație, câtă vreme prima instanță nu a fost chemată să se pronunțe asupra acestui aspect, nu i se poate imputa că a pronunțat o hotărâre nelegală, Înalta Curte reținând că hotărârea s-a pronunțat și în acest caz cu respectarea limitelor învestirii.

Al șaselea motiv de recurs

este nefondat.

Curtea de apel a statuat în mod corect, în acord cu o doctrină și o jurisprudență constante, că  noțiunea de „cerere” la care fac referire dispozițiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. este atașată ideii de cerere de chemare în judecată, reconvențională, de chemare în garanție etc. sau capetelor de cerere cu care părțile învestesc tribunalul arbitral sau instanța, nu oricărei cereri formulate în litigiul arbitral sau în proces, întrucât numai aceste prime cereri presupun o

pronunțare

care să se materializeze în cuprinsul sentinței și numai acestea sunt apte, în cazul în care sunt nesocotite, să ducă la anularea sentinței arbitrale.

În speță, „cererea” la care se referă recurenta vizează aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. și ține de aprecierea probelor, respectiv tinde spre completarea acestor probe, în raport de lipsa nejustificată a unei părți la interogatoriu sau de refuzul acesteia de a răspunde la interogatoriu, cu o mărturisire deplină sau cu un început de dovadă.

O astfel de cerere nici nu era necesar a veni din partea uneia din părțile litigante, după cum nici nu instituia obligația unui răspuns, a unei

pronunțări

din partea tribunalului arbitral, care avea facultatea de a face aplicarea art. 225 C. proc. civ. sau nu, după libera apreciere („… instanța

poate

socoti aceste împrejurări…”).

Conchizând, în funcție de considerentele ce preced Înalta Curte  a apreciat că în cauză nu subzistă motivul de recurs prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de aceea a respins recursul ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În temeiul art. 316, raportat la art. 366 – 366

1

și la art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat-o pe recurentă să plătească intimatei cheltuielile de judecată efectuate în recurs, care constau în onorariu de avocat.